Tag Archive: nicolas simion


viaggioAnii ’90 au fost dintre cei mai prolifici pentru Nicolas Simion. Pe lângă faptul de a fi ales drept înlocuitor al lui Jim Pepper în formaţia lui Mal Waldron, acesta îşi desfăşoară în paralel şi o susţinută activitate în calitate de leader al unor diverse formaţii. Trompetistul polonez Tomasz Stanko este unul dintre colaboratorii săi din acea perioadă, iar albumul Viaggio Imaginario (1999, Tutu Records) este unul din discurile înregistrate împreună de cei doi muzicieni.  În vremea apariţiei acestui album, Simion îşi desăvârşise deja mărcile care îl definsec ca artist, atât ca şi compozitor (influenţa folclorului, a muzicii clasice şi a tradiţiei bop) cât şi ca interpret (ton puternic, energie, echilibru). Colaborarea sa cu Tomasz Stanko îi găseşte pe amândoi într-o arie stilistică relativ comună (de fapt, spre deosebire de Simion, care îşi continuă şi astăzi aceeaşi linie de evoluţie, trompetistul polonez a fost mult mai versatil pe parcursul carierei sale, iar întâmplarea (sau cine ştie ce altceva?) a făcut ca direcţiile acestor muzicieni să se intersecteze în acei ani). La muzica acestui album mai contribuie şi Christian Muthspiel (trombon, piesele 1, 2, 5), Ed Schuller (bas), Peter Perfido (tobe), Angus Thomas (bas electric, piesa 5) şi Jamey Haddad (percuţie, piesele 1, 2, 4, 6, 9).

Viaggio imaginario se prezintă ascultătorului ca un „traseu” minuţios realizat, atât extensiv (albumul are nouă piese şi totalizează cu puţin peste 70 de minute), cât şi intensiv (compoziţiile fac uz de multiple tehnici şi influenţe stilistice, pentru a realiza modalităţi de exprimare cât mai diverse). Datorită prezenţei a două (sau pe unele piese chiar trei) instrumente de alamă, se crează interesante sonorităţi de fanfară, chiar şi pe piese în care linia melodică nu face referire la muzica tradiţională, precum în piesa ce dă titlul albumului, unde, o melodie meşteşugit alcătuită, intonată la unison de instrumentele de suflat, se pulverizează spre final în acorduri. Caracteristici asemănătoare prezintă şi Poem for Paula, melodia cu o evoluţie sinuoasă şi cu o dezvoltare neaşteptată fiind însoţită aici de o dinamică specială a ansamblului: începută într-un tempo lent, tema este intonată la unison de instrumentişti, sugerând aceeaşi sonoritate de fanfară, continuată apoi cu o improvizaţie colectivă a saxofonului, trombonului şi a trompetei, tensiunea astfel acumulată răbufnind în cele din urmă în soloul rapid şi energic al lui Simion.

Albumul conţine doar două piese care au la bază teme folclorice propriu-zise – Geamparale şi Jumpin’ Kalushary (aceasta din urmă reuşind să imprime unui joc tradiţional un groove „jucăuş”) – dar, de la un capăt la altul al său, o constantă trimitere la spaţiul muzicilor tradiţionale pluteşte discret. Fără a abuza de clişee folclorizante, acest tip de sonorităţi învăluiesc parcă pe ocolite muzica, făcându-şi simţită prezenţa prin intervale (In & Out Underground), triluri, moduri pentatonice sau prin frazarea saxofonistului. Flexibil şi echilibrat în concepţii, Simion evită balcanismele de duzină şi reuşeşte să ofere partenerilor săi un spaţiu de desfăşurare familiar, jalonat de indicatoarele bop-ului, funk-ului sau free-ului.

Albumul fiind înregistrat cu colaboratorii constanţi ai lui Nicolas Simion din acea perioadă, ansamblul nu are cum să fie decât unul bine rodat, în care fiecare intervenţie este pe deplin justificată (un bun exemplu este cel al lui Angus Thomas, unde basul său electric este folosit pentru efectul timbral, în Saint Nick’s Groove) – fie că este vorba de pasaje în unison sau de improvizaţii colective, de melodii lente cu aspect de cântec sau de tempouri de swing rapide. Momentele de improvizaţie aduc la lumină doi interpreţi – Nicolas Simion şi Tomasz Stanko – cu preferinţa pentru efecte onomatopeice comună, dar care în rest se distanţează unul de celălalt, primul prin densitate cromatică şi aglomerări sonore ce irump în efecte timbrale specifice instrumentului (la un moment dat, acest mod de construcţie a solourilor devine previzibil la Simion), iar cel de-al doilea prin dezinvoltura cu care parcurge spaţiile sonore în toate direcţiile posibile; de fapt, pentru solo-urile lui Tomasz Stanko cred că e mai potrivit a le asocia cu liniile (ample, în cazul de faţă) ce constituie o primă schiţă a unui desen, decât cu desfăşurarea lineară a unul solo obişnuit de jazz. Dar muzicieni sunt destui în jazz; nu strică şi nişte pictori.

