Tag Archive: George Dumitriu


DUMItRIO: Proverbe

proverbe-dumitrioCând am ascultat primul lor album, Future Nostalgia, nu am putut să nu observ un anumit tip de creativitate care făcea din DUMItRIO o prezență ușor de distins în oferta de jazz disponibilă la noi în țară. Moderni fără să epateze, îndrăzneți dar fără să forțeze limitele unei accesibilități înțeleasă în sens larg, trio-ul cosmopolit cu reședință olandeză au știut să se desprindă de locurile comune și să-și construiască propria manieră de exprimare, coerentă și atractivă în același timp.

În 2017, la trei ani după discul de debut, George Dumitriu, Kristijan Krajnčan și Mattia Magatelli revin cu un nou material, intitulat Proverbe. Acest nou album implică mai multe resurse, sau le extinde pe cele deja existente: George Dumitriu apare aici mânuind trei instrumente, chitara, vioara și viola, iar Kristijan Krajnčan se împarte între tobe și violoncel; mai mult, dimensiunea electronică a muzicii lor este mult extinsă pe acest disc. Însă elementul de noutate cel mai pregnant aici este includerea, pe patru din cele nouă piese al albumului, a patru proverbe românești rostite de bunica lui George Dumitriu. Cele patru mostre de înțelepciune populară joacă aici rolul unor teme sau a unor pretexte pornind de la care, cei trei instrumentiști să poată explora muzical sonoritățile limbii vorbite. Ideea manipulării sunetului rostit nu e nouă, dar în jazz ea e mai puțin practicată. Similar unor lucrări timpurii ale lui Steve Reich precum Come Out sau It’s gonna rain, proverbele de pe acest album pleacă de la un scurt fragment cu voce înregistrată dar, spre deosebire de Reich, care își construia lucrările prin manipularea benzilor electromagnetice, DUMItRIO își investesc creativitatea și abilitățile instrumentale în articularea unui univers sonor capabil să surprindă și să dezvolte tonurile și inflexiunile vorbirii.

Un rol important îl joacă aici folosirea loop-urilor. Acestea le permit lui Dumitriu și lui Krajnčan accesul la mai multe instrumente, iar prin suprapunerea loop-urilor sunt obținute texturi dense și diverse care adună la un loc sonoritățile instrumentelor cu coarde (vioară, violă, violoncel, contrabas), a tobelor și a chitarei electrice. Această largă plajă timbrală (pentru un trio) oferă muzicienilor un spațiu larg pentru improvizație și experiment, în special de natură ritmică și melodică.

Cele patru piese intitulate Proverb sunt cele mai neconvenționale realizări ale albumului, implică cele mai multe resurse și sunt, totodată, greu de încadrat din punct de vedere stilistic. Jazzul își face simțită prezența în piese precum Ceva sau Approval. Un caz mai aparte este piesa Haz, unde îl avem pe George Dumitriu într-o formă deosebită la vioară, într-o compoziție cu un aer folkish și unde interpretarea solistică aduce aminte de pionieri ai free-ului precum violonistul Leroy Jenkins. Un alt caz special este piesa Momentum, interpretată într-o componență de trio de coarde (violă, violoncel, contrabas). Cu un aer spectral și cu disonanțe „ascunse” printre diferențele de registre sau tehnicile de emisie a sunetului, trimite cu gândul la texturile folosite de avangarda secolului XX sau de minimaliștii nordici.

Îndrăzneț și incitat, Proverbe are însă și porțiuni inegale (nu multe, ce-i drept). Ceva pare a nu-și găsi o direcție anume, iar sonoritățile etno din De 7 contrastează puternic cu cadrul abstract în care se desfășoară o bună parte din album. Atunci când vrea să „spună” ceva exclusiv cu mijloace proprii, muzica nu reușește să formuleze decât lucruri simple, comune, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar nu cred că asta era intenția muzicienilor; din fericire, De 7 „deraiază” rapid de la acest comun pentru a intra în zone mult mai provocatoare.

Comparat cu Future Nostalgia, Proverbe duce mai departe aplecarea spre experiment a trio-ului, atât în ceea ce privește dimensiunea electronică, cât și cea pur instrumentală. De fapt, cele două se îmbină aici într-un mod cât se poate de fericit, fără a crea dezechilibre sau confuzie. Un alt plus al albumului este că, având în vedere tematica aleasă, rezistă (cu o singură excepție) tentației unor folclorizări facile. Rezultă de aici un produs omogen și, din nou, bine individualizat. Cu o bună tehnică intrumentală, cei trei muzicieni se mișcă liber și creativ prin diferite zone muzicale, reușind să depășească constrângerile genurilor sau stilurilor, operațiune deloc facilă, dar pentru care DUMItRIO are maturitatea și inventivitatea necesară.

