Tag Archive: mircea tiberian


pale dot

Sper să nu greșesc dacă spun că The Pale Dot este primul album românesc de jazz în care interpreții sunt doi pianiști, Mircea Tiberian și Toma Dimitriu. Chiar dacă inițiative similare au existat cel mai probabil și până acum (de curând am putut asculta live un alt proiect de duo al unor pianiști, timișorenii Sebastian Spanache și Teodor Pop), unul din meritele albumului de față este acela că vine să completeze această lipsă în discografia de jazz românească. Apărut în 2015, la Fiver House Records, The Pale Dot a fost înregistrat pe parcursul unei singure zile la Universitatea Națională de Muzică București.

Figură proeminentă a jazzului românesc contemporan, Mircea Tiberian își alege (sau este ales?) ca partener pentru acest disc de mai tânărul pianist Toma Dimitriu, un nume cu care e probabil ca puțini cititori să nu fie (încă) familiarizați. La o primă vedere, The Pale Dot ar putea părea o colaborare între maestru și discipol, însă lucrurile nu sunt deloc așa: cele nouă piese de pe album sunt tot atâtea interacțiuni muzicale purtate de la egal la egal între doi muzicieni maturi și cu un discurs bine articulat. Chiar dacă nu are legătură directă cu produsul artistic pe care vreau să îl discut aici, nu mă pot abține să nu îi apreciez lui Mircea Tiberian disponibilitatea și încrederea pe care i-o acordă, el – un personaj deja consacrat, unui tânăr aflat la început de carieră.

Spuneam mai sus că albumul conține nouă piese, însă primul act artistic cu care The Pale Dot își întâmpină ascultătorul este un poem semnat de Ioan Es. Pop. Nu am să mă risc în interpretări care să explice legătura dintre poemul inițial și muzica ce îi urmează și nici nu cred că asemenea explicații ar putea avea vreo miză în situația de față. Mă limitez la a constata firescul acestei alăturări, cu atât mai mult cu cât Mircea Tiberian este preocupat de multă vreme de intersecția dintre poezie și jazz.

Ce se poate remarca cu destulă ușurință la muzica acestui album este lipsa oricărei excesivități, a tușelor groase sau a paradelor de virtuozitate. Chiar dacă plaja stilistică acoperită este una destul de largă, muzica are în fiecare moment propria sa coerență, o logică internă proprie care îi permite să se desprindă deasupra concreteții unor progresii armonice de blues, a unor ritmuri de habanera sau aluzii la walking bass sau a unor tehnici de free jazz. Bineînțeles, un aport major la această caracteristică o are felul în care piesele au fost gândite de la bun început (majoritatea îi aparțin lui Mircea Tiberian, două sunt scrise de Toma Dimitriu, iar două sunt creații colective). Subtilitatea care îl caracterizează pe Tiberian atât ca interpret, cât și compozitor, este împărtășită și de partenerul său. Produsul artistic final este astfel ferit de recursul (și dependența, până la urmă) la diferite locuri comune din practica jazzului care pot să îi confere muzicii o atractivitate facilă, de suprafață. Dimpotrivă, aici ideile muzicale își urmează nestingherite traseul lor firesc.

Prima piesă a albumului, Dragonfly Blues, setează deja un cadru general (estetic și stilistic) în care întreaga evoluție ulterioară a discursului muzical se va desfășura. Încă din primele măsuri ale temei, urechea este surprinsă de un fin și pasager decalaj între cei doi interpreți, un decalaj care reușește să imprime muzicii un trecător relief bidimensional. Momente de suprapunere incompletă mai apar pe parcursul albumului (cel mai vizibil în debutul piesei Like a Thief in the Night) și, chiar dacă nu sunt definitorii pentru acest disc, au totuși un rol important în impunerea „imperfecțiunilor” (nu contează dacă acestea sunt produse intenționat sau nu) ca resursă viabilă de expresivitate. Jazzul e prin excelență un gen muzical care exploatează imperfecțiunile, nepotrivirile sau disparitățile, iar acest tip de abordare este cu atât mai necesar astăzi, într-o societate a spectacolului în care produse standardizate, cu o superficială „bună alcătuire”, sunt considerate drept exemple de desăvârșire artistică (simptom de care nu este ferit nici jazzul).

