Tag Archive: vijay iyer


??????Mutations este o apariție discografică a acestui an și reprezintă totodată și prima colaborare a pianistului american Vijay Iyer cu casa de discuri ECM Records. Pentru Iyer discul are însă o însemnătate mai mare decât colaborarea cu ECM-ul, Mutations fiind o primă mostră a activității sale în calitate de compozitor în tradiția muzicii clasice. El nu se află așadar la prima încercare, însă discul de față reprezintă prima apariție publică a sa cu o muzică destul de diferită de ceea ce știam că poate face Vijay Iyer până acum. Trebuie să vă mărturisesc chiar că am avut dubii în a prezenta acest album pe un blog dedicat jazzului, gândindu-mă dacă nu ar fi mai nimerit să se ocupe de el exegeții muzicii contemporane. Asta deoarece Mutations aparține fără îndoială ariei stilistice definite (oricum destul de vag) prin această expresie, o arie stilistică care alătură astăzi rigoarea (moștenită din tradiția componistică europeană), experimentul (după modelele oferite de diversele avangarde ale secolului XX) și improvizația (un bun câștigat, evident, de pe filiera jazzului).

Discul de față este înregistrat în formula Vijay Iyer – pian, electronics și bineînțeles compoziție, plus cvartet de coarde, alcătuit din Miranda Cuckson (vioara I), Michi Wiancko (vioara II), Kyle Armbrust (violă) și Kivie Cahn-Lipman (violoncel). Este componența clasică a unui cvintet cu pian, singură prezența mediilor electronice atentând la echilibrul acestui ansamblu. Însă nu mai e de mult o noutate alăturarea instrumentelor acustice și a celor electronice, atât în practica muzicii culte cât și în cea a jazzului. Pe parcursul albumului, cei trei actanți (pianul, cvartetul de coarde și partenerul electronic) evoluează în diferite permutații (pian solo, cvartet solo, pian și electronics, cvartet și electronics), rareori fiind implicați simultan. Această dispunere îi conferă albumului o desfășurare echilibrată, în care pianul și cvartetul dețin rolurile principale, în timp ce partea electronică pare deseori a avea doar un rol ornamental, de evidențiere a ritmului sau pentru culori timbrale inedite (o excepție este piesa Automata, a cărei a doua parte – integral electronică – se naște din prelucrarea finalului intervenției cvartetului).

În această distribuție, muzica își croiește un dinamism aparte, o motricitate care rezultă din modul în care Vijai Iyer alege să construiască partitura fiecărui instrument în parte. Una dintre cele mai puternice influențe stilistice de pe album este cea a minimalismului și a tehnicilor sale repetitive (cu care pianistul mai cochetase și în muzica pentru trio-ul său de jazz) ce amintesc mai degrabă de senzația de imperceptibilă evoluție interioară a materialului (poate de aici idea de mutations) la Steve Reich, mai degrabă decât de imaginile alăturate de către Philip Glass. Cel mai explicit exemplu în acest sens este chiar prima mutație, Air. Bineînțeles, Iyer nu se limitează doar la tehnicile minimalismului. În muzica albumului se pot desluși influențele unor Bartók, Ligeti sau Xenakis, preferințe care înscriu albumul de față în linia avangardei muzicale a secolului XX. Nu lipsesc așadar disonanțele, stridențele obținute prin diferite metode de acționare a instrumentelor cu coarde, suprapuneri de planuri armonice sau de texturi, recursul la atonalism sau aleatorism.

09IYER1_SPAN-master675-v2

Suflul jazzului este mai puțin perceptibil, rezumându-se doar la piesele de început (Spelbound and Sacrosant, piesă ce apare și pe primul album al lui Iyer din 1995, Memorophilia, și care trimite cu gândul la Monk’s Mood sau Crepuscule with Nellie, Monk fiind una dintre influențele majore pe care Iyer recunoaște că le-a suferit) sau de final – When We’re Gone. Improvizația însă nu lipsește de pe album. În afară de momentele de solo ale pianului, suprapuse de obicei peste țesătura densă a cvartetului, compozitorul Vijay Iyer își implică și colegii în actul de creație spontană, lăsând loc liber imaginației acestora pe suprafețe mai mari sau mai mici, cel mai vizibil în piesa Kernel, unde un consistent moment de improvizație colectivă face să reapară din când în când teme ale altor piese de pe album.

