Category: concerte


smjLa filarmonica din Cluj se încearcă de doi ani aruncarea unui „pod de flori” între două genuri muzicale care se regăsesc de prea puține ori împreună pe aceeași scenă. Sub titlul „Symphonic meets Jazz” (denumire care, la o primă vedere pare simplă și concludentă, dar privită mai îndeaproape parcă prea aduce a întâlnire a albului civilizat cu primitivul exotic) au avut loc două concerte: cel din stagiunea trecută cu Sabin Păutza la pupitrul dirijoral, iar cel din actuala stagiune sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, ambele având-o ca solistă vocală pe Elena Mîndru. Alături de instrumentiștii filarmonicii, pe scenă au mai urcat la acest ultim concert și pianisul Tuomas J. Turunen, contrabasistul Eero Seppä și toboșarul Anssi Tirkkonen, membri ai cvintetului cu care Elena Mîndru a înregistrat ultimul său album, Evening in Romania.

Ideea unor astfel de concerte e, în principiu, binevenită, zona de contact dintre cele două stiluri având un potențial componistic de netăgăduit; mai rămâne doar ca el să fie utilizat în mod convingător. Aventura simfonicului pe tărâmul jazzului a început acum aproape un secol cu Gershwin și Copland, dar pe atunci muzica negrilor servea doar ca sursă de inspirație, ca resursă proaspătă, chiar dacă puțin cam necizelată, aflată la dispoziția mult mai respectibilului creator al muzicii culte. În anii ′60, când jazzul intrase în perioada sa modernă, transformându-se dintr-o formă de divertisment asociată dansului într-un obiect estetic autonom, accesibil prin intermediul efortului intelectual, și când din ce în ce mai mulți muzicieni de jazz ajungeau să cunoască teoria muzicii occidentale, apare un nou efort de sinteză care să reunească cele două genuri, de data aceasta într-o proporție mai echilibrată în care jazzul să poată fi partener egal de discuție, denumit third stream. Cu aderenți proveniți atât din zona muzicii de jazz, cât și din cea a muzicii culte, third stream-ul cunoaște o relativă notorietate în epocă, dovadă și includerea sa într-unul din concertele educative ale lui Leonard Bernstein, concert intitulat Jazz in the Concert Hall (denumire care și ea ne poate duce cu gândul la inițierea în ale civilizației filarmonice a bunului sălbatic), probabil una dintre primele inițiative din categoria Symphonic meets Jazz.

Programul serii de 12 iunie a debutat cu lucrarea compozitorului clujean Adrian Borza, Point Line Spot (2003), compozitor cunoscut îndeosebi pentru creațiile sale electroacustice. Point Line Spot este însă destinată orchestrei de coarde și a fost cu siguranță lucrarea cea mai substanțială a serii, chiar dacă nu a avut intenția de a se încadra în deviza serii, symphonic & jazz, fiind doar simfonică și foarte modernă în limbaj. Au urmat apoi Grande Entrée et Passecaille din Le roi se meurt de Dan Variu, Swan de Tuomas J. Turunen, Little Equilibrist de Visa Oscar, Alice in Wonderland de Sampo Kasurinen, Cântecul ploaiei de Sebastian Dumitrescu, O inimă de Alex Simu și Hold On de Răzvan Metea.

În afară de lucrarea inițială, cea a lui Adrian Borza, restul compozițiilor ar putea fi grupate în două categorii: cele scrise de compozitori educați în manieră clasică (Variu, Metea, Dumitrescu, ultimul într-o mai mică măsură), și cele aparținând unor compozitori care au urmat cursuri speciale de jazz (interpretare și/sau compoziție: Simu, Turunen, Kasurinen, Oscar). Delimitarea merită făcută, deoarece, coincidență sau nu, lucrările respectivilor compozitori au conturat două maniere de abordare a hibridului simfonico-jazzistic: în cazul primilor compozitori a fost sesizabilă intenția lor de a articula elemente specifice jazzului (ritmuri, armonii) pe tiparele muzicii culte occidentale (lucru cel mai ușor observabil în Grande Entrée et Passecaille, unde compozitorul juxtapune frust muzica barocului francez cu momente de swing); cea de-a doua categorie de lucrări poate fi caracterizată de o gândire ce ține aproape exclusiv de specificul muzicii de jazz, de tehnicile și mijloacele sale expresive. Aceste două abordări sunt tot atâtea opțiuni legitime și viabile, însă, în cazul concertului de față, ele au avut ca rezultat lucrări cel puțin neconvingătoare. Dar să le discutăm pe rând.