pbd

Artist ce operează la fel de bine în mai multe registre stilistice, Mircea Tiberian se desprinde de îndrăzneala experimentelor ce i-au caracterizat o parte din discurile recente (Intelligence is all around, Ulysses) pentru a se dedica explorării unor zone armonice și melodice mai convenționale. De aceea, meritul albumului de față este tocmai acela că reușește să-și contureze cu fermitate individualitatea în interiorul unui limbaj aparent epuizat. Pentru a reuși acest lucru, cei doi muzicieni au știut cum să simplifice și să esențializeze diferite dispozitive clasice al jazzului (fie ele de ordin melodic, armonic sau ritmic), pentru a le folosi mai apoi într-o formă suplă și detașată parțial de semnificațiile lor uzuale. Pe acest fundament, Dimitriu și Tiberian au inserat discret propriile intervenții creative, în final rezultând un produs divers, bine proporționat, capabil să-și articuleze propria viziune asupra unor modalități de exprimare definitorii pentru universul jazzului.

Bineînțeles, nu lipsesc momentele de improvizație spontană, aglomerările de disonanțe sau execuțiile pianistice necanonice (The Pale Dot sau Restless Needle), dar toate acestea nu sunt decât culori contrastante într-o paletă sonoră diversă. De la swingul dinamic al lui Lydian Glow, la ritmurile sudice și melancolia discretă a Habanerei (piesă care, după gusturile mele, este „hitul” albumului), la serenitatea din Slow Motion, toată energia celor doi muzicieni este îndreptată spre coerența și expresivitatea mesajului muzical. Liniile melodice curg firesc, atât în momentele când țâșnesc cu imprevizibilitate în diferite direcții (Time Capsule), cât și în pasajele lineare pe care se desfășoară de obicei improvizațiile. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, pe lângă omogenitatea stilistică și unitatea conceptuală care se desprinde de pe parcursul albumului, cei doi muzicieni formează împreună, la nivel interpretativ, o echipă fără fisuri. În ciuda faptului că Tiberian și Dimitriu au în spate o experiență complet diferită și inegală, este extrem de dificil a-i deosebi pe cei doi în momentele solistice (eu unul m-am dat bătut la această provocare). Lipsit de asemenea fluctuații, The Pale Dot are multe momente în care muzica pare a fi executată nu de două, ci de o singură persoană. Deși li s-ar putea reproșa lipsa de individualizare a fiecărui instrumentist, cred totuși că renunțarea la acest aspect în favoarea unității produsului artistic final a fost, în cazul de față, o decizie inspirată.

În peisajul estetic destul de sărăcăcios al jazzului românesc, The Pale Dot vine să ocupe o poziție prea puțin disputată, un mod de exprimare prea rar utilizat: în termeni prețioși (poate inadecvați și destul de inexacți), albumul ar putea fi încadrat în zona unui modernism temperat, bine echilibrat în sinteza pe care o realizează între canonic și actual, între comun și particular. Albumul este cu atât mai convingător cu cât acest echilibru este realizat tocmai prin integrarea unor libertăți (nu în improvizație, ci în arhitectura generală sau în execuția instrumentală), a unei doze de indeterminare, fapt care conferă muzicii „o relativă ordine” (dacă ar fi să ne folosim de versurile lui Ioan Es. Pop). Acest „rest” care se inserează în interstițiile muzicii este cel care imprimă albumului un suflu aparte.

