Maria Răducanu & Chris Dahlgren @ Jazz in the Park, Cluj, 20 Iunie 2013

Nu cred că multă lume ar considera potrivită încheierea unei seri de festival (pe a cărui scenă s-au perindat de altfel diverse formaţii şi genuri, care de care mai antrenante) cu un duo de jazz voce – contrabas. Şi totuşi, Maria Răducanu, însoţită de contrabasistul Chris Dahlgren, au reuşit, printr-o stranie sensibilitate, să convingă o audienţă destul de eteroclită. Familiară cu formulele de duo (colaborând şi cu artişti precum Marc Ribot, Pedro Negrescu sau Mircea Tiberian), Maria Răducanu a propus un repertoriu ce-i este specific: de la muzică tradiţională românească, melodii ale Mariei Tănase, sau alte melodii lăutăreşti, fado, standarde de jazz şi piese semnate de Thelonious Monk şi muzică folk. Toată această diversitate de genuri şi-a găsit un bine proporţionat echilibru în interpretarea celor doi muzicieni, interpretare „puţin diferită” faţă de ceea ce, în mod obişnuit, o asemenea pereche vocal-instrumentală are de oferit publicului.

Departe de patetismul de romanţă, de care nu se pot debarasa unele voci autohtone, Maria Răducanu reuşeşte să fie creeze o expresivitate profundă printr-o manieră oarecum stridentă, fără drăgălăşenii gratuite sau aplomb romantic. În afara unei voci pătrunzătoare, limpezi şi extrem de precisă (precizia sa în registrul acut cred că este, de departe, cea mai bună din peisajul romînesc la ora actuală), artista posedă o tehnică vocală bine individualizată, în care jocul de timbruri, registre, efecte sau intensităţi, învăluie muzica sa cu o notă caracteristică de intensitate. Fără a fi urmărit îndeaproape evoluţia solistei de-a lungul anilor, am remarcat totuşi, cu ocazia acestui concert, o evoluţie în maniera sa de interpretare: Maria Răducanu reuşeşte să transforme în sunet muzical, logic şi expresiv, o arie mai mare de articulaţii vocale, pe care le foloseşte în creionarea unui spaţiu sonor asimetric, compus din frânturi, dar care rămâne impregnat de aceeaşi suflu vibrant şi interiorizat.

La toate cele descrise mai sus trebuie adăugat şi aportul lui Chris Dahlgren, un partener care a ştiut să se poziţioneze pe aceeaşi linie cu Maria Răducanu. Instrumentist complex şi virtuoz, Dahlgren nu şi-a propus să impresioneze prin abilităţile personale – binecunoscute de altfel – ci a urmat direcţia naturală a acestei muzici, care a presupus simplitate şi mijloace minimale de prelucrare şi interpretare. De la teme clasice (Everything happens to me sau Blue Monk) până la inspirate aranjamente ale altor bucăţi clasice, dar de altă factură (Bun îi vinul ghiurghiuliu sau Trenule maşină mică), muzicienii au reuşit să trezească interesul unui public numeros – mai numeros decât m-aş fi aşteptat, în condiţiile în care jazzul nu e chiar pe val, şi, pe lângă asta, Maria Răducanu nu e chiar jazz mainstream – fiind astfel singura formaţie care a fost chemată înapoi pe scenă de mai multe ori.

P.S.: Contrabasistul din imaginea de mai sus este, judecând după culoarea cămăşii, Pedro Negrescu şi nu Shris Dahlgren. Am pus totuşi această poză pentru că, din pozele postate pe pagina festivalului nu am reuşit să găsesc una mai acătări cu cei doi muzicieni.

