Tag Archive: emil bîzgă


10996435_874594682591385_5438464356414183673_nConcert cu rezonanțe teutone pentru prima zi de primăvară în Atelier Cafe. Hannover Jazz Trio reunește de fapt trei muzicieni români – trompetistul Emil Bîzgă, pianistul Marius Vernescu și contrabasistul Pedro Negrescu – care au fost, fiecare în parte, atrași, la un moment dat în carieră, de orașul german. Membrii trio-ului sunt deja nume consacrate în jazzul românesc, însă vizibilitatea (și, probabil, activitatea) fiecăruia se plasează pe niveluri diferite: cu siguranță Pedro Negrescu este cel mai activ, atât discografic cât și concertistic; Emil Bîzgă e o prezență intermitentă pe scenele de concert din țară, la fel ca și pianistul Marius Vernescu, lucru explicabil însă și prin faptul că cei doi nu locuiesc în țară. Un concert cu muzicieni scumpi la vedere așadar.

Pe Emil Bîzgă l-am văzut prima dată acum vreo 8-9 ani într-un club din Iași, oarșul său natal. Nu mai țin minte în ce componență, și nici nu cred că mai contează din moment ce, după concertul din Atelier, am avut senzația că în acest interval de timp nu s-a schimbat nimic în felul de a face muzică al trompetistului (asta, bineînțeles, nu e neapărat un lucru rău). Mai mult însă, mi-a părut că Emil Bîzgă nu cântă nici mai bine, nici mai rău decât acum un deceniu (aici însă se poate ridica un semn de întrebare). Am ales să pornesc discuția despre acest concert deoarece, chiar dacă acest trio nu îi poartă numele, cred totuși că trompetistul a fost cel care a impus direcția muzicală a trio-ului.

Așadar, atunci ca și acum, repertoriul ales a fost unul majoritar de standarde, la care s-au adăugat două piese ale lui Charlie Parker (Billie’s Bounce și My Little Suede Shoes) cântate ca la manual, fără vreo intenție de a le mai schimba înfățișarea printr-un aranjament inedit. Asta nu înseamnă însă că muzica a fost lipsită de calități: Emil Bîzgă are un ton frumos și o frazare îngrijită care însă nu-ți dă palpitații; Pedro Negrescu (muzicianul serii, dacă mă întrebați) a fost cel care, prin eleganța walking bass-ului, a reușit să imprime formației un swing subtil, foarte flexibil, iar solourile sale au fost cu siguranță cele mai aventuroase momente ale concertului (ținute, din păcate, prea din scurt de comping-ul școlăresc a lui Marius Vernescu).

Una peste alta, seara a stat sub semnul agreabilului, atît de agreabil încât jazzul s-a văzut împins ceea ce ar putea fi numit piano bar, un fel de gen muzical care nici nu te supără, nici nu te lasă să adormi în timp ce-ți savurezi coktailul. Lucrul e cu atât mai de mirare cu cât muzica aceasta vine din parte unor muzicieni cu certe disponibilități tehnice (însă câteodată prost folosite, ca în cazul lui Marius Vernescu pentru care simpla aglomerarea de note pare să însemne o culminație expresivă). Dacă privim însă lucrurile dintr-o altă perspectivă, ar trebui să recunoaștem că proliferarea unor astfel de muzici (standardul bine făcut) ar trebui să fie un semn de normalitate pentru o scenă muzicală ca a noastră, preocupată de emancipare, o bază pe care se pot construi ulterior și lucruri mai îndrăznețe/provocatoare/inovatoare. Deocamdată, în România lucrului bine făcut nu avem (cu mici excepții) nici de una, nici de alta.

Marius-Popp-Margine-De-Lume-CF

Soft Records SFTA-039-2

Este fără îndoială remarcabil cum, la vârsta sa, Marius Popp îşi găseşte energia şi inspiraţia necesare creaţiei şi interpretării. Margine de lume (Soft Records, 2013) este un disc ce materializează explorări muzicale ale ultimilor ani, şi mă refer aici la formula instrumentală combo de jazz plus cvartet de coarde. Colaborarea cu un asemenea ansamblu de cordari are deja o vechime de câţiva ani, dar s-a limitat doar la concerte live. Iată că acum Marius Popp s-a decis să imprime pe CD muzica realizată în această componenţă.