Soft Records 2010, SFTA-026-2

După o pauză prelungită, revenim în forță cu un album tare. Tare de digerat, bănuiesc, pentru ascultătorul obișnuit de jazz. Colaborarea lui Mircea Tiberian cu toboșarul Maurice de Martin are deja ani buni la activ. Contrabasistul Chris Dahlgren este însă, cred (ce-i drept nici nu m-am interesat) o prezență mai nouă în peisajul de jazz de pe meleagurile noastre. Titlul albumului, Intelligence is all around, îmi amintește de o emisiune de la Radio România Cultural de acum câțiva ani în care era invitat Mircea Tiberian. Pianistul se plângea într-un moment al emisiunii de calitatea intelectuală a muzicienilor de jazz de astăzi. Și dădea ca exemplu propunerea făcută de el altor colegi de breaslă de a realiza un set de piese inspirate de poemele lui Paul Celan. A fost surprins să afle că cei cărora li se adresase nu știau cine este poetul despre care le vorbea Tiberian. Defapt însă, titlul albumului este o parafrază după titlul cunoscutei piese Love is all around, completat în final de titlul piesei But very seldom to be found.

Albumul debutează energic cu prima compoziție, Nothing to lose, semnată de Mircea Tiberian. Piesa are aspectul unui preludiu, în primul rând datorită vivacității sale și în al doilea rând prin faptul că ilustrează maniera generală în care este concepută muzica acestui album: bogat aflux melodic, puternic cromatizat, predominanța disonanțelor, puternică versatilitate ritmică. Pe aceeași linie se desfășoară și următoarea piesă, Mu blues, remarcabilă demonstrație de colaborare într-o formulă de trio. Acest prime două piese m-au trimis cu gândul la muzica lui Ornette Coleman de pe albume ca The shape of jazz to come sau New York is now. Deși free, aceste albume nu renunță la melodie (mai bine zis melodicitate), ba chiar par a o îi acorda cea mai mare importanță. Același lucru se poate spune și despre această primă parte a albumului, în care explorările melodice nu trebuiesc văzute ca un experiment ermetic și poate gratuit.

Atmosfera se relaxează cu piesa Fi, unde dăm peste primele intervale consonante, chiar perfecte, ale acestui album. Este deja un mare salt stilistic, pe care însă cei trei muzicieni se străduiesc să nu-l facă a părea definitiv, în următoarea piesă, compoziția intitulată Mevlana, suprapunând sonoritățile intervalelor perfecte (cvarta, cvinta) cu disonanțe și pasaje cromatice. Urmează Coelenterate, remarcabilă pentru paleta sa armonică și piesa cu nume ciudat de pe acest album, Surdo and cuica vs. paino. Foarte masculină, această piesă își datorează vitalitatea întrebuințării arcușului la contrabas într-o formulă repetitivă cu un pronunțat caracter ritmic ce lasă impresia unui continuum. Albumul are o desfășurare simetrică, ultimele două piese fiind oarecum similare primelor două. Similare deoarece între ele există o anumită unitate de concepție. Însă aici găsim ceea ce nu se afla în perechea de început: sonorități experimentale, bruitiste sau chiar aleatorii. Melodicitatea este detronată aici, în locul ei primând ineditul obținut bineînțeles prin mijloace inedite, categorie la care melodia nu are cum să se încadreze.

Mai merită subliniat la acest album și maniera în care colaborează cele trei instrumente. Asistăm în permanență la o colaborare reciprocă, chiar și în momentele de solo al unuia dintre ei (de fapt, ideea tradițională de solo este aici abandonată). Cei trei știu întotdeauna să lase loc intervențiilor celorlalți, unele momente lăsând impresia unei partituri în care partea solistică trece pe la fiecare din cei trei instrumentiști. Surprinde la Dahlgren tonul soft, oarecum delicat, iar la de Martin virtuozitatea și versatilitatea. Nu am să mai repet părerile bune care le am și le-am mai formulat deja despre  Mircea Tiberian, am să adaug doar că acest context muzical îi oferă o mare libertate în construcția discursului și în frazare, calități relevate însă doar de o atentă audiție.

