Pianist, compozitor, profesor, autor de lucrări teoretice şi articole despre jazz, Mircea Tiberian este cu siguranţă una dintre figurile cele mai proeminente, şi în acelaşi timp cele mai active ale jazzului românesc, iniţiativele sale în organizarea secţiilor de jazz din Cluj şi Bucureşti, a mai multor festivaluri de profil şi participarea sa în calitate de profesor la diferite cursuri de jazz reprezentând importante contribuţii la promovarea într-un mediu instituţionalizat al acestui gen muzical, atât de slab reprezentat în şcolile de muzică, conservatoare, şi sălile de concert.

Pentru albumul Viaţa lumii din 2003, Tiberian îi are ca parteneri pe Maria Răducanu-voce, Ben Abarbanel-Wolff –saxofon tenor şi Maurice de Martin-tobe, o formulă foarte eficientă şi omogenă, în care lipsa basului aproape că nu va fi resimţită, muzica acestui album având un caracter unitar chiar şi în absenţa unui instrument grav. Piesele de pe acest album sunt melodii de tradiţie folclorică (încerc pe cât posibil să evit termenul „popular” pentru a numi creaţia ţărănească anonimă, acest terment referindu-se în contemporaneitate la un stil muzical ce ar trebui numit mai degrabă „pop”), sau melodii de inspiraţie folclorică (cazul celor din repertoriul Mariei Tănase), peste care instrumentele creează acompaniamentul, conturând astfel forma pieselor. Cam asta ar fi în linii mari „tactica” acestui album.

Muzica albumului are o evoluţie treptată, prima piesă, Mândră floare-i norocu,  doină din zona de nord a Moldovei, este interpretată într-o formulă de duo, saxofon-voce. Tonul „gâjâit” al saxofonului şi cântatul intens al Mariei Răducanu au ca rezultat două fâşii sonore aparent fără nici un punct comun. Totuşi, acest joc de lumini şi umbre este o subtilă contrapunctare a melodiei principale, un comentariu menit să susţină şi să întărească evoluţia solistei, rezultatul sonor sugerând heterofonia-manieră de interpretare specifică comunităţilor rurale tradiţionale. Drumu-i lung reprezintă un nou pas în direcţia evoluţiei treptate a materialului muzical, prin prezenţa întregului ansamblu instrumental şi prin existenţa unei structuri ritmice recognoscibile (spre deosebire de prima piesă care nu beneficiază de un suport ritmic). O caracteristică a piesei este melodicitatea, atât a armoniei (dacă forţăm puţin înţelesul termenului melodicitate) – care se desfăşoară pe largi spaţii modale circumscrise minorului, cât şi a soloului de saxofon, care creează tensiunea intonând fraze ample construite aproape exclusiv diatonic. Ultimul punct al acestei desfăşurări treptate îl reprezintă Corindeni, o colindă al cărei subiect îl întâlnim pe mai multe variante melodice în majoritatea zonelor ţării. Piesa are un pronunţat caracter ritmic, o pulsaţie ritmică constantă susţinută de pian şi contraaccentuată de ritmurile percuţiei, care oferă un excelent suport pentru o evoluţie free a celor trei instrumentişti, manieră întrebuinţată însă cu măsură, deajuns pentru a crea un climax în soloul saxofonului.