Anunțuri

Artwork-Future-Nostalgia-1024x901DUMItRIO, așa cum ne lasă să înțelegem acest simpatic joc de cuvinte, este trio-ul condus de chitaristul George Dumitriu, alături de care mai evoluează Mattia Magatelli la contrabas și Kristijan Krajnčan la tobe. Format în Amsterdam, acest trio a lansat anul trecut primul album – Future Nostalgia (m-am gândit puțin și la titlu și cred că nostalgia viitorului e sinonim de fapt cu utopia; dar în fine, nu despre asta e vorba aici), album pentru care băieții au fost și producători. Găsim pe acest disc cinci compoziții propriu-zise (trei ale liderului și două semnate de către ceilalți membri ai formației) și trei compoziții mai puțin propriu-zise, altfel spus improvizații spontane (free improvisations) denumite generic Conversations (1, 2 & 3). Și dacă tot am ajuns la aceste conversații, am să spun că, pentru mine, ele cântăresc destul de mult pentru întreaga concepție artistică a albumului. Nu neapărat că ar fi cele mai reușite exemplare ale albumului (uneori ai senzația că nu sunt atât de cursive pe cât ți-ai dori să fie, însă, cu toate acestea, Conversation 1 e una dintre cele mai interesante piese scrise/improvizate/schițate/fredonate pe care le-am auzit în ultima vreme), ci pentru că dovedește că cei trei muzicieni pot fi la fel de convingători pe mai multe paliere. Din câte am observat, există la ora actuală (cu precădere în Europa) o linie de demarcație mai mult sau mai puțin vizibilă care separă jazzul de muzica improvizată, cu abordările lor specifice și muzicieni dedicați fiecărui stil, separație care este, cred, în defavoarea jazzului, asta deoarece o bună parte din cele mai interesante și novatoare muzici ale momentului vin din zona muzicii improvizate (originare, cu precădere, din America). DUMItRIO au însă puterea de a da suficientă consistență unor pasaje pe care alți muzicieni le văd probabil doar ca simple exerciții de încălzire. Una peste alta, ponderea mai mare acordată aici nepremeditatului este un câștig al albumului.

De remarcat sunt însă și părțile scrise ale albumului. Compozițiile lui George Dumitriu conțin numeroase subtilități: de la cele două planuri ritmico-melodico-armonice pe care se confruntă chitara și tobele, pe de o parte, și contrabasul, de cealaltă parte, în Manipulation, la micile trucuri (folosite însă de toți marii compozitori) de creare a unor așteptări și mai apoi de împlinire sau de deturnare a acestora (strategii care au fost și teoretizate în ultimele decenii în cercetări de cogniție muzicală precum modelul Implication-Realization al lui Narmour sau arborii prolongaționali dezvoltați de Lerdahl & Jackendoff) și până la folosirea unei ritmici variate, toate acestea asigură o fizionomie aparte a muzicii de pe Future Nostalgia. Ce îmi place și mai mult e faptul că toate aceste dispozitive ingenioase sunt angrenate într-un mecanism cât se poate de fluent, de natural, riscul ca aceste compoziții să pară doar niște simple tehnici compoziționale puse cap la cap doar de dragul etalării lor fiind astfel exclus. Exemplul meu preferat este tema, la unison, a piesei Thirst, o melodie inspirată, cu o respirație proprie ce o face, prin firescul ei, asemănătoare unui recitativ (ce-i drept, un recitativ de operă expresionistă, care e dezvoltat apoi pe parcurs într-o deasă construcție polifonică, dacă tot e să mă las pradă abuzului de jargon muzicologic). Let’s Get a Glimpse (compoziția toboșarului) impresionează la rândul ei prin simpla, dar foarte eficienta sa alcătuire.

Se cuvin câteva cuvinte referitoare și la munca de echipă a trio-ului. Cei trei muzicieni au probabil în spate un timp petrecut în comun care se vede în omogenitatea ansamblului și în unele momente mai scăpărătoare din Manipulation sau Let’s Get a Glimpse. Toți muzicienii participă activ în schimbul de idei, iar aici o mențiune specială trebuie acordată toboșarului Kristijan Krajnčan, pregătit oricând cu sugestii pentru colegii săi. Nu am apucat încă să menționez de componenta electronică a acestei muzici, componentă de care este responsabil George Dumitriu. Pe cea mai mare parte a albumului, sunetul chitării sale electrice este, am putea spune, unul clasic, iar adaosul electronic vine să îl diversifice doar în anumite momente, nu multe. În schimb, în cele trei conversații, Dumitriu apelează la prelucrarea în timp real a sunetelor, depărtându-se astfel de universul sonor specific jazzului, intențiile sale devenind explicit experimentale. Dozajul este însă bine cumpănit (ba poate ar mai fi fost încă loc pentru tot felul de alte obiecte sonore neidentificate), asta deoarece Dumitriu preferă spațiile deschise, aerate, în care fiecare idee ajunge să se consume complet. El nu e, de altfel, un muzician care să fie mereu prezent în față, preferând, chiar în unele momentele care îi sunt destinate, să se rezume doar la rolul de simplu contribuitor la bunul mers al lucrurilor. Nu știm dacă o altă atitudine a leader-ului ar fi înzestrat muzica de pe Future Nostalgia cu mai mult nerv, sau cu o incisivitate care să nu te lase să respiri, cert e că acest album beneficiază de un echilibru al afectelor care permite evidențierea alcătuirii sale meșteșugite.