Cluj, Festivalul de jazz studenţesc Jazz Napocensis. Prima seară de concerte a avut ca punct culminant concertul trio-ului format din Mircea Tiberian-pian, Liviu Butoi-sax tenor, sopran, sopranino, flaut şi Luiza Zan-voce. Datorită unor nesincronizări a colegilor săi de formaţie, pianistul Mircea Tiberian a delectat publicul prezent cu o „uvertură” formată din două momente muzicale (primul fiind piesa So symple). La reîntregirea formaţiei, repertoriul abordat a variat de la clasicul Gershwin – Sumertime, I Loves You, Porgy („probabil cea mai frumoasă melodie scrisă cu cinci sunete”, după aprecierea lui Mircea Tiberian) – până la compoziţii proprii ale protagoniştilor: Liviu Butoi – Colinda (inclusă şi pe albumul acestuia din 2004, Păsări), Luiza Zan – Like Water, plus încă un titlu sau două a căror nume autorul acestor rânduri nu le cunoaşte.

Formula Mircea Tiberian – Liviu Butoi este una deja consacrată în peisajul muzical autohton, atât ca duo, cât şi integraţi unor formaţii mai ample. Remarcabilă la cei doi este compatibilitatea, concepţiile estetice convergente, ce plasează rezultatul sonor sub semnul omogenului şi al unitarului. Ambii  muzicieni dezvoltă o manieră de interpretare bine individualizată, care îi face uşor reperabili pentru iubitorul de jazz, nu însă şi uşor de asimilat. Acest ansamblu a fost completat de Luiza Zan, cea care a reuşit să aducă un plus de feminitate sonorităţii, ale cărei linii melodice au menţinut echilibrată o balantă ce putea altfel înclina spre ermetism (prezent în concertele celor doi instrumentişti, fără însă ca acest adjectiv să aibă vreo nuanţă depreciativă). Solista a demonstrat o bună stăpânire a tehnicii şi o largă paletă timbrală şi de efecte, deasemeni disponibilitate spre improvizare, chiar dacă aceste momente au fost mai rare decât ne-am fi dorit. Punctele culminante au fost însă momentele solo ale lui Liviu Butoi, care, cu un arsenal melodic relativ redus, dar cu o capacitate de variaţie şi cu un simţ al structurării remarcabile, a ştiut să construiască momente de mare intensitate. Pentru aceasta, el a dozat inspirat momentele melodice cu cele de inspiraţie free, susţinut fiind de fiecare dată de efortul congruent al pianului. Mircea Tiberian a avut aceeaşi prezenţă discretă care îl caracterizează, discreţie ce trebuie înţeleasă ca o inepuizabilă inventivitate ritmică, armonică şi melodică, datorită lui discursul muzical căpătând în permanenţă noi tonuri şi nuanţe. Un alt aspect remarcabil la Mircea Tiberian, şi asta s-a putut observa cel mai bine în primele două piese de pian solo de la început, îl reprezintă  stăpânirea unui vast limbaj muzical cu care reuşeşte să se exprime într-o manieră organică. Multitudinea de stiluri şi stileme la care face referinţă nu reprezintă un amestec mozaicat, ci sunt mai degrabă sintetizate şi integrate unui stil propriu. Dacă originalitatea stilului este un aspect ce preocupă fiecare muzician, în cazul de faţă acest aspect capătă un plus de valoare tocmai datorită faptului că muzica sa reuşeşte să cuprindă o arie atât de largă de manifestări muzicale.

Realizare discografică a anului 2003, albumul Lumini îi aduce din nou împreună pe Mircea Tiberian şi pe Maria Răducanu, de această dată în formula de duo. Piesele acestui material discografic, în cea mai mare parte a lor, ne oferă o viziune interpretativă diferită a unor materiale ce se regăsesc şi pe albumul Viaţa lumii, realizat într-o componenţă mai extinsă.  Îmtâlnim aici colinde, cântece tradiţionale sau piese din repertoriul Mariei Tănase, mai pe scurt, repertoriul care a consacrat-o pe Maria Răducanu în acei ani.