Muzica acestui album a fost înregistrată în 1996 la clubul vienez de jazz Porgy and Bess şi pusă pe CD abia în 2004. Pentru acest concert, Nicolas Simion i-a avut ca parteneri pe Mircea Tiberian – pian, Ed Schuller – bass şi Victor Jones – tobe. Titlul ales pentru album, Oriental Gates, poate fi văzut ca o sugestie programatică în desluşirea înţelesurilor acestei muzici. Metafora porţilor orientului este folosită de Simion pentru a delimita un spaţiu la care va face permanent referire, în care poarta, prin cele două direcţii de tranzitare ale sale, spre şi dinspre Orient, facilitează sinteza a două limbaje muzicale distincte, dar nu incompatibile: cel de provenienţă apuseană (jazzul, iar în cazul lui Nicolas Simion, şi muzica clasică) şi cel specific unei anumite arii a Europei Răsăritene.

Piesele albumului sunt în întregime compoziţiile saxofonistului şi putem spune întrucâtva că se integrează firesc într-un stil unitar şi coerent cu care Simion ne-a obişnuit de-a lungul anilor: structuri ritmice variate, cu metrici inspirate din dansurile tradiţionale sau, dimpotrivă, care fac apel la mult mai cunoscutele ritmuri de swing sau funk; armonii în cea mai mare parte modale, cele mai potrivite de altfel să surprindă şi să pună în valoare particularităţi stilistice ale muzicilor folclorice; melodiile sale au aici subtile trimiteri la melodica populară, mai mult prin articulaţie, accente, ornamente sau uneori printr-o intervalică specifică. Toate aceste elemente au ca rezultat structuri complexe ale pieselor, bine echilibrate, în care nu lipsesc uneori elemente surpriză.

Bartók goes New Orleans este una din piesele care reliefează cel mai bine direcţia estetică pe care se situează Nicolae Simion. Chiar titlul său ne arată explicit doi poli de influenţă între care muzicianul îşi desfăşoară activitatea. Bela Bartók nu încetează să fie şi astăzi un model pentru interpreţi, compozitori şi etnomuzicologi. Culegerile sale de folclor transilvan de la începutul secolului XX rămân o dovadă a preţuirii de care se bucura această muzică la compozitorul maghiar. Un exemplu rămâne şi modul în care Bartók a ştiut să valorifice cântarea ţărănească în compoziţiile sale culte. Simion nu va ezita să studieze şi să asimileze o parte din tehnicile sale, pentru a da jazzului cântat de el o notă distinctivă. Astfel, prin alăturarea lui Bartók lângă New Orleans, Nicolas Simion realizează un „manifest” al gândirii sale muzicale. Bartók goes New Orleans are la bază un mod lidian – mod specific dialectului muzical bihorean, pe care Bartók l-a apreicat în mod deosebit pentru slaba sa imixtiune cu muzica altor zone. Ritmul este unul dinamic, ce pendulează între swing şi un ritm mai balansat, inspirat din metrica populară. Improvizaţia lui Simion este densă, cromatică, ce se dezvoltă pe spaţii largi şi care acumulează o tensiune deosebită, cu punctul culminant într-un moment de free a întregului ansamblu. Mircea Tiberian, unul din cei mai vechi colaboratori ai lui Simion, continuă această linie dinamică, bogată în accente, cromatică şi, în cazul său, presărată cu disonanţe. De o factură asemănătoare sunt şi Dear Arnold şi Afro – Transdanubian Groove, cu binevenite contraste ritmice şi cu subtile trimiteri la melodica folclorică. Inspiraţia şi forţa creatoare a celor patru muzicieni este prezentă şi în piese mai lirice, precum An evening in Thessaloniki – At the Oriental Gate – bine construită prin tensiunea soloului lui Simion şi prin contrastul ritmic adus de Tiberian – şi Bird Talk, o baladă aproape pop, prin ritm şi melodica diatonică, unde folosirea saxofonului reuşeşte o sugestivă creionare sonoră a cuvintelor din titlu. Două piese mai deosebite sunt Slovakian Folk Song şi Blues Connotation, prima pentru construcţia ei liberă, în manieră rubato, iar a doua ca o demonstraţie de virtuozitate şi ingeniozitate a lui Nicolas Simion, acompaniat doar de secţia ritmică, deloc gratuită, ce ne trimite cu gândul la hardbop-ul anilor ’60.

