Tag Archive: marius popp


Marius-Popp-Margine-De-Lume-CF

Soft Records SFTA-039-2

Este fără îndoială remarcabil cum, la vârsta sa, Marius Popp îşi găseşte energia şi inspiraţia necesare creaţiei şi interpretării. Margine de lume (Soft Records, 2013) este un disc ce materializează explorări muzicale ale ultimilor ani, şi mă refer aici la formula instrumentală combo de jazz plus cvartet de coarde. Colaborarea cu un asemenea ansamblu de cordari are deja o vechime de câţiva ani, dar s-a limitat doar la concerte live. Iată că acum Marius Popp s-a decis să imprime pe CD muzica realizată în această componenţă.

Ca organizare generală, Margine de lume este structurat în două părţi distincte, ca cele două feţe ale unui disc de vinyl, care, deşi sunt opera aceluiaşi autor (pentru prima parte Marius Popp este doar compozitor, în cea de-a doua participând ca şi interpret), reprezintă două abordări muzicale diferite. Primele cinci piese se bucură de apariţia cvartetului de coarde, ai cărui membri sunt Claudia Munteanu (vioara I), Monica Curutz (vioara II), Eugen Bobeică (violă) şi Mariana Amariei (violoncel); un alt element distinctiv al acestui prim set de piese este şi folosirea acordeonului (Fernando Mihalache). Formaţia este completată de George Natsis (pian), Eugen Tegu (bas electric) şi Tudy Zaharescu (tobe), toţi sub coordonarea lui Ionel Tudor. Ultimele trei piese de pe album, cele care au o concepţie diferită, au şi o componenţă diferită: Marius Popp (pian), Amil Bîzgă (trompetă), Tudy Zaharescu (tobe), Pedro Negrescu (contrabas) şi Sorin Romanescu (chitară).

Deşi nu participă activ pe prima parte a albumului, este evident faptul că aceste cinci piese au fost concepute de Marius Popp ca alcătuind punctul de greutate al albumului (piesa cu numărul 7, Pantomimă, apare de altfel şi pe precedentul material sonor semnat de Marius Popp, Seminţe prăjite). Folosirea cvartetului de coarde impune, parcă din respect pentru muzica scrisă de-a lungul timpului pentru această formulă instrumentală, un standard ridicat de complexitate. Mânuirea unui asemenea instrument presupune abilităţi de orchestrator, pe care Marius Popp le dovedeşte în conducerea vocilor fiecărui instrument, în construcţia formelor sau în îmbinarea diferitelor tipuri de sonorităţi. Echilibrat construite, toate aceste cinci compoziţii sunt cele care, prin caracteristicile lor, au inspirat probabil titlul albumului. Acestea fac în permanenţă trimitere, în special prin inflexiunile melodice sau prin folosirea unui instrument precum acordeonul, la un spaţiu balcanic, est-european, undeva, dacă nu la margine de lume, măcar la margine de Europă. Sugestiile de acest fel nu sunt însă agresive, inspiraţia folclorică fiind subtil integrată în liniile melodice cromatice, cizelate îndelung de către Marius Popp.

Prima din piesele albumului, Jazzmaneaua, este prima încercare serioasă, cel puţin din câte ştiu eu, de a aduce pe acelaşi portativ două genuri muzicale distincte, dintre care maneaua, probabil liderul incontestabil al culturii pop la ora actuală, este de cele mai multe ori dispreţuită de amatorii de „muzică bună”. Cvartetul de coarde, în postura de actor principal (şi nu doar de acompaniator cum este cazul în alte aranjamente similare), şi acordeonul îşi croiesc drum printre sonorităţile muzicii de film, ale muzicii clasice sau ale improvizaţiilor de jazz, toate suprapuse peste ritmurile de fusion care au făcut din Marius Popp un muzician aparte al scenei de jazz autohtone. Muzica este alcătuită din mai multe ingrediente: în afara inspiraţiei folclorice (detectabile mai ales în prima parte a albumului), regăsim aici şi ritmuri de funk (Pantomimă) sau sonorităţi de smooth jazz (Capriciu latin).

Conceperea albumului – şi mai ales a primei sale părţi – este fără îndoială măsura gândirii muzicale a lui Marius Popp, gândire complexă, atentă la detalii, echilibrată. Însă, în ciuda acestor calităţi structurale, muzica are o anumită linearitate, o lipsă de tensiuni şi contraste care nu este contrazisă nici de intervenţiile solistice şi care înzestreză această parte a albumului cu o nedorită uniformitate. În acest context, piesa Pantomimă, concepută după alt calapod, aduce o binevenită prospeţime.