Muzica propusă aici de cei doi artişti este de o factură „camerală”, chiar în sensul muzicii clasice. Cântecele tradiţionale, interpretate ad litteram, cât mai aproape de originalul folcloric, par a fi înzestrate de un acompaniament realizat de către un compozitor educat în spiritul muzicii culte. Totuşi, creativitatea şi spontaneitatea lui Mircea Tiberian dau rezultate mult mai consistente decât multe dintre încercările unor compozitori români din diferite generaţii. Armonia, plasată în mod firesc la polul modalului, aduce în prim plan o zonă diatonică extinsă, îmbogăţită cu echilibrate incursiuni cromatice. Tot sub semnul echilibrului se află şi folosirea disonanţelor, bine puse în evidenţă, dar care nu ajung să modifice aspectul melodic dominant al discursului muzical. Acordurile de cvarte, de cvinte, cu note adăugate, sunt alte tehnici ce trebuiesc amintite pentru un cât mai complet tablou al mijloacelor expresive folosite de Mircea Tiberian. Un desăvârşit bun gust îi face pe cei doi protagonişti să nu apeleze la citate, pastişe sau alte formule standard, folosite atât de des astăzi pentru a reprezenta o aşa zisă muzică ţigănească, est-europeană, balcanică ş.a. Tot din aceste raţiuni, aspectul ritmic nu este nici el exacerbat, chiar în piesele care ar putea fi considerate ca având un bun potenţial în acest sens. Dimpotrivă, ritmul este pus sub semnul unei discrete pulsaţii, uneori în manieră rubato, reuşind astfel să creeze un discurs fluent şi expresiv.

În piesele cântate alături de Maria Răducanu, partea pianistică nu îşi propune o individualizare pronunţată, o delimitare chiar fată de partener, ci mai degrabă se străduieşte să menţină o linie unitară, care, împreună cu vocea, să constituie un ansamblu caracterizat mai degrabă prin omogenitate decât prin diversitate. Din acest motiv, intervenţiile lui Mircea Tiberian nu se străduiesc să impresioneze. Meritul său constă mai degrabă în subtilitatea acompaniamentului: realizat cu mijloace minimale (Trei zile sfinte) , diversificat prin prepararea pianului (Bun îi vinu ghiurghiuliu), imitând tehnica de acompaniament a ţambalului (Mărie şi Mărioară), folosind extremele registrului instrumentului său, suportul pianistic reuşeşte să fie expresiv, cu o notă de intimitate şi discreţie.

Punctele de atracţie ale muzicii lui Tiberian nu se găsesc la suprafaţa fenomenului sonor, ci ele se relevă abia la o audiţie atentă, ce vizează profunzimile artei sale. Cele mai reprezentative piese de pe acest album pentru concepţia sa artistică sunt cu siguranţă cele interpretate solo. De scurtă durată, distribuite pe tot parcursul albumului, aceste „pastile” muzicale ne înfăţişează un artist cu vastă cultură muzicală. Aminteam la început de factura clasică a acestei muzici, iar piese ca Scarloiene, Paparude, Sânziene, ne propun un univers sonor complex, unde îi putem recunoaşte printre alţii pe Bartók, Prokofiev, Messien, într-o originală sinteză a diferitelor stiluri ale muzicii secolului XX, pusă sub semnul spontaneităţii şi a expresivităţii.

Cu toate că nu este un album spectaculos (probabil că cei doi muzicieni nici nu şi-au propus acest lucru), Lumini conţine o muzică ce poate crea la început impresia facilului, dar reuşeşte însă să evite acest lucru prin subtilitate, ingeniozitate şi atmosfera sa caldă, familiară. Cât despre scurtele piese solo ale lui Mircea Tiberian, ele ar putea fi studiate la cursul de Stilistică din conservatoare.

Muzica acestui album a fost înregistrată în 1996 la clubul vienez de jazz Porgy and Bess şi pusă pe CD abia în 2004. Pentru acest concert, Nicolas Simion i-a avut ca parteneri pe Mircea Tiberian – pian, Ed Schuller – bass şi Victor Jones – tobe. Titlul ales pentru album, Oriental Gates, poate fi văzut ca o sugestie programatică în desluşirea înţelesurilor acestei muzici. Metafora porţilor orientului este folosită de Simion pentru a delimita un spaţiu la care va face permanent referire, în care poarta, prin cele două direcţii de tranzitare ale sale, spre şi dinspre Orient, facilitează sinteza a două limbaje muzicale distincte, dar nu incompatibile: cel de provenienţă apuseană (jazzul, iar în cazul lui Nicolas Simion, şi muzica clasică) şi cel specific unei anumite arii a Europei Răsăritene.

