Tag Archive: teodora enache


news_teodora-enache-aisha-and-theodosii-spassov-incantations

Colaborarea Teodorei Enache cu instrumentistul bulgar Theodosii Spassov, interpret la caval, este una de durată, cei doi concertând în Cluj de mai multe ori. Pe acest album mai apar și muzicienii Miroslav Turiyski (keyboards), Oleksandr Beregovsky (percuție) și Attila Antal (contrabas). Așa cum am aflat din informațiile din interiorul CD-ului, acest album, Incantations – Homage to Béla Bartók, este al patrulea material discografic dintr-o serie intitulată Rădăcini (Roots), concentrate pe prelucrarea unui repertoriu muzical vechi, de cele mai multe ori denumit și „tradițional”. Pentru acest disc, Teodora Enache recurge la celebrele dansuri românești ale compozitorului maghiar, lucrare a cărei celebritate a făcut-o să aibă parte de diverse revizitări, venite dinspre diferite genuri muzicale. La aceste dansuri românești se adaugă alte patru dansuri bulgărești, preluate din ciclul de miniaturi pentru pian Mikrokosmos, al aceluiași compozitor.

Recunosc că dorința de a scrie despre acest album a fost determinată în primul rând de reanimarea rubricii de etno-jazz a acestui blog, care de ani buni nu a mai avut materie primă. Ascultând însă acest disc, am putut remarca faptul că muzica conținută aici se poate încadra, în mare parte, la genul world music, mai degrabă decât la jazz, de orice fel ar fi el. Deși instrumentele care alcătuiesc de obicei nucleul unei formații tipice de jazz (tobe, pian, contrabas) sunt prezente pe acest album, lucrul acesta nu este suficient pentru a oferi muzicii o încadrare stilistică clară. Modul de utilizare a acestor instrumente este însă aspectul care poate determina direcționarea muzicii spre un punct sau altul. Astfel, clapele sunt folosite ca generator de sonorități ambientale (Romanian Dance No. 4 sau Romanian Dance No. 3, unde, nu îmi explic de ce, efectele claviaturii electronice redau șuieratul vântului) sau cu tonuri ce amintesc de baladele pop ale anilor ’90 (Romanian Dance No. 1), percuția are și ea de multe ori un rol ambiental/ornamental, iar, în general, interacțiunea dintre muzicieni este limitată (intervențiile solistice ale instrumentelor din secția ritmică fiind sporadice), aceștia părând că respectă conștiincios o partitură dinainte scrisă.

Bineînțeles, preferința pentru world music nu reprezintă neapărat un minus al acestui album, această arie stilistică având propriile sale resurse. Ca dovadă stă chiar prima piesă a albumului, Romanian Dance No. 4, cu un discret aranjament instrumental și cu intervenția expresivă a solistei. Pe de altă parte, jazzul are și el partea sa aici, în Romanian Dance No. 2 sau Dance in Bulgarian Rhythm 1 (există și momente în care cele două stiluri muzicale se suprapun, ca în momentele de scat din Dance in Bulgarian Rhythm 2). Intervențiile lui Theodosii Spassov sunt cursive și dezinvolte, dar plasate oarecum la suprafața muzicii, cu un caracter ornamental (poate cu excepția unor momente de pe Romanian Dance No. 2), lucru datorat în parte și particularităților etnice ale instrumentului la care cântă. Cât o privește pe solistă, Teodora Enache, lucrurile sunt pe drumul cel bun atâta timp cât nu se află în registrul (supra) acut, acolo unde lucrurile încep să scape de sub control (atât ca intonație, ca susținere, cât și ca articulare a ideilor muzicale).

În fine, modul de prelucrare al folclorului, aici trecut deja prin filtrul lui Bartók, se rezumă, în cazul de față, la o simplă rearanjare a dansurilor din varianta compozitorului maghiar, deviațiile de la partitura acestuia fiind neesențiale; deși poate părea o alegere comodă, această opțiune este una sigură, fără riscuri și, așadar, cu rezultate onorabile. Albumul Incantations – Homage to Béla Bartók este o reinterpretare nepretențioasă în cheie world music/jazz a muzicii lui Bartók (lucru exprimat chiar din titlul albumului) mai mult decât a vreunui repertoriu tradițional, nelipsit însă și de accente folclorizante (Dances in Bulgarian Rhythm 4 & 5 și Romanian Dances No. 5 & 6). Chiar dacă recurge la fragmente consacrate deja în canonul occidental, muzica albumului nu reușește nici să dobândească același nivel de consistență și nici să își asigure o omogenitate proprie. Deși interpretate cu patos sau cu virtuozitate, cele opt piese ale albumului pot cu greu să se desprindă de o atmosferă facilă, ornamentală.