Mircea Tiberian, Maria Răducanu – Lumini

Realizare discografică a anului 2003, albumul Lumini îi aduce din nou împreună pe Mircea Tiberian şi pe Maria Răducanu, de această dată în formula de duo. Piesele acestui material discografic, în cea mai mare parte a lor, ne oferă o viziune interpretativă diferită a unor materiale ce se regăsesc şi pe albumul Viaţa lumii, realizat într-o componenţă mai extinsă.  Îmtâlnim aici colinde, cântece tradiţionale sau piese din repertoriul Mariei Tănase, mai pe scurt, repertoriul care a consacrat-o pe Maria Răducanu în acei ani.

Muzica propusă aici de cei doi artişti este de o factură „camerală”, chiar în sensul muzicii clasice. Cântecele tradiţionale, interpretate ad litteram, cât mai aproape de originalul folcloric, par a fi înzestrate de un acompaniament realizat de către un compozitor educat în spiritul muzicii culte. Totuşi, creativitatea şi spontaneitatea lui Mircea Tiberian dau rezultate mult mai consistente decât multe dintre încercările unor compozitori români din diferite generaţii. Armonia, plasată în mod firesc la polul modalului, aduce în prim plan o zonă diatonică extinsă, îmbogăţită cu echilibrate incursiuni cromatice. Tot sub semnul echilibrului se află şi folosirea disonanţelor, bine puse în evidenţă, dar care nu ajung să modifice aspectul melodic dominant al discursului muzical. Acordurile de cvarte, de cvinte, cu note adăugate, sunt alte tehnici ce trebuiesc amintite pentru un cât mai complet tablou al mijloacelor expresive folosite de Mircea Tiberian. Un desăvârşit bun gust îi face pe cei doi protagonişti să nu apeleze la citate, pastişe sau alte formule standard, folosite atât de des astăzi pentru a reprezenta o aşa zisă muzică ţigănească, est-europeană, balcanică ş.a. Tot din aceste raţiuni, aspectul ritmic nu este nici el exacerbat, chiar în piesele care ar putea fi considerate ca având un bun potenţial în acest sens. Dimpotrivă, ritmul este pus sub semnul unei discrete pulsaţii, uneori în manieră rubato, reuşind astfel să creeze un discurs fluent şi expresiv.

În piesele cântate alături de Maria Răducanu, partea pianistică nu îşi propune o individualizare pronunţată, o delimitare chiar fată de partener, ci mai degrabă se străduieşte să menţină o linie unitară, care, împreună cu vocea, să constituie un ansamblu caracterizat mai degrabă prin omogenitate decât prin diversitate. Din acest motiv, intervenţiile lui Mircea Tiberian nu se străduiesc să impresioneze. Meritul său constă mai degrabă în subtilitatea acompaniamentului: realizat cu mijloace minimale (Trei zile sfinte) , diversificat prin prepararea pianului (Bun îi vinu ghiurghiuliu), imitând tehnica de acompaniament a ţambalului (Mărie şi Mărioară), folosind extremele registrului instrumentului său, suportul pianistic reuşeşte să fie expresiv, cu o notă de intimitate şi discreţie.

Punctele de atracţie ale muzicii lui Tiberian nu se găsesc la suprafaţa fenomenului sonor, ci ele se relevă abia la o audiţie atentă, ce vizează profunzimile artei sale. Cele mai reprezentative piese de pe acest album pentru concepţia sa artistică sunt cu siguranţă cele interpretate solo. De scurtă durată, distribuite pe tot parcursul albumului, aceste „pastile” muzicale ne înfăţişează un artist cu vastă cultură muzicală. Aminteam la început de factura clasică a acestei muzici, iar piese ca Scarloiene, Paparude, Sânziene, ne propun un univers sonor complex, unde îi putem recunoaşte printre alţii pe Bartók, Prokofiev, Messien, într-o originală sinteză a diferitelor stiluri ale muzicii secolului XX, pusă sub semnul spontaneităţii şi a expresivităţii.