Piesele albumului sunt în întregime compoziţiile saxofonistului şi putem spune întrucâtva că se integrează firesc într-un stil unitar şi coerent cu care Simion ne-a obişnuit de-a lungul anilor: structuri ritmice variate, cu metrici inspirate din dansurile tradiţionale sau, dimpotrivă, care fac apel la mult mai cunoscutele ritmuri de swing sau funk; armonii în cea mai mare parte modale, cele mai potrivite de altfel să surprindă şi să pună în valoare particularităţi stilistice ale muzicilor folclorice; melodiile sale au aici subtile trimiteri la melodica populară, mai mult prin articulaţie, accente, ornamente sau uneori printr-o intervalică specifică. Toate aceste elemente au ca rezultat structuri complexe ale pieselor, bine echilibrate, în care nu lipsesc uneori elemente surpriză.

Bartók goes New Orleans este una din piesele care reliefează cel mai bine direcţia estetică pe care se situează Nicolae Simion. Chiar titlul său ne arată explicit doi poli de influenţă între care muzicianul îşi desfăşoară activitatea. Bela Bartók nu încetează să fie şi astăzi un model pentru interpreţi, compozitori şi etnomuzicologi. Culegerile sale de folclor transilvan de la începutul secolului XX rămân o dovadă a preţuirii de care se bucura această muzică la compozitorul maghiar. Un exemplu rămâne şi modul în care Bartók a ştiut să valorifice cântarea ţărănească în compoziţiile sale culte. Simion nu va ezita să studieze şi să asimileze o parte din tehnicile sale, pentru a da jazzului cântat de el o notă distinctivă. Astfel, prin alăturarea lui Bartók lângă New Orleans, Nicolas Simion realizează un „manifest” al gândirii sale muzicale. Bartók goes New Orleans are la bază un mod lidian – mod specific dialectului muzical bihorean, pe care Bartók l-a apreicat în mod deosebit pentru slaba sa imixtiune cu muzica altor zone. Ritmul este unul dinamic, ce pendulează între swing şi un ritm mai balansat, inspirat din metrica populară. Improvizaţia lui Simion este densă, cromatică, ce se dezvoltă pe spaţii largi şi care acumulează o tensiune deosebită, cu punctul culminant într-un moment de free a întregului ansamblu. Mircea Tiberian, unul din cei mai vechi colaboratori ai lui Simion, continuă această linie dinamică, bogată în accente, cromatică şi, în cazul său, presărată cu disonanţe. De o factură asemănătoare sunt şi Dear Arnold şi Afro – Transdanubian Groove, cu binevenite contraste ritmice şi cu subtile trimiteri la melodica folclorică. Inspiraţia şi forţa creatoare a celor patru muzicieni este prezentă şi în piese mai lirice, precum An evening in Thessaloniki – At the Oriental Gate – bine construită prin tensiunea soloului lui Simion şi prin contrastul ritmic adus de Tiberian – şi Bird Talk, o baladă aproape pop, prin ritm şi melodica diatonică, unde folosirea saxofonului reuşeşte o sugestivă creionare sonoră a cuvintelor din titlu. Două piese mai deosebite sunt Slovakian Folk Song şi Blues Connotation, prima pentru construcţia ei liberă, în manieră rubato, iar a doua ca o demonstraţie de virtuozitate şi ingeniozitate a lui Nicolas Simion, acompaniat doar de secţia ritmică, deloc gratuită, ce ne trimite cu gândul la hardbop-ul anilor ’60.

Componenta folclorică este rareori evidentă în acest album, dar această subtilitate conceptuală are ca rezultat o muzică fără puncte slabe. Limbajul folcloric este distilat prin filtrul dens al înţelegerii şi exigenţelor compozitorului. Totuşi, în mod incontestabil, întreg materialul muzical prezintă o trimitere la „tonalităţile” folclorice, meşteşugit inserate în evoluţia muzicală. Sugestia, preferată în locul evidenţei, are cele mai bune rezultate în acest album, întregită de evoluţia celor patru remarcabili muzicieni.