Privit în ansamblu, Mutations este dificil de evaluat. Dacă îl vom analiza ca un exemplar al speciei jazz, s-ar putea să fim dezamăgiți. Oricum l-am suci, albumul nu prea se conformează tiparelor genului. Vijay Iyer este un muzician complex, iar intenția lui nu a fost de a transpune muzica sa cu care s-a consacrat (cea realizată în componența diferitelor formații de jazz) într-un alt înveliș instrumental. Ar fi fost cu siguranță mult prea facil ca Iyer să-și orchestreze aceleași idei doar pentru a le încredința unui ansamblu diferit (un fel de Vijai Iyer with Strings). Ceea cea intenționează el pe acest album este desfășurarea unui câmp creativ diferit, unor strategii componistice ce țin de o sferă diferită, care, alături de jazz, înglobează, cu prioritate, cuceririle avangardei acustico-electronice a secolului XX (muzica electronică e o „născocire” a compozitorilor de după primul război mondial, nu a unor DJ). Dacă vrem însă să-l evaluăm din unghiul muzicii „culte”, al celei făcute în mod tradițional de către compozitori, cu notele înșirate pe portativ, Mutations nu iese nici aici pe primul loc. În ciuda sofisticării structurilor sale – heterofonii, suprapuneri de teme (Automata ca exemplu cel mai concludent), polifonii webern-iene (Canon), izbucniri stravinsky-ene (Descent), în ciuda, așadar, a minuției cu care a fost construit -, albumul lasă impresia unei compoziții „de școală”, a unei treceri în revistă a unor curente majore din muzica secolului trecut. Dar dacă nu vrem să judecăm albumul de față din nicio perspectivă bine ancorată doctrinar, în afara deci a oricărei ortodoxii, vom descoperi un Vijay Iyer introspectiv (mai mult chiar decât era înainte) ca un preludiu de Chopin, o muzică care nu se remarcă prin tensiuni sau turbulențe, dar care își are meritele în rafinamentul specific lui Iyer, în ingeniozitatea sa recunoscută (dar poate nu pe deplin desăvârșită ca și compozitor) și, mai mult decât orice, în provocarea care o poate lansa celui dispus să-i parcurgă sinuozitățile.

Anunțuri

Jazz-Night-Out-640x795

Vijay Iyer este unul dintre cei mai importanţi pianişti ai generaţiei post-Chick Corea. O descoperire relativ recentă pentru mine, trebuie să recunosc că vânam de ceva vreme vreun concert de-al său pe undeva prin Europa, când – ce să vezi? – aflu că va concerta la Bucureşti. Vestea m-a mirat oarecum, nefiind convins de nivelul de popularitate al pianistului pe bătrânul continent, şi cu atât mai mult pe plaiurile mioritice. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre celălalt pianist al serii, Tigran Hamasyan, care, deşi mult mai tînăr, îl suspectez de o mai mare vizibilitate, mai ales în rândul unei anumite categorii de public.

Concertul de la Sala Radio a început cu recitalul trio-ului condus de Vijay Iyer, din care au mai făcut parte Stephan Crump (contrabas) şi Marcus Gilmore (baterie). Deşi a fost probabil o decizie grea, amplasarea acestei formaţii în prima parte a concertului nu a ţinut cont de profunzimile muzicii, ci mai curând de superficialităţile ei, astfel că, deşi Tigran Hamasyan „a făcut show”, punctul de greutate al serii a rămas tot în prima parte. Trecând peste acest inconvenient, şi pe lângă cel al unei sonorizări  unde era loc de mai bine, recitalul lui Vijay Iyer Trio a oferit publicului o muzică rafinată, foarte elaborată, care, deşi considerată de unii prea conceptuală, reuşeşte să-şi construiască o expresivitate incontestabilă. Formaţia are o îndelungată istorie la activ, dobândită în aceeaşi componenţă, iar acest detaliu este de primă importanţă, dacă ne gândim la orientarea stilistică pe care o propune şi o explorează, cât şi la omogenitatea interpretării. A putut fi urmărit astfel unul dintre cele mai inovatoarea şi mai apreciate/premiate trio-uri ale jazzului actual. Repertoriul interpretat a constat atât în piese de pe ultimul album al trio-ului, Accelerando (2012), cât şi în compoziţii mai recente, unde tendinţele minimaliste observabile pe Accelerando sunt exploatate în continuare.

Marele merit al lui Vijay Iyer este, cred, abilitatea sa de a crea o muzică sofisticată care să aibă în acelaşi timp şi un impact emoţional puternic (nu puţine sunt exemplele muzicale în care cele două caracteristici se exclud reciproc). Prospeţimea muzicii sale are cel puţin câteva puncte de plecare mai importante: scena contemporană a jazzului new-york-ez, un jazz care se află la confluenţa tradiţiilor bop ale deceniilor trecute cu eforturile inovatoare ale prezentului; muzica tradiţională indiană, prezentă în melodii, dar mai ales în structurile ritmice folosite, care dau pieselor un dinamism specific, o marcă inconfundabilă a stilului Vijay Iyer; pe lângă toate acestea se adaugă şi pregătirea sa în matematică şi fizică, care, deşi nu e sesizabilă concret muzical, îşi are propriul aport în gândirea de arhitect a pianistului.