Atmosfera tensionată din piesa anterioară este bine contrabalansată de Doina, unde trebuie remarcată interpretarea rafinată a Mariei Răducanu, piesă cu un text tulburător, poate insuficient sugerat de concepţia muzicală. Găsim aici o ritmică liberă care se contopeşte cu intervenţiile când modale, când atonale, ale pianului. Momentele sunt bine echilibrate, melodia respirănd liber în atmosfera creată de tandemul pian-tobe. Momentele de diatonism care încep odată cu soloul saxofonului sunt însă mai puţin potrivite pentru a pregăti deznodământul tragic al textului. Pe dealul plăcintelor are un text situat la graniţa dintre alegoric şi grotesc, care este bine fructificat muzical de ritmul simplu dar constant şi de intervenţiile pianului şi ale saxofonului care resping orice încercare de încadrare tonală. Urmează două piese din repertoriul Mariei Tănase, Mărie şi Mărioară şi Bun îi vinul ghiurghiuliu. Prima dintre ele are un caracter rubato, ce beneficiază de o puternică susţinere din partea tobelor, care, combinate cu evoluţia free a saxofonului şi cu modalismul moderat al pianului, are ca rezultat una dintre cele mai expresive reinterpretări ale acestei melodii. Bun îi vinul ghiurghiuliu beneficiază de prezenţa unei „teme secundare” ce sporeşte dinamismul piesei şi de un ritm asimetric, bine marcat de armonii de cvinte în registrul grav al pianului, care împreună reuşesc să creeze o atmosferă de mare forţă, cu culminaţia în evadarea instrumentală în zona free.

Principiul echilibrului şi al gradaţiei dintre piese este din nou respectat, piesa Cântecul cucuvelei (o hore lungă din Maramureş, cântec cu conotaţii rituale funerare) aducând o detensionare a discursului realizată prin improvizaţia liberă a saxofonului şi a tobelor. Partea vocală este acompaniată aici doar de către fus, cinel, tomuri şi cazane, care reuşesc să fie un suport extrem de eficient al melodiei. Pelin beau, pelin manânc şi  Frică mi-e că mor ca mâine sunt ultimele două piese ale albumului, ultima dintre ele, prin duetul pian-voce, fiind analogă piesei de deschidere, trasează evoluţia circulară a acestui album. Merită amintit la această piesă şi caracterul experimental, bruitist chiar, al părţii pianistice, specifică concepţiei muzicale a lui Mircea Tiberian.

Viaţa lumii are meritul de a prezenta o metodă creativă şi viabilă de apropiere de folclor. Se reuşeşte aici să se pună faţă în faţă, simultan, textul (literar şi muzical) folcloric şi interpretarea sa într-un sistem de semne şi semnificaţii modern, care se bazează totuşi pe o practică muzicală arhaică: improvizaţia. Demersul este de două ori meritoriu, în primul rând pentru că încearcă să păstreze nealterat originalul folcloric şi să-i pătrundă latenţele expresive, şi în al doilea rând pentru că îşi asumă o prelucrare responsabilă a materialului, având ca scop aceeaşi forţă de expresie dar tradusă într-un alt limbaj, fără a încerca să forţeze încadrarea unor formule muzicale rupte din context într-un discurs facil. Rezultatul poate dezorienta un ascultător mai puţin încercat, mai ales datorită limbajului mai ermetic al free-ului, dar rezultatul nu este prin asta mai puţin valoros. Chiar am putea spune că ambele paliere muzicale, cel folcloric şi cel jazzistic au valoare atunci când sunt puse împreună, dar şi disociate.

Albumul vădeste o unitate conceptuală, atât în ceea ce priveşte alegerea pieselor, cât şi în viziunea stilistică de la care cei patru muzicieni nu se abat. Maria Răducanu reuşeşte o interpretare verosimilă a muzicilor tradiţionale, integrând detaliile semnificative specifice acestui gen de muzică într-o manieră de interpretare personală. Contribuţiile lui Ben Abarbanel-Wolff şi ale lui Maurice de Martin sunt cu atât mai importante cu cât aceşti doi instrumentişti reuşesc să aducă  un plus de forţă şi expresivitate, nefiind probabil foarte familiarizaţi cu realităţile muzicale româneşti (acesta este şi motivul pentru care cei doi nu apelează la citate sau formule stas, ci privesc piesele Mariei Răducanu „ca atare”). Trebuie amintită aici şi maniera discretă a lui Mircea Tiberian de a conduce şi de a stabili coordonatele stilistice ale traiectului muzical. El este o personalitate distinctă, cu o concepţie muzicală originală şi unitară, care stie deja că adevărata valoare a unui muzician nu constă în a parcurge pe claviatura pianului kilometrii alergaţi de un fotbalist în timpul unui meci.