Componenta folclorică este rareori evidentă în acest album, dar această subtilitate conceptuală are ca rezultat o muzică fără puncte slabe. Limbajul folcloric este distilat prin filtrul dens al înţelegerii şi exigenţelor compozitorului. Totuşi, în mod incontestabil, întreg materialul muzical prezintă o trimitere la „tonalităţile” folclorice, meşteşugit inserate în evoluţia muzicală. Sugestia, preferată în locul evidenţei, are cele mai bune rezultate în acest album, întregită de evoluţia celor patru remarcabili muzicieni.

Pentru Nicolae Simion muzicile tradiţionale au fost întotdeauna o constantă a creaţiei şi al stilului său de interpretare, artistul explorându-le posibilităţile şi limitele în diferite formule instrumentale înca de la primele realizări discografice. Albumul său din 2009, Transylvanian Jazz, aduce în prim plan o distribuţie instrumentală viu colorată unde, pe lângă o formulă clasică de cvintet, cu Zoltan Lantos la vioară, Sorin Romanescu chitară, Nicolas Simion clarinet, clarinet bass, saxofon tenor/soprano şi caval, Martin Gjakonovski contrabas şi Boris Petrov la tobe, îi mai găsim şi pe Martin Lubenov la acordeon şi pe Giani Lincan la ţambal. Compoziţiile aparţin, cu o singură excepţie, lui Nicolae Simion, şi au toate caracteristicile unui artist aflat la maturitate: structură complexă, inventivitate ritmică, linii melodice echilibrate.

Prima piesă, Transylvanian wood, deschide „în forţă” albumul, cu avantajele unui irezistibil groove de inspiraţie anatoliană şi cu prezenţa modului lidian care conferă melodiei o vigoare specifică. Bear dance şi Colind (#3) ne duc cu gândul la ritualurile prilejuite de schimbarea anului. Prima dintre ele realizează un binevenit contrast cu piesa de deschidere a albumului, nu doar printr-un tempo mai aşezat ci şi printr-un aranjament deosebit. Pentru Colind (#3) Simion foloseşte melodia unei vechi colinde transilvane ce spune povestea celor trei păcurărei. Caracterul arhaic-pastoral este redat de folosirea cavalului în introducere şi la expunerea melodiei. Un efect cu siguranţă deosebit ar fi fost obţinut dacă acest instrument ar fi fost folosit şi pentru construirea improvizaţiei. The village is getting drunk este un alt moment important al acestui album, piesa fiind o foarte plastică desciere a unor realităţi groteşti, melodia, construită prin intervale disonante şi cu o ritmică „instabilă”, este o descriere cât se poate de sugestivă a titlului. De remarcat sunt şi contribuţiile solistice ale lui Zoltan Lantos (Doina and Girl’s dance) şi a lui Giani Lincan (Three leaved flower).

Solourile lui Nicolas Simion, incisive dar şi rafinate în acelaşi timp, oferă o imagine asupra modului în care acesta înţelege să prelucreze materialul folcloric. Echilibrat, dispunând de subtile nuanţe melodice, timbrale şi de incisivitate ritmică, saxofonistul reuşeşte să prelucreze materialul melodic popular într-o manieră rafinată, fără a apela la clişee sau citate. Din păcate această viziune nu se bucură de continuitate în toate piesele, intervenţiile solistice ale acordeonului ducând spre derizoriu discursul muzical prin folosirea excesivă a unor clişee folclorizante. O altă carenţă a albumului ar fi lipsa unei conceptii unitare asupra materialului sonor oferit publicului. Muzica românească tradiţională are valori infinit mai mari decât Hora Staccato (vezi de exemplu Colind #3) – o creaţie, ce-i drept de virtuozitate, îndrăgită de unii mari violonişti ai secolului XX, a muzicii lăutăreşti de restaurant. Totuşi, promovând cu insistenţă acest tip de muzică drept „folclor autentic” sau chiar ethnojazz, nu facem altceva decât să creem un echivalent muzical pentru autohtonul Dracula. Devierile sudice ale acordeonului contribuie şi ele la crearea unor clişee şi prejudecăţi în privinţa muzicii tradiţionale. Cuvântul „transylvanian” din titlul albumului ar fi trebuit să fie o linie directoare a muzicii de pe acest album – ceea ce şi este până la un moment dat, iar rezultatele nu sunt deloc de neglijat.

Unitatea conceptului, sau chiar şi aspectul etic al muzicii ar trebui gândite cu o mai mare luciditate, mai ales atunci când creaţia abordează domeniul sensibil al muzicii tradiţionale. Nicolas Simion este cu siguranţă unul dintre artiştii care au dat şi vor mai da probabil creaţii valoroase sub acest aspect.