Cu toate că nu este un album spectaculos (probabil că cei doi muzicieni nici nu şi-au propus acest lucru), Lumini conţine o muzică ce poate crea la început impresia facilului, dar reuşeşte însă să evite acest lucru prin subtilitate, ingeniozitate şi atmosfera sa caldă, familiară. Cât despre scurtele piese solo ale lui Mircea Tiberian, ele ar putea fi studiate la cursul de Stilistică din conservatoare.

Colinde – Maria Răducanu, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu

 

Din dorinţa de a ne sincroniza cu practicile artistice mai mult sau mai puţin tradiţionale specifice sărbătorilor de iarnă, subiectul acestei săptămâni îl va constitui albumul Colinde,  ce-i are ca protagonişti pe Maria Răducanu – voce, Sorin Romanescu – ghitară şi pe Vlaicu Golcea – contrabas, album ce datează din anul 2002. Colaborarea dintre cei trei muzicieni a avut ca rezultat şi albumul Pe Vale, realizat în acelaşi an.

Albumul conţine 19 cântece ceremoniale de Crăciun, în marea lor majoritate colinde, dar şi câteva cântece de stea şi o piesă originală (Între lumi). Realizarea artistică nu este vizibil diferită de alte producţii similare, datorate unor muzicieni ce nu aparţin sferei jazzistice. Mult mai bine individualizat este albumul Pe Vale, care conţine şi el două colinde, însă cu un grad mai înalt de elaborare, şi implicit de profunzime. Probabil una dintre dilemele cu care se poate confrunta un muzician de jazz când se apleacă asupra unui astfel de repertoriu este cât şi cum să intervină în textul şi melodia tradiţională. Fiind un cântec cu rădăcini adânci în sacru, orice intervenţie asupra sa poate fi privită cu suspiciune, atât de muzician, dar mai ales de către public. Totuşi, extraordinara bogăţie a colindei,  ascunsă însă sub perdeaua unui ambitus restrâns, a inspirat mulţi muziceni de valoare, care, plecând de la sursa folclorică, au reuşit să impregneze operelor lor un suflu şi un caracter deosebit. Merită amintiţi aici Bela Bartók, Gyorgy Kurtag, Tudor Jarda, Adrian Pop din sfera muzicii clasice, sau Paul Weiner, muzician de jazz pentru care substratul armonic modal şi structurile ritmice variate ale colindei ai constituit un punct de plecare în elaborarea unor lucrări mai complexe.

Pentru albumul de faţă, concepţia muzicală nu reuşesc să se desprindă de un model standard de colindă „preparată” pentru distribuţia pe canalele media. Partea vocală reproduce cu fidelitate melodia originală a colindei, la care se adaugă suportul ritmic şi armonical instrumentelor, care de cele mai multe ori este similar cu cel întâlnit în producţiile mai puţin pretenţioase de folk sau pop. Pentru a păstra această „cuminţenie” a albumului, improvizatia a fost aproape total abandonată, iar discursul muzical a fost menţinut pe o linie dreaptă, fără sinuozităţi, fără momente de tensiune sau de relaxare. Trebuie menţionate totuşi şi câteva excepţii la cele spuse mai sus: Adam dacă a greşit, Colindul Mariei, Crăciun trii slugi şi-o băgat, În oraş la Vifleem, Între lumi, Colin aromân, Scoală gazdă din pătuţ, care, datorită unor aranjamente muzicale inedite, reuşesc să aducă un plus de originalitate şi să trezească atenţia auditorului. Mai trebuie remarcată şi sensibilitatea interpretării la Maria Răducanu, mai ales colindele cântate solo. Impresia care o lasă însă acest album este aceea a unei muzici care este prea puţin jazz, şi care reuşeşte să valorifice prea puţin din bogăţia colindei.