Anunțuri

IMG_9176

Jazz in the Park pare să fi făcut o tradiție din includerea în program a unui duo de voce și contrabas. Dacă anul trecut i-am putut vedea pe Maria Răducanu împreună cu Chris Dahlgren, anul acesta l-am putut asculta pe Lars Danielsson – cel mai important artist din programul festivalului și totodată și cel mai „jazz” – alături de Teodora Enache. E drept că pe scenă a mai fost și un percuționist, netrecut nici în program și nici măcar anunțat de prezentator înainte de începerea concertului. Teodora Enache și Lars Danielsson nu sunt pentru prima dată pe aceeași scenă, colaborarea lor, de dată recentă totuși, materializându-se și în alte concerte în țară.

Cei care au venit nerăbdători să-l vadă pe contrabasistul suedez bănuiesc că nu au plecat acasă foarte încântați. Concertul a fost inegal, cu un Danielsson ce nu a părut a fi, cu unele excepții, chiar în largul lui, de cele mai multe ori mulțumindu-se doar cu rolul de acompaniator. Și asta nu pentru că nu a binevoit el să se mobilizeze pentru un festival anonim dintr-o țară pierdută prin Balcani, în care jazzul se consumă la fel de des ca și aripile de rechin. Nu. Danielsson a încercat să rămână pe linia de plutire într-un concert care părea să se scufunde în orice moment. Vesta de salvare au reprezentat-o cele câteva compoziții personale ale sale, acolo unde s-a putut auzi o muzică într-adevăr cu o sensibilitate aparte, și unde contrabasist-violoncelistul a profitat de ocazie pentru a spune ce avea pe suflet.

Repertoriul ales pentru acest concert a fost derutant de eterogen, piesele plecând de la compozițiile aerate, cu trimiteri la suitele bachiene pentru violoncel semnate de Danielsson, trecând prin standarde ca My Favorite Things și un școlăresc Route 66, și ajungând până la comorile patriei noastre în varianta Mociriță cu trifoi, cu indicația de interpretare largo e patetico (că doar odată vine domnul ăsta pe meleagurile noastre și nu trebuie scăpată ocazia de a-l convinge că alta ca muzica noastră românească nu-i). La asta dacă mai adaugi și falsurile și tehnica precară a Teodorei Enache, trebuie să ne recunoaștem înfrânți: un singur concert din programul Jazz in the Park se anunța a fi promițător, dar nici ăla nu s-a dovedit a fi nu-știu-ce. Poate la anul.

Image

A Child is Born este cel mai recent album al Teodorei Enache. Sonoritățile ce se regăsesc aici sunt camerale, discrete, formula instrumentală aleasă și vocea solistei imprimând muzicii o notă de intimitate specifică. Împreună cu István Gyárfás la chitară și cu Balázs Berkes la bas, Teodora Enache propune un număr de zece jazz standards într-o interpretare ”clasică”, din care nu lipsește însă personalul și originalitatea. Prima piesă a albumului, Blame it on my youth, cucerește prin sensibilitate și îi oferă Teodorei prilejul de a-și dovedi flexibilitatea timbrului vocal. Nu am fost niciodată atras în mod special de aceată piesă, dar această variantă m-ia trezit interesul, la fel cum o făcuse acum câțiva ani și varianta lui Brad Mehldau de pe Deregulating Jazz. După acest delicat început, urmează hit-ul, sau unul dintre hit-urile albumului. Nu țin minte să mai fi ascultat până acum piesa Better Than Anything, care în afara versurilor haioase, are un balans (datorat  măsurii ternare în care este scrisă) care reușește să-ți imprime în minte sonoritățile piesei pentru o întreagă zi. Succesiunea pieselor este bine echilibrată, următoarea apariție fiind un blues, Stormy Monday. Un alt hit al albumului este Over the Rainbow pe care toată lumea o cunoaște în general în varianta pop, lentă. Teodora Enache împreună cu cei doi instrumentiști propun însă o variantă rapidă, cu un swing foarte antrenant. Piese lente precum A child is born sau Misty pun în valoare calitățile interpretative ale solistei prin subtilele frazări folosite. Albumul își menține tonusul ridicat prin piese precum Bye bye blackbird sau Sometimes I’m happy, piese care oferă prilejul celor doi instrumentiști de a-și demonstra abilitățile tehnice. Încheierea este făcută de Every time we say goodbye, ce reamintește întrucâtva de atmosfera acelui Blame it to my youth din deschidere.

