17767 - Paolo Profeti European Collective - Waiting For Bucharest

Paolo Profeti este al doilea muzician italian care înregistrează un album de jazz în România. Primul al fost Guido Manusardi care, pe parcursul șederii sale în București (7 ani, între 1967 și 1974) scoate două albume la Electrecord: Free Jazz (cu Johnny Răducanu, Dan Mândrilă și Vasile Ganea) și Impresii din Vacanță (înregistrat în Italia alături de muzicienii Giorgio Azzolini și Tullio Depiscopo), plus o reeditare a unui album apărut inițial în Suedia, Trio de Jazz (cu Strue Nordin la bas și Al Heath la tobe). După mai bine de 40 de ani de la colaborarea lui Manusardi cu Electrecordul, îl avem acum pe Paolo Profeti ca muzician activ (și) pe scena de jazz românească. Pentru Profeti, Waiting for Bucharest (Fiver House Records, 2015) reprezintă debutul discografic în calitate de leader, chiar dacă saxofonistul italian a putut fi întâlnit anterior și pe alumul celor de la Bucharest Jazz Orchestra, Povești din București. Discul de față este înregistrat în formula European Collective, adică o alăturare de muzicieni români și italieni: alături de Paolo Profeti (saxofon alto) îi regăsim pe Florian Radu (trombon), Davide Incorvaia (pian), Cristiano Da Ros (contrabas), Sorin Romanescu (chitară), Alessandro Rossi (tobe) și, ca special guest pe cea de-a șasea piesă a albumului, Cristian Soleanu (saxofon tenor).

Albumul de față conține opt piese plus două bonus tracks (primul interpretat alături de membrii Bucharest Jazz Orchestra, urmat de un alternate take a primei piese de pe album) și, cu excepția The Red Kiss and the Bitter Fruit, semnată de contrabasistul Cristiano Da Ros, reprezintă aportul creativ al saxofonistului italian. În această calitate de compozitor și aranjor, Paolo Profeti se dovedește inspirat în alegerea melodiilor, bine echilibrat în articularea structurilor și atent atunci când distribuie rolurile pentru fiecare instrument în parte. De fapt, nu cred că greșesc prea mult dacă o să spun că acest travaliu compozițional e definitoriu pentru gândirea muzicală a lui Paolo Profeti în mai mare măsură decât evoluția sa instrumentală (lucru valabil cel puțin pentru albumul Waiting for Bucharest). Astfel, Profeti se folosește de toate aceste atuuri componistice pentru a-și delimita o zonă estetică clară (ce gravitează în jurul ideii de frumos) ce își are echivalentul și sursa de inspirație în ceea ce în anii ’60 purta numele de „modern jazz”. Pentru a da o formulare cât mai clară ideilor sale, Profeti mizează pe folosirea optimă a celor șase instrumente ale formației, pe ineditul pe care îl poate crea diferitele tipuri de succesiuni sau suprapuneri de instrumente. Ca o dovadă a importanței pe care acest album o acordă asamblării întregului (în detrimentul, poate, particularizării individuale) o reprezintă și decizia lui Profeti de a nu apărea în calitate de solist pe unele piese ale albumului (Danza del Mondo sau Lost Eyes in Wonderland), preferând să lase loc de desfășurare altor instrumente.

Calitățile compoziționale de care aminteam mai sus, coroborate și cu diversitatea culorilor instrumentale folosite, în afară de a reprezenta niște calități ale albumului, sunt totodată și aspectele care reușesc să disimuleze (până la un punct) și slăbiciunile acestuia. Albumul are de suferit de pe urma unei anumite liniarități care îl străbate de la un capăt la altul, iar acest lucru transpare din dinamica ce caracterizează intervențiile personale ale muzicienilor. În solourile lor, aceștia nu par a fi dispuși să riște prea mult, alegând mai degrabă să se desfășoare într-un regim oarecum previzibil. Lucrul este valabil poate în mai mare măsură chiar pentru leader-ul formației, care, în afară de recursul frecvent la anumite pattern-uri melodice (jazz licks), pare a fi lipsit uneori de fluiditate, de ușurința exprimării (acest lucru este cel mai ușor de observat pe piesa To Inc pe care apare și Cristian Soleanu, diferența dintre cei doi fiind lămuritoare în acest sens). Nici când vine vorba de interacțiunea dintre muzicieni nu pot fi spuse prea multe lucruri (poate cu excepția Sguardo Sospeso alt. take), astfel că muzica este lipsită de răbufniri, de momente tensionate sau de un schimb intens de idei care să-i asigure o evoluție sinuoasă și diversă, capabilă a menține atenția ascultătorului mereu trează. Însă, așa cum spuneam, aceste deficiențe sunt mascate parțial de construcția inspirată a temelor și de juxtapunerea de instrumente diferite, astfel că muzica nu este lipsită total de contraste sau diversitate, însă acestea sunt asigurate prin procedee tehnice, de structurare tematică și instrumentală a spațiului sonor, și nu prin spontaneitatea de moment a muzicienilor.

Chiar dacă e puternic pătruns de acest caracter estetizant (manifestat nu atât prin grija cu care au fost compuse piesele, ci mai mult prin reținerea de a trece dincolo de acest aspect), muzica albumului nu este lipsită de momente demne de reținut, cum ar fi suprapunerea solourilor de trombon și de saxofon alto pe Sguardo Sospeso, explorările armonice și timbrale de pe Peaceful sau vitalitatea de pe Milano-București doar dus. La toate acestea, dacă mai adăugăm o echilibrată succesiune de piese cu caractere diferite, putem ajunge ușor la concluzia că Waiting for Bucharest se prezintă ca un produs bine închegat, cu detalii atent meșteșugite, cu melodii ce se remarcă cu ușurință, un album care își delimitează clar zona stilistică în care se desfășoară. Din acest punct de vedere, discul de față este unul eficient, care ar trebui să aibă un impact imediat asupra publicului, în ciuda caracterului estetizant de care vorbeam mai sus (sau chiar dimpotrivă, tocmai datorită acestui caracter succesul său ar trebui să fie înlesnit).