 

 

Mircea Tiberian – Viaţa lumii

Pianist, compozitor, profesor, autor de lucrări teoretice şi articole despre jazz, Mircea Tiberian este cu siguranţă una dintre figurile cele mai proeminente, şi în acelaşi timp cele mai active ale jazzului românesc, iniţiativele sale în organizarea secţiilor de jazz din Cluj şi Bucureşti, a mai multor festivaluri de profil şi participarea sa în calitate de profesor la diferite cursuri de jazz reprezentând importante contribuţii la promovarea într-un mediu instituţionalizat al acestui gen muzical, atât de slab reprezentat în şcolile de muzică, conservatoare, şi sălile de concert.

Pentru albumul Viaţa lumii din 2003, Tiberian îi are ca parteneri pe Maria Răducanu-voce, Ben Abarbanel-Wolff –saxofon tenor şi Maurice de Martin-tobe, o formulă foarte eficientă şi omogenă, în care lipsa basului aproape că nu va fi resimţită, muzica acestui album având un caracter unitar chiar şi în absenţa unui instrument grav. Piesele de pe acest album sunt melodii de tradiţie folclorică (încerc pe cât posibil să evit termenul „popular” pentru a numi creaţia ţărănească anonimă, acest terment referindu-se în contemporaneitate la un stil muzical ce ar trebui numit mai degrabă „pop”), sau melodii de inspiraţie folclorică (cazul celor din repertoriul Mariei Tănase), peste care instrumentele creează acompaniamentul, conturând astfel forma pieselor. Cam asta ar fi în linii mari „tactica” acestui album.

Muzica albumului are o evoluţie treptată, prima piesă, Mândră floare-i norocu,  doină din zona de nord a Moldovei, este interpretată într-o formulă de duo, saxofon-voce. Tonul „gâjâit” al saxofonului şi cântatul intens al Mariei Răducanu au ca rezultat două fâşii sonore aparent fără nici un punct comun. Totuşi, acest joc de lumini şi umbre este o subtilă contrapunctare a melodiei principale, un comentariu menit să susţină şi să întărească evoluţia solistei, rezultatul sonor sugerând heterofonia-manieră de interpretare specifică comunităţilor rurale tradiţionale. Drumu-i lung reprezintă un nou pas în direcţia evoluţiei treptate a materialului muzical, prin prezenţa întregului ansamblu instrumental şi prin existenţa unei structuri ritmice recognoscibile (spre deosebire de prima piesă care nu beneficiază de un suport ritmic). O caracteristică a piesei este melodicitatea, atât a armoniei (dacă forţăm puţin înţelesul termenului melodicitate) – care se desfăşoară pe largi spaţii modale circumscrise minorului, cât şi a soloului de saxofon, care creează tensiunea intonând fraze ample construite aproape exclusiv diatonic. Ultimul punct al acestei desfăşurări treptate îl reprezintă Corindeni, o colindă al cărei subiect îl întâlnim pe mai multe variante melodice în majoritatea zonelor ţării. Piesa are un pronunţat caracter ritmic, o pulsaţie ritmică constantă susţinută de pian şi contraaccentuată de ritmurile percuţiei, care oferă un excelent suport pentru o evoluţie free a celor trei instrumentişti, manieră întrebuinţată însă cu măsură, deajuns pentru a crea un climax în soloul saxofonului.

Atmosfera tensionată din piesa anterioară este bine contrabalansată de Doina, unde trebuie remarcată interpretarea rafinată a Mariei Răducanu, piesă cu un text tulburător, poate insuficient sugerat de concepţia muzicală. Găsim aici o ritmică liberă care se contopeşte cu intervenţiile când modale, când atonale, ale pianului. Momentele sunt bine echilibrate, melodia respirănd liber în atmosfera creată de tandemul pian-tobe. Momentele de diatonism care încep odată cu soloul saxofonului sunt însă mai puţin potrivite pentru a pregăti deznodământul tragic al textului. Pe dealul plăcintelor are un text situat la graniţa dintre alegoric şi grotesc, care este bine fructificat muzical de ritmul simplu dar constant şi de intervenţiile pianului şi ale saxofonului care resping orice încercare de încadrare tonală. Urmează două piese din repertoriul Mariei Tănase, Mărie şi Mărioară şi Bun îi vinul ghiurghiuliu. Prima dintre ele are un caracter rubato, ce beneficiază de o puternică susţinere din partea tobelor, care, combinate cu evoluţia free a saxofonului şi cu modalismul moderat al pianului, are ca rezultat una dintre cele mai expresive reinterpretări ale acestei melodii. Bun îi vinul ghiurghiuliu beneficiază de prezenţa unei „teme secundare” ce sporeşte dinamismul piesei şi de un ritm asimetric, bine marcat de armonii de cvinte în registrul grav al pianului, care împreună reuşesc să creeze o atmosferă de mare forţă, cu culminaţia în evadarea instrumentală în zona free.

