Tag Archive: john hébert


lucian-ban-elevation-mystery

Spuneam acum ceva timp că 2013 a fost unul dintre cei mai fructuoşi ani pentru Lucian Ban, an ce a marcat apariţia a două discuri: Transylvanian Concert, împreună cu Mat Maneri, şi cel de faţă, Mystery (Sunnyside Records), înregistrat în componenţa cvartetului Elevation. Elevation este un ansamblu ce are deja o anumită vechime, nucleul acestuia fiind format din Lucian Ban (pian) şi Abraham Burton (saxofon tenor), secţia ritmică având o componenţă variabilă de-a lungul vremii, dar alcătuită din personaje deloc neglijabile. Pentru acest album s-au adăugat muzicienilor deja menţionaţi două nume importante ale jazzului american, John Hébert la contrabas (co-lider, împreună cu Ban, al ansamblului folosit pentru proiectul Enesco Re-Imagined) şi Eric McPherson la tobe (un mai vechi colaborator al lui Abraham Burton, împreună cu care semnează o serie de albume remarcabile). Materialul de pe album a fost înregistrat live în 2010 la Cornelia Street Cafe din New-York. Muzica rezultată din colaborarea acestor patru muzicieni este astfel o mostră a jazzului new-yorkez actual.

Mystery conţine opt piese, dintre care prima e un preludiu saxofon-tobe, iar ultima un outro. Dintre acestea, şase sunt compoziţiile lui Lucian Ban (cu excepţia preludiului şi a celei intitulate Obsolete, un solo de bas alcătuit de John Hébert), compoziţii reprezentative pentru viziunea estetică a acestuia şi care conferă albumului un contur specific. Freeflow, prima piesă propriu-zisă a albumului, îl are în centru pe Abraham Burton, a cărui forţă expresivă te face să crezi că instrumentul pe care cântă nu mai e de ajuns pentru ideile ce le are de exprimat. Soloul său, comparabil tehnicile folosite şi puterea investită cu unele înregistrări ale lui Coltrane, aproape că epuizează toată substanţa piesei, astfel că Lucian Ban, spre final, face singurul lucru care mai putea fi făcut: linişteşte apele, aduce calmul după această furtună de proporţii. Următoarele două piese, Obsolete şi Serenade, au deasemeni rolurile împărţite, prima fiind o intervenşie solistică a lui John Hébert, iar în cea de-a doua, dedicată regretatului pianist Andrew Hill, să-l avem în prim plan pe Lucian Ban. Dintre toate calităţile acesteia, aş vrea să remarc compoziţia,  complexă, bine articulată, diversă în idei, în ciuda spaţiului restrâns al temei pe care-l ocupă.

Abia următoarea piesă, Of things to come, reuneşte forţele întregului ansamblu, iar din acest punct de vedere piesa poate fi considerată semnificativă pentru muzica întregului album. Ideile muzicale sunt bine conduse, ansamblul funcţionează fără reproş, iar intervenţiile celor doi solişti, Ban şi Burton, converg, fiecare cu particularităţile sale, spre acelaşi orizont. Urmează Silence (Almost), secţiunea introspectivă a albumului, şi Rank & File, ultima piesă (în afară de outro) şi, am putea spune, hitul acestui disc. Într-adevăr, Rank & File se bucură de o temă deosebit de inspirată, o construcţie cu un profil ritmic şi melodic care captează atenţia imediat. Burton preia şi aici ştacheta şi, pe swingul alert al piesei, pare că pluteşte senin cu o linie melodică nestingherită de nimic.