Forţa muzicii lui Vijay Iyer stă nu numai în efervescenţa ideilor sale, ci şi în formula de trio cu care acesta alege să şi le exprime. Am putut admira pe scena Sălii Radio mai mult decât un pianist talentat, am putut admira un trio în care colaborarea dintre muzicieni are ca rezultat o ţesătură sonoră complexă, polimorfă, în care fiecare instrument îşi pune în valoare culorile timbrale proprii (cu predilecţie contrabasul, care este deosebit de activ şi de surprinzător în intervenţiile sale). Rezultatul este o muzică mereu surprinzătoare, cu ritmuri tăioase, cu linii melodice simple dar eficiente, cu proporţii şi contraste bine chibzuite. Fie că a fost vorba de compoziţii semnate Duke Ellington (Village of the virgins), de piese incluse pe Accelerando (Optimism) sau de compoziţii personale de ultimă oră (Hood), traseul muzical al serii a fost unul bine condus, în care virtozitatea instrumentală nu a lipsit, dar pentru care principalul scop a fost o exprimare eficientă, ne-mediată, a ideilor. Aceasta este muzica lui Vijay Iyer, un pianist cu o ţinută de gentleman, iar muzica lui în acest concert s-a dovedit a fi diversă, plină de surprize, nicicând lipsită de substanţă, reuşind să parcurgă un traseu ce porneşte de la lirism şi atinge maxima încordare. Nu pot decât să regret că recitalul acestui trio nu a fost la finalul concertului, putând astfel să beneficieze de un timp mai generos pe scenă (Vijay Iyer Trio a cântat pentru aproximativ 60 de minute), timp de care s-a bucurat mai tânărul Hamasyan.

Deşi trebuie să recunosc că Vijay Iyer a fost cel pentru care am ajuns la acest concert, întâlnirea cu Tigran Hamasyan a fost totuşi o experienţă interesantă. Anunţată iniţial într-o formulă de cinci persoane, trupa pianistului armean s-a restrâns până la urmă la o formulă de trio  (Tigran Hamasyan – pian, Sam Minaie – bas electric, Arthur Hnatek – tobe). Nu ştiu dacă această schimbare de ultim moment a avut drept urmare schimbări drastice în modul de abordare a concertului. Am ascultat ultimul album al artistului, Shadow Theatre, care mi s-a părut dezamăgitor (îmi imaginez că nu toţi cititorii îmi împărtăşesc părerea, dar promit să revin cu clarificări într-o postare viitoare), şi pe lângă care prestaţia live în formulă de trio a avut câteva plusuri indiscutabile.

Tigran Hamasyan este un tânăr pianist de o înzestrare excepţională. Din punct de vedere tehnic, pianul nu cred să mai aibă vreo necunoscută pentru el. O altă calitate a sa este curiozitatea şi, probabil, viteza cu care asimilează tot felul de informaţii, oricât de disparate ar fi acestea. Datorită acestei uşurinţe a asimilării, rezultă, în cazul său, o dorinţă de a exprima muzical toate aceste informaţii, iar acest moment este unul sensibil, unul în care Hamasyan are unele probleme. Muzica prezentată în seara cu pricina, deşi încadrabilă principial în sfera jazzului, a fost mai degrabă o combinaţie de folclor armenesc, rock progresiv şi electro (dub step de cele mai multe ori), combinaţie care – să ne înţelegem! – nu are nimic greşit sau nelalocul ei. Jazzul este unul dintre genurile muzicale care se pretează cel mai bine la astfel de metamorfoze. Doar că tânărul Hamasyan, cel cu o energie (fizică, nu numai muzicală) mai rar întâlnită, intenţionând să-şi facă auzite toate ideile muzicale, nu posedă şi echilibrul necesar proporţionării tuturor acestor influenţe şi integrării lor într-o construcţie unitară. Tigran este hiper-activ pe scenă, fiind în stare, probabil, să realizeze de unul singur toată muzica: cântă la pian, la tot felul de instrumente cu clape electrice şi electronice, prelucrează sunetul în timp real şi mai cântă şi cu vocea. Tot acest travaliu mută însă, poate prea mult, accentul asupra propriei persoane, lăsând creativitatea colectivă pe un plan secund. Acest entuziasm debordant, combinat cu lipsa de echilibru, a contribuit la o rapidă uzură a limbajului folosit, deşi muzica sa a avut şi unele momente de strălucire. Păcatele tinereţii, am putea spune, păcate care vor dispărea, să sperăm, atunci când, pe lângă talent, se vor adăuga şi maturitatea necesară unei exprimări muzicale bine proporţionate, unor concepţii muzicale bine clădite.