Realizare discografică a anului 2003, albumul Lumini îi aduce din nou împreună pe Mircea Tiberian şi pe Maria Răducanu, de această dată în formula de duo. Piesele acestui material discografic, în cea mai mare parte a lor, ne oferă o viziune interpretativă diferită a unor materiale ce se regăsesc şi pe albumul Viaţa lumii, realizat într-o componenţă mai extinsă.  Îmtâlnim aici colinde, cântece tradiţionale sau piese din repertoriul Mariei Tănase, mai pe scurt, repertoriul care a consacrat-o pe Maria Răducanu în acei ani.

Muzica propusă aici de cei doi artişti este de o factură „camerală”, chiar în sensul muzicii clasice. Cântecele tradiţionale, interpretate ad litteram, cât mai aproape de originalul folcloric, par a fi înzestrate de un acompaniament realizat de către un compozitor educat în spiritul muzicii culte. Totuşi, creativitatea şi spontaneitatea lui Mircea Tiberian dau rezultate mult mai consistente decât multe dintre încercările unor compozitori români din diferite generaţii. Armonia, plasată în mod firesc la polul modalului, aduce în prim plan o zonă diatonică extinsă, îmbogăţită cu echilibrate incursiuni cromatice. Tot sub semnul echilibrului se află şi folosirea disonanţelor, bine puse în evidenţă, dar care nu ajung să modifice aspectul melodic dominant al discursului muzical. Acordurile de cvarte, de cvinte, cu note adăugate, sunt alte tehnici ce trebuiesc amintite pentru un cât mai complet tablou al mijloacelor expresive folosite de Mircea Tiberian. Un desăvârşit bun gust îi face pe cei doi protagonişti să nu apeleze la citate, pastişe sau alte formule standard, folosite atât de des astăzi pentru a reprezenta o aşa zisă muzică ţigănească, est-europeană, balcanică ş.a. Tot din aceste raţiuni, aspectul ritmic nu este nici el exacerbat, chiar în piesele care ar putea fi considerate ca având un bun potenţial în acest sens. Dimpotrivă, ritmul este pus sub semnul unei discrete pulsaţii, uneori în manieră rubato, reuşind astfel să creeze un discurs fluent şi expresiv.

În piesele cântate alături de Maria Răducanu, partea pianistică nu îşi propune o individualizare pronunţată, o delimitare chiar fată de partener, ci mai degrabă se străduieşte să menţină o linie unitară, care, împreună cu vocea, să constituie un ansamblu caracterizat mai degrabă prin omogenitate decât prin diversitate. Din acest motiv, intervenţiile lui Mircea Tiberian nu se străduiesc să impresioneze. Meritul său constă mai degrabă în subtilitatea acompaniamentului: realizat cu mijloace minimale (Trei zile sfinte) , diversificat prin prepararea pianului (Bun îi vinu ghiurghiuliu), imitând tehnica de acompaniament a ţambalului (Mărie şi Mărioară), folosind extremele registrului instrumentului său, suportul pianistic reuşeşte să fie expresiv, cu o notă de intimitate şi discreţie.

Punctele de atracţie ale muzicii lui Tiberian nu se găsesc la suprafaţa fenomenului sonor, ci ele se relevă abia la o audiţie atentă, ce vizează profunzimile artei sale. Cele mai reprezentative piese de pe acest album pentru concepţia sa artistică sunt cu siguranţă cele interpretate solo. De scurtă durată, distribuite pe tot parcursul albumului, aceste „pastile” muzicale ne înfăţişează un artist cu vastă cultură muzicală. Aminteam la început de factura clasică a acestei muzici, iar piese ca Scarloiene, Paparude, Sânziene, ne propun un univers sonor complex, unde îi putem recunoaşte printre alţii pe Bartók, Prokofiev, Messien, într-o originală sinteză a diferitelor stiluri ale muzicii secolului XX, pusă sub semnul spontaneităţii şi a expresivităţii.

Cu toate că nu este un album spectaculos (probabil că cei doi muzicieni nici nu şi-au propus acest lucru), Lumini conţine o muzică ce poate crea la început impresia facilului, dar reuşeşte însă să evite acest lucru prin subtilitate, ingeniozitate şi atmosfera sa caldă, familiară. Cât despre scurtele piese solo ale lui Mircea Tiberian, ele ar putea fi studiate la cursul de Stilistică din conservatoare.