Pianist, compozitor, profesor, autor de lucrări teoretice şi articole despre jazz, Mircea Tiberian este cu siguranţă una dintre figurile cele mai proeminente, şi în acelaşi timp cele mai active ale jazzului românesc, iniţiativele sale în organizarea secţiilor de jazz din Cluj şi Bucureşti, a mai multor festivaluri de profil şi participarea sa în calitate de profesor la diferite cursuri de jazz reprezentând importante contribuţii la promovarea într-un mediu instituţionalizat al acestui gen muzical, atât de slab reprezentat în şcolile de muzică, conservatoare, şi sălile de concert.

Pentru albumul Viaţa lumii din 2003, Tiberian îi are ca parteneri pe Maria Răducanu-voce, Ben Abarbanel-Wolff –saxofon tenor şi Maurice de Martin-tobe, o formulă foarte eficientă şi omogenă, în care lipsa basului aproape că nu va fi resimţită, muzica acestui album având un caracter unitar chiar şi în absenţa unui instrument grav. Piesele de pe acest album sunt melodii de tradiţie folclorică (încerc pe cât posibil să evit termenul „popular” pentru a numi creaţia ţărănească anonimă, acest terment referindu-se în contemporaneitate la un stil muzical ce ar trebui numit mai degrabă „pop”), sau melodii de inspiraţie folclorică (cazul celor din repertoriul Mariei Tănase), peste care instrumentele creează acompaniamentul, conturând astfel forma pieselor. Cam asta ar fi în linii mari „tactica” acestui album.

Muzica albumului are o evoluţie treptată, prima piesă, Mândră floare-i norocu,  doină din zona de nord a Moldovei, este interpretată într-o formulă de duo, saxofon-voce. Tonul „gâjâit” al saxofonului şi cântatul intens al Mariei Răducanu au ca rezultat două fâşii sonore aparent fără nici un punct comun. Totuşi, acest joc de lumini şi umbre este o subtilă contrapunctare a melodiei principale, un comentariu menit să susţină şi să întărească evoluţia solistei, rezultatul sonor sugerând heterofonia-manieră de interpretare specifică comunităţilor rurale tradiţionale. Drumu-i lung reprezintă un nou pas în direcţia evoluţiei treptate a materialului muzical, prin prezenţa întregului ansamblu instrumental şi prin existenţa unei structuri ritmice recognoscibile (spre deosebire de prima piesă care nu beneficiază de un suport ritmic). O caracteristică a piesei este melodicitatea, atât a armoniei (dacă forţăm puţin înţelesul termenului melodicitate) – care se desfăşoară pe largi spaţii modale circumscrise minorului, cât şi a soloului de saxofon, care creează tensiunea intonând fraze ample construite aproape exclusiv diatonic. Ultimul punct al acestei desfăşurări treptate îl reprezintă Corindeni, o colindă al cărei subiect îl întâlnim pe mai multe variante melodice în majoritatea zonelor ţării. Piesa are un pronunţat caracter ritmic, o pulsaţie ritmică constantă susţinută de pian şi contraaccentuată de ritmurile percuţiei, care oferă un excelent suport pentru o evoluţie free a celor trei instrumentişti, manieră întrebuinţată însă cu măsură, deajuns pentru a crea un climax în soloul saxofonului.