Ca organizare generală, Margine de lume este structurat în două părţi distincte, ca cele două feţe ale unui disc de vinyl, care, deşi sunt opera aceluiaşi autor (pentru prima parte Marius Popp este doar compozitor, în cea de-a doua participând ca şi interpret), reprezintă două abordări muzicale diferite. Primele cinci piese se bucură de apariţia cvartetului de coarde, ai cărui membri sunt Claudia Munteanu (vioara I), Monica Curutz (vioara II), Eugen Bobeică (violă) şi Mariana Amariei (violoncel); un alt element distinctiv al acestui prim set de piese este şi folosirea acordeonului (Fernando Mihalache). Formaţia este completată de George Natsis (pian), Eugen Tegu (bas electric) şi Tudy Zaharescu (tobe), toţi sub coordonarea lui Ionel Tudor. Ultimele trei piese de pe album, cele care au o concepţie diferită, au şi o componenţă diferită: Marius Popp (pian), Amil Bîzgă (trompetă), Tudy Zaharescu (tobe), Pedro Negrescu (contrabas) şi Sorin Romanescu (chitară).

Deşi nu participă activ pe prima parte a albumului, este evident faptul că aceste cinci piese au fost concepute de Marius Popp ca alcătuind punctul de greutate al albumului (piesa cu numărul 7, Pantomimă, apare de altfel şi pe precedentul material sonor semnat de Marius Popp, Seminţe prăjite). Folosirea cvartetului de coarde impune, parcă din respect pentru muzica scrisă de-a lungul timpului pentru această formulă instrumentală, un standard ridicat de complexitate. Mânuirea unui asemenea instrument presupune abilităţi de orchestrator, pe care Marius Popp le dovedeşte în conducerea vocilor fiecărui instrument, în construcţia formelor sau în îmbinarea diferitelor tipuri de sonorităţi. Echilibrat construite, toate aceste cinci compoziţii sunt cele care, prin caracteristicile lor, au inspirat probabil titlul albumului. Acestea fac în permanenţă trimitere, în special prin inflexiunile melodice sau prin folosirea unui instrument precum acordeonul, la un spaţiu balcanic, est-european, undeva, dacă nu la margine de lume, măcar la margine de Europă. Sugestiile de acest fel nu sunt însă agresive, inspiraţia folclorică fiind subtil integrată în liniile melodice cromatice, cizelate îndelung de către Marius Popp.

Prima din piesele albumului, Jazzmaneaua, este prima încercare serioasă, cel puţin din câte ştiu eu, de a aduce pe acelaşi portativ două genuri muzicale distincte, dintre care maneaua, probabil liderul incontestabil al culturii pop la ora actuală, este de cele mai multe ori dispreţuită de amatorii de „muzică bună”. Cvartetul de coarde, în postura de actor principal (şi nu doar de acompaniator cum este cazul în alte aranjamente similare), şi acordeonul îşi croiesc drum printre sonorităţile muzicii de film, ale muzicii clasice sau ale improvizaţiilor de jazz, toate suprapuse peste ritmurile de fusion care au făcut din Marius Popp un muzician aparte al scenei de jazz autohtone. Muzica este alcătuită din mai multe ingrediente: în afara inspiraţiei folclorice (detectabile mai ales în prima parte a albumului), regăsim aici şi ritmuri de funk (Pantomimă) sau sonorităţi de smooth jazz (Capriciu latin).

Conceperea albumului – şi mai ales a primei sale părţi – este fără îndoială măsura gândirii muzicale a lui Marius Popp, gândire complexă, atentă la detalii, echilibrată. Însă, în ciuda acestor calităţi structurale, muzica are o anumită linearitate, o lipsă de tensiuni şi contraste care nu este contrazisă nici de intervenţiile solistice şi care înzestreză această parte a albumului cu o nedorită uniformitate. În acest context, piesa Pantomimă, concepută după alt calapod, aduce o binevenită prospeţime.

Margine de lume continuă aceeaşi direcţie pe care Marius Popp şi-a înscris muzica, începând cu Panoramic Jazz-Rock, în 1977. Perfect sincronizat cu jazzul contemporan, muzicianul continuă cu fidelitate, până astăzi, acelaşi drum, dezvoltându-şi în permanenţă abilităţile artistice. Comparat cu punctul de plecare, momentul actual nu pare a fi prea diferit, cu toate că în jazz lucrurile s-au schimbat mult din anul 1977. Putem spune ca Marius Popp e demodat? Poate că da, dar nu cred că acest lucru e neapărat un minus pentru artist. Până la urmă, însuşi Bach, în ultimii ani ai vieţii sale, era considerat vetust, iar printre cei care împărtăşeau această părere erau şi fiii săi compozitori.