Margine de lume continuă aceeaşi direcţie pe care Marius Popp şi-a înscris muzica, începând cu Panoramic Jazz-Rock, în 1977. Perfect sincronizat cu jazzul contemporan, muzicianul continuă cu fidelitate, până astăzi, acelaşi drum, dezvoltându-şi în permanenţă abilităţile artistice. Comparat cu punctul de plecare, momentul actual nu pare a fi prea diferit, cu toate că în jazz lucrurile s-au schimbat mult din anul 1977. Putem spune ca Marius Popp e demodat? Poate că da, dar nu cred că acest lucru e neapărat un minus pentru artist. Până la urmă, însuşi Bach, în ultimii ani ai vieţii sale, era considerat vetust, iar printre cei care împărtăşeau această părere erau şi fiii săi compozitori.

Marius Popp – Seminţe prăjite

Seminţe prăjite, cel de-al şaptelea album de autor al lui Marius Popp, oferă o imagine panoramică a diverselor modalităţi în care artistul a ales să se exprime. Sunt reunite aici piese mai noi sau mai vechi, cântate împreună cu artişti mai tineri sau mai puţin tineri: Sorin Romanescu-ghitară, Laurenţiu Horja-ghitară bass, Eugen Nichiţeanu-baterie, Stefan Berindei-sax alto, Peter Wertheimer-sax soprano, alto, Garbis Dedeian-sax tenor, Adrian Stefănescu-baterie, Tudy Zaharescu-baterie, Emil Bâzgă-trompetă, Cristian Soleanu-sax tenor, Cătălin Rotaru-electric bass. Astfel, pe cele zece piese ale albumului sunt reuniţi o parte din cei mai importanţi jazzmani din România ultimelor decenii.

Calităţile artistice ale lui Marius Popp, remarcate încă din primul lui album (Panoramic Jazz-Rock, 1977), s-au păstrat ca nişte constante ale evoluţiei sale artistice până la acest moment. Asta nu înseamnă însă că activitatea sa artistică s-a cantonat într-o singură formă de exprimare, încadrată de linii de demarcaţie înguste şi severe. Dimpotrivă, Marius Popp a reuşit să dea întotdeauna noi forme emoţiilor sale. Muzica sa se caracterizează printr-o modernitate bine echilibrată, căutând mai ales soluţiile subtile decât cele spectaculoase sau hazardate. Aspectul armonic are la Marius Popp o importanţă decisivă, reuşind ca prin acorduri să creeze mai mult decât un simplu acompaniament, mai degrabă zone de culoare. Modalismul său, ce ne trimite cu gândul la zona transilvană, reuşeşte o impresionantă redimensionare a spaţiului sonor folcloric, unde forţa de sugestie vine tocmai din simplitate şi din sondarea profunzimilor, şi nu din afişarea zgomotoasă a unor surogate. Preferinţa sa pentru dinamismul ritmic şi tehnica pianistică ce îi permite să construiască momente de mare tensiune întregesc un sumar portret al artistului.

Dinamismul este unul dintre cuvintele ce pot caracteriza acest album, nu fără unele nuanţe romantice uneori. Ritmurile, în general cele latino sau de jazz-rock, alături de improvizaţiile incisive ale partenerilor săi de dialog sunt cele care propulsează aceasta muzică pe un vector ascendent. Piesa de debut, Jazz de necaz,  are, în ciuda titlului, cele mai optimiste rezonanţe, obţinute prin armoniile uşor „pop” (dar nu simpliste) şi prin asemănarea sa cu Take the A train, de care Marius Popp nu ezită să se folosească. Umorul este şi el prezent aici, explicit – prin titlul albumului (o replică poate la Salt Peanuts a lui Gillespie), dar şi implicit în linii melodice şi partitura vocală a lui Sorin Romanescu (care sugerează umorul atât timp cât stim cine este solistul). Singura baladă a acestui album este Str. Silvestru 6, care prin paleta armonică folosită şi melodia sa profund interiorizată este mai mult decât o piesă rară. Doamnele invită are un aer de muzică de restaurant, desprină parcă din muzica filmelor ruseşti din anii ’70-’80. Ploaie de vară, Pantomimă, Epilog, Cântec de lună plină, Aer proaspăt, pot fi încadrate la categoria compoziţiilor tonice, cu linii melodice inspirate, ondulate, improvizaţii bine conduse, şi în care folclorul este prezent în unele momente mai mult ca o sugestie. Melodiile iau deseori turnuri neaşteptate, iar comboul reuşeşte printr-o bună interrelaţionare să păstreze o atmosferă în care fluxul informaţional nu cunoaşte discontinuităţi, dar nici o mişcare constant rectilinie.

Seminţe prăjite este un disc unitar, cu un material ce poate fi considerat o caracterizare muzicală a lui Marius Popp, una cu atât mai valoroasă cu cât artistul are deja o vârstă respectabilă, la care alţi muzicieni se complac în evoluţii mai superficiale. Discul mai este valoros şi pentru faptul că reuneşte o seamă de artişti importanţi din jazzl autohton, unii mai puţini cunoscuţi în ţară, dar nu mai puţin valoroşi (şi mă refer aici în primul rând la trompetistul Emil Bâzgă). Dar în primul rând discul trebuie ascultat pentru valoarea sa muzicală în sine.