Atmosfera tensionată din piesa anterioară este bine contrabalansată de Doina, unde trebuie remarcată interpretarea rafinată a Mariei Răducanu, piesă cu un text tulburător, poate insuficient sugerat de concepţia muzicală. Găsim aici o ritmică liberă care se contopeşte cu intervenţiile când modale, când atonale, ale pianului. Momentele sunt bine echilibrate, melodia respirănd liber în atmosfera creată de tandemul pian-tobe. Momentele de diatonism care încep odată cu soloul saxofonului sunt însă mai puţin potrivite pentru a pregăti deznodământul tragic al textului. Pe dealul plăcintelor are un text situat la graniţa dintre alegoric şi grotesc, care este bine fructificat muzical de ritmul simplu dar constant şi de intervenţiile pianului şi ale saxofonului care resping orice încercare de încadrare tonală. Urmează două piese din repertoriul Mariei Tănase, Mărie şi Mărioară şi Bun îi vinul ghiurghiuliu. Prima dintre ele are un caracter rubato, ce beneficiază de o puternică susţinere din partea tobelor, care, combinate cu evoluţia free a saxofonului şi cu modalismul moderat al pianului, are ca rezultat una dintre cele mai expresive reinterpretări ale acestei melodii. Bun îi vinul ghiurghiuliu beneficiază de prezenţa unei „teme secundare” ce sporeşte dinamismul piesei şi de un ritm asimetric, bine marcat de armonii de cvinte în registrul grav al pianului, care împreună reuşesc să creeze o atmosferă de mare forţă, cu culminaţia în evadarea instrumentală în zona free.

Principiul echilibrului şi al gradaţiei dintre piese este din nou respectat, piesa Cântecul cucuvelei (o hore lungă din Maramureş, cântec cu conotaţii rituale funerare) aducând o detensionare a discursului realizată prin improvizaţia liberă a saxofonului şi a tobelor. Partea vocală este acompaniată aici doar de către fus, cinel, tomuri şi cazane, care reuşesc să fie un suport extrem de eficient al melodiei. Pelin beau, pelin manânc şi  Frică mi-e că mor ca mâine sunt ultimele două piese ale albumului, ultima dintre ele, prin duetul pian-voce, fiind analogă piesei de deschidere, trasează evoluţia circulară a acestui album. Merită amintit la această piesă şi caracterul experimental, bruitist chiar, al părţii pianistice, specifică concepţiei muzicale a lui Mircea Tiberian.

Viaţa lumii are meritul de a prezenta o metodă creativă şi viabilă de apropiere de folclor. Se reuşeşte aici să se pună faţă în faţă, simultan, textul (literar şi muzical) folcloric şi interpretarea sa într-un sistem de semne şi semnificaţii modern, care se bazează totuşi pe o practică muzicală arhaică: improvizaţia. Demersul este de două ori meritoriu, în primul rând pentru că încearcă să păstreze nealterat originalul folcloric şi să-i pătrundă latenţele expresive, şi în al doilea rând pentru că îşi asumă o prelucrare responsabilă a materialului, având ca scop aceeaşi forţă de expresie dar tradusă într-un alt limbaj, fără a încerca să forţeze încadrarea unor formule muzicale rupte din context într-un discurs facil. Rezultatul poate dezorienta un ascultător mai puţin încercat, mai ales datorită limbajului mai ermetic al free-ului, dar rezultatul nu este prin asta mai puţin valoros. Chiar am putea spune că ambele paliere muzicale, cel folcloric şi cel jazzistic au valoare atunci când sunt puse împreună, dar şi disociate.

Albumul vădeste o unitate conceptuală, atât în ceea ce priveşte alegerea pieselor, cât şi în viziunea stilistică de la care cei patru muzicieni nu se abat. Maria Răducanu reuşeşte o interpretare verosimilă a muzicilor tradiţionale, integrând detaliile semnificative specifice acestui gen de muzică într-o manieră de interpretare personală. Contribuţiile lui Ben Abarbanel-Wolff şi ale lui Maurice de Martin sunt cu atât mai importante cu cât aceşti doi instrumentişti reuşesc să aducă  un plus de forţă şi expresivitate, nefiind probabil foarte familiarizaţi cu realităţile muzicale româneşti (acesta este şi motivul pentru care cei doi nu apelează la citate sau formule stas, ci privesc piesele Mariei Răducanu „ca atare”). Trebuie amintită aici şi maniera discretă a lui Mircea Tiberian de a conduce şi de a stabili coordonatele stilistice ale traiectului muzical. El este o personalitate distinctă, cu o concepţie muzicală originală şi unitară, care stie deja că adevărata valoare a unui muzician nu constă în a parcurge pe claviatura pianului kilometrii alergaţi de un fotbalist în timpul unui meci.