A Child is Born nu este un album cu o muzică pretențioasă. Cei trei muzicieni nu și-au propus acest lucru, dimpotrivă, intenția lor a fost de a oferi o variantă a acestor piese care să se poată înscrie cât mai bine în canoanele jazzului mainstream. Privit din acest punct de vedere, albumul este o reușită. Trebuie remarcată sonoritatea omogenă a celor două instrumente, peste care vocea se suprapune firesc. Tot despre István Gyárfás și Balázs Berkes mai trebuie să spunem că reușesc să-i ofere Teodorei un background dinamic și stimulant. În ceea ce privește partea vocală, am observat în ultima vreme că unii vocaliști de jazz consideră ca unică menire prezentarea temei, a melodiei, la început și reluarea ei în final. Teodora Enache perticipă creativ în majoritatea pieselor de pe acest album prin improvizații, iar acest aspect este un alt plus al albumului. Acest aport personal, cât și reușita lui, sunt după mine adevărat contribuție a soliștilor vocali. Și dacă tot vorbeam de soliști vocali autohtoni și de obiceiurile lor, mi se pare puțin nelalocul ei forțarea vocilor în registrul supra acut, tehnică folosită nu numai de Teodora. Acolo vocea este mai puțin controlabilă și poate deveni stridentă sau țipătoare sau uneori cu mici devieri de intonație. Ca să nu mai vorbim că nici stilistic nu este întotdeauna cea mai bună alegere. Dar acestea nu sunt decât niște remarci ce țin mai degrabă de gustul meu personal decât de tehnica vocală, la care recunosc că nu prea mă pricep, și mai rău chiar, nu mă atrage în mod deosebit. Sărind așadar peste acest subiect, vreau să închei într-o notă pozitivă și vă spun că muzica de pe acest album este cântată de Teodora Enache cu  o vizibilă bucurie, de la prima până la ultima piesă. Îmi veți spune că acesta e un truism, că toți artiștii au aceleași sentimente în timp ce cântă. Dar vă rog să ma credeți că nu e întotdeauna așa. Am văzut destui plictisiți cu instrumente în mână.

Concertul Teodorei Enacahe cu Theodosii Spassov Orchestra din 17 Octombrie 2010 a reprezentat, sau cel puţin aşa s-a intenţionat de către organizatori, punctul culminant al Transilvania Jazz Festival (festival a cărui consistenţă mai redusă anul acesta a fost pusă pe seama lipsei de fonduri şi implicit a crizei, invocată de acum pentru orice neajuns). Nu voi intra în detaliile acestui concert, în primul rând pentru că nu am reuşit să-l prind de la început, ci doar de la a treia sau a patra piesă, iar în al doilea rând pentru că o critică exigentă nu ar fi justificată dacă avem în vedere starea de spirit a Teodorei Enache în săptămâma dinaintea concertului (http://flipflop.ro/home/2010/10/16/transilvania-jazz-festival-%E2%80%93-start-ratat/). Theodosii Spassov Orchestra era defapt un sextet alcătuit dintr-o chitară bas, keyboards, tobe, chitară elctrică, percuţie şi caval şi trompetă (ambele mânuite de Theodosii Spassov). Muzicianul bulgar, un virtuoz al cavalului bulgăresc cu opt găuri, este cunoscut şi recunoscut pentru melanjul său muzical între muzica populară bulgară şi jazz, un fel de ethno fusion, care nu depăşeşte însă nivelul facil-imitativ al muzicii bazată pe citatul folcloric de factură comercială, mai degrabă decât pe o prelucrare creatoare a esenţelor. Pericolul unor astfel de muzici, în ciuda faptului că posedă o incontestabilă vitalitate, este acela al aplicării unor etichete muzicale asupra muzicii din această arie geografică, etichete care au un efect procustian asupra oricărei muzici tradiţionale. Chiar dacă sună antrenant, nu trebuie să punem secunda mărită pe post de stindard al muzicii din Balcani-asta ca să folosim o altă etichetă de data asta de natură geo-politică care atrage după sine atâtea prejudecăţi.

Theodosii Spassov Orchestra s-a dovedit a fi o formaţie bine închegată, cu compoziţii inspirate, fără a fi totuşi inovatoare, care a beneficiat de improvizaţiile bine proporţionate în care nu au lipsit momentele de tensiune emoţională ale tânărului chitarist al cărui nume nu am reuşit să-l aflu şi ale lui Spassov. Muzicianul a avut inspiraţia de a cânta împreună cu jazzmani tineri, care au dat acestui ethno fusion de care vorbeam mai sus un plus de dinamism, la care, dacă adăugăm o melodică colorată a cavalului ce a contrastat cu una de inspiraţie mclaughliniană la chitară, va rezulta o muzică ce îşi va face cu siguranţă mulţi adepţi.

Colaborarea cu Teodora Enache s-a dovedit a fi însă mai dificilă, iar această lipsă de cunoaştere a partenerului de scenă a fost cea care a creat o diferenţă între piesele cu care a venit Theodosii Spassov Orchestra, piese care au fost după cum spuneam bine puse la punct, şi cele cântate de solistă, care a trebuit să aleagă din repertoriul său piese mai facile, ce au putut fi acompaniate cu mai multă uşurinţă de către muzicienii bulgari, care probabil nu au beneficiat de repetiţii înaintea concertului în care să se poată familiariza cu muzica Teodorei. Astfel muzica a avut pe alocuri un caracter mai facil, poate chiar superficial (blues-uri, balade pop). Dar pentru că am spus la început că această critică nu este pe deplin justificată, mă voi opri aici, cu speranţa unui TJF 2011 ceva mai dinamic.