Principiul echilibrului şi al gradaţiei dintre piese este din nou respectat, piesa Cântecul cucuvelei (o hore lungă din Maramureş, cântec cu conotaţii rituale funerare) aducând o detensionare a discursului realizată prin improvizaţia liberă a saxofonului şi a tobelor. Partea vocală este acompaniată aici doar de către fus, cinel, tomuri şi cazane, care reuşesc să fie un suport extrem de eficient al melodiei. Pelin beau, pelin manânc şi  Frică mi-e că mor ca mâine sunt ultimele două piese ale albumului, ultima dintre ele, prin duetul pian-voce, fiind analogă piesei de deschidere, trasează evoluţia circulară a acestui album. Merită amintit la această piesă şi caracterul experimental, bruitist chiar, al părţii pianistice, specifică concepţiei muzicale a lui Mircea Tiberian.

Viaţa lumii are meritul de a prezenta o metodă creativă şi viabilă de apropiere de folclor. Se reuşeşte aici să se pună faţă în faţă, simultan, textul (literar şi muzical) folcloric şi interpretarea sa într-un sistem de semne şi semnificaţii modern, care se bazează totuşi pe o practică muzicală arhaică: improvizaţia. Demersul este de două ori meritoriu, în primul rând pentru că încearcă să păstreze nealterat originalul folcloric şi să-i pătrundă latenţele expresive, şi în al doilea rând pentru că îşi asumă o prelucrare responsabilă a materialului, având ca scop aceeaşi forţă de expresie dar tradusă într-un alt limbaj, fără a încerca să forţeze încadrarea unor formule muzicale rupte din context într-un discurs facil. Rezultatul poate dezorienta un ascultător mai puţin încercat, mai ales datorită limbajului mai ermetic al free-ului, dar rezultatul nu este prin asta mai puţin valoros. Chiar am putea spune că ambele paliere muzicale, cel folcloric şi cel jazzistic au valoare atunci când sunt puse împreună, dar şi disociate.

Albumul vădeste o unitate conceptuală, atât în ceea ce priveşte alegerea pieselor, cât şi în viziunea stilistică de la care cei patru muzicieni nu se abat. Maria Răducanu reuşeşte o interpretare verosimilă a muzicilor tradiţionale, integrând detaliile semnificative specifice acestui gen de muzică într-o manieră de interpretare personală. Contribuţiile lui Ben Abarbanel-Wolff şi ale lui Maurice de Martin sunt cu atât mai importante cu cât aceşti doi instrumentişti reuşesc să aducă  un plus de forţă şi expresivitate, nefiind probabil foarte familiarizaţi cu realităţile muzicale româneşti (acesta este şi motivul pentru care cei doi nu apelează la citate sau formule stas, ci privesc piesele Mariei Răducanu „ca atare”). Trebuie amintită aici şi maniera discretă a lui Mircea Tiberian de a conduce şi de a stabili coordonatele stilistice ale traiectului muzical. El este o personalitate distinctă, cu o concepţie muzicală originală şi unitară, care stie deja că adevărata valoare a unui muzician nu constă în a parcurge pe claviatura pianului kilometrii alergaţi de un fotbalist în timpul unui meci.