Nu ştiu care au fost motivele pentru care a fost ales acest nume, Mystery, ca titlu al albumului. Cert e că acest cuvânt reuşeşte să traducă oarecum „mesajul” acestei muzici. Rezultantă a ideilor muzicale ale lui Lucian Ban, aceasta ar putea fi descrisă prin câteva trăsături generale: atmosfera intimă, camerală, evitarea spectaculosului, atenţie la detalii. Pe plan muzical, toate acestea se exprimă prin anumite preferinţe armonice (sunt ocolite sonorităţile expansive), melodice (muzica lui Ban nu manifestă preferinţe spre cromatismul sau disonanţele excesive) sau ritmice. Provocarea cea mai însemnată a cvartetului Elevation reprezintă omogenzarea dintre personalitatea pianistului şi cele ale colegilor săi, care nu întotdeauna pot subscrie la caracteristicile enumerate mai sus. Însă, din acest punct de vedere, cred că Mystery reuşeşte, într-un mod fericit, să aducă la acelaşi numitor comun aceste patru personalităţi muzicale disctincte.

Anunțuri

Muzical lui George Enescu nu se bucură de recunoaşterea internaţională cuvenită. Cel puţin aşa afirmă o parte a muzicienilor români, şi nu numai. Şi au, parţial, dreptate. Parţial, deoarece Enescu nu este total necunoscut centrelor muzicale occidentale, ci poate nu chiar atât de interpretat. Dar, dacă stăm bine să ne gândim, cât de des se cântă în România creaţiile contemporanului său Hindemith? Sau cât de cunoscut este pentru publicul autohton, consumator de muzică clasică, Gabriel Fauré, compozitorul sub îndrumarea căruia Enescu a studiat la Paris? De fapt, nici pe afişele de concert din ţară numele lui Enescu nu figurează din cale-afară de des.

Dar să ne apropiem de subiectul propus pentru discuţie. ICR-ul, ca instituţie menită se vegheze interesele culturale ale ţării, sesizează deficitul de promovare al lui Enescu şi demarează o acţiune de popularizare a creaţiei sale. Acest tip de acţiuni sunt în general destul de sensibile, pentru că oricând popularizarea poate glisa discret – mai ales când e vorba de muzică – spre vulgarizare (şi nu am aici în minte albumul de faţă)! Sarcina căzută astfel pe umerii lui Lucian Ban nu a fost deloc uşoară.

O „re-imaginare” a muzicii unui compozitor de complexitatea lui Enescu nu este probabil pentru nimeni ceva accesibil. Mai ales că standardul este foarte ridicat, iar inevitabila comparaţie care se face între original şi „copie” îl poate dezavantaja foarte uşor pe „copist”. Privit simplist, problema poate părea frivolă: este vorba despre a păstra ceva, despre a da altceva la o parte şi despre a pune şi tu ceva în loc. Dar tocmai această sesizare şi păstrare a esenţialului, cât şi adaosul unui conţinut şi a unor forme noi, adecvate la materialul păstrat, poate crea uneori dificultăţi nebănuite.

Aparatul instrumental ales de Lucian Ban pentru acest demers poate fi interpretat ca o orchestră în miniatură. Instrumente cu coarde: vioară (Albrecht Maurer), violă (Mat Maneri); instrumente de suflat: trompetă (Ralph Alessi), saxofon tenor (Tony Malaby); percuţie: tabla (Badal Roy), tobe (Gerald Cleaver); pian (Lucian Ban) şi contrabasistul John Hébert – cel care a prelucrat o bună parte a materialului, co-lider al formaţiei. Alegerea acestor instrumente crează a paletă timbrală largă şi facilitează multiple posibilităţi de orchestrare, chiar dacă, la prima vedere, combinaţia poate părea eteroclită.

Un alt aspect deosebit de important aici este alegerea opusurilor enesciene ce urmează a fi reinterpretate. Pe lângă lucrări mai cunoscute, precum Octuorul op.7, Sonata a treia pentru vioară şi pian în caracter popular românesc, Preludiul la unison din Suita orchestrală nr.1, se mai regăsesc pe acest album şi Aria în Mi bemol-Scherzino, Adagio din Suita pentru pian nr.1, sau partea a doua din Simfonia a IV-a (neterminată). Am putea spune că Lucian Ban alege calea mai grea, mai riscantă, dar poate şi cea cu potenţial artistic superior. Ar fi putut recurge foarte uşor la Rapsdiile lui Enescu sau la Poema Română, din care ar fi putut extrage câteva teme cu iz folcloric pronunţat, pe care să le prezinte drept chintesenţă a muzicii româneşti, într-un fel de citare a citatului. Fragmentele alese aici fie că nu recurg la folclor, fie îl „distilează” într-o manieră superioară, uneori făcând ca sursa de inspiraţie să fie abia perceptibilă.

Muzica albumului cunoaşte grade diferite de detaşare faţă de originalul enescian. Întâlnim piese, cum e cazul Ariei, care par mai degrabă simple reorchestrări. O bună parte a liniei melodice, cât şi a armoniei este păstrată, iar improvizaţia joacă aici un rol secundar. Am putea spune că avem de-a face cu o muzică clşasică cu influenţe de jazz (defapt, balanţa dintre cele două stiluri nu cunoaşte până în finalul albumului o stabilizare definitivă). În aceeaşi situaţie se află şi Adagio-ul din Suita pentru pian nr.1. Gândirea muzicală a lui George Enescu se desfăşura pe spaţii largi, dând astfel naştere unor fraze muzicale ample, care, transferate în noul context, devin teme de jazz complexe pentru a căror susţinere sunt inspirat utilizare tehnici ritmice, armonice sau de orchestraţie.

O detaşare mai evidentă faţă de original se regăseşte în Preludiu la unison sau în Octuor. Pentru aceste două piese, factorul ritmic joacă un rol esenţial, dând naştere unei dinamici expansive, dublată de eficienta amplasarea a materialelor tematice, care, prin succesiunea cu momentele solistice, dă naştere unei forme în care sunt potenţate contrastele. De o rearanjare inspirată se bucură şi partea a II-a din Sonata a treia pentru vioară şi pian, atât la nivel ritmic, dar şi ca orchestraţie şi timbralitate. Aici, ca şi în prelucrarea părţii întâi a aceleiaşi sonate, nu obosesc momentele de expunere a temelor. Intervenţiile solistice trebuiesc şi ele remarcate: Mat Maneri – inspirat, cu un simţ artistic ce-i permite să sesizeze şi exprime sensurile unei muzici pe care, probabil, nu o cunoscuse în prealabil; Ralph Alessi – tehnic şi expresiv, mai cu seamă în introducerea Octuorului. Muzicienii reuşesc să creeze momente tensionate, precum în finalul primei părţi din sonata pentru vioară, când, după desfăşurarea improvizaţiilor, punctul culminant readuce tema iniţială.

Enesco re-imagined reuşeşte să păstreze, chiar dacă transpus în alt orizont stilistic, o serie de caracteristici ale scriiturii enesciene: subtilitate armonică, bogate resurse melodice şi forme elaborate. Spaţiile modale ample şi structurile ritmice minuţios divizate, asigură un cadru optim pentru desfăşurarea solistică a muzicienilor. Cei doi responsabili pentru aranjarea materialelor muzicale, Lucian Ban şi John Hébert reuşesc să obţină în final un rezultat sonor de o omogenitate remarcabilă, în ciuda utilizării unor resurse instrumentale diferite, unele chiar exotice, precum tabla. Raportul dintre clasic şi jazz este într-o permanentă dispută, fluctuând de la piese ce par mai degrabă simple re-orchestrări ale originalului (Aria et Scherzino) până la distanţări curajoase faţă de varianta originală (Symphony No. 4). Lucian Ban îşi găseşte în această formulă unul dintre contextele cele mai favorabile pentru personalitatea sa muzicală. Influenţat, prin educaţia primită, de muzica clasică, dar posesor în acelaşi timp al unui spirit clasic în conceperea jazzului, Ban îşi împlineşte personalitatea artistică în ambianţa albumului, dominată de subtilităţi armonice şi orchestrale.