În ceea ce-i privește pe compozitorii „clasici” (termenul nu e chiar cel mai fericit ales, dar deocamdată îmi lipsește altul mai potrivit), aceștia par a avea cu jazzul aceeași relație pe care o aveau și primele generații de compozitori români cu folclorul: considerarea lui drept neprețuită resursă aflată în afara canonului muzical occidental, prin a cărui dibace folosire vom putea și noi, într-un final, obține o invitație de aderare la acest canon. După ce decenii la rând am scos la înaintare până la saturație aceeași imagine a tradițiilor populare străvechi și, bineînțeles, originale, pentru a ne răscumpăra păcatele de periferici, în postmodernismul post-ideologic se pare că putem apela și la alte rezerve de inspirație, de data asta de proveniență globală. Critica mea nu se îndreaptă asupra utilizării folclorului sau jazzului ca sursă de inspirație, ci asupra superficialității ce caracterizează o parte din interacțiunile cu aceste stiluri muzicale, folosite de multe ori pe post de ornament, de exotism sclipicios cu care se „iau ochii” ascultătorului, dar care sfârșește prin a degrada de fapt materialul muzical care a servit ca sursă de inspirație, reducându-l la o serie de clișee și locuri comune. În concertul de la filarmonică a fost rândul jazzului să cadă victimă acestor procedee procustiene (există totuși și interacțiuni reușite dintre clasic și jazz, un exemplu fiind lucrarea compozitorului Cornel Țăranu, Siciliana Blues).

Cea de-a doua categorie de lucrări a avut și ea neajunsurile sale. Deși nu lipsite de unele calități sau momente reușite, aceste compoziții au eșuat undeva între hiturile de odinioară de la San Remo, muzica de film (dar nu orice film, ci unul comun, destinat exclusiv succesului de box office) și aranjamente predictibile de big band. Orientate, după cum spuneam, fără echivoc spre sonoritățile specifice jazzului, fără a încerca deci obținerea unui produs derivat din jazz și simfonic, lucrările respective au fost mai degrabă varianta orchestrală a unor compoziții de tip standard. Lucrările acestor compozitori care, spre deosebire de cei de formație „clasică”, nu abordează jazzul doar ocazional și din exterior, ci se află chiar în interiorul acestui univers sonor, atât ca interpreți cât și ca compozitori, au avut la rândul lor o consistență scăzută, deraind nu de puține ori în spectacular sau chiar bombastic. (Nu știu dacă ar trebui stabilită vreo relație cauzală între relativa facilitate a acestor compoziții și birocratizarea treptată a creației muzicale, împărțirea acesteia în felii tot mai mici – una din ele fiind și compoziția de jazz – unde, printr-o diviziune a muncii tot mai eficientă, să poată rezulta produse muzicale previzibile, standardizate, dar cred că ideea trebuie avută în vedere pe viitor.)

Câteva cuvinte ar trebui spuse și despre soliști, sau mai bine spus despre solistă. Elena Mîndru a avut un spațiu de manevră relativ redus, dar asta e probabil o consecință a faptului că scena a fost împărțită între mai mulți actori. Intervențiile ei, ca și cele ale pianistului, au fost bine echilibrate, având de fiecare dată un sens precis, dar din păcate volumele nu prea au ajutat-o, la momentele de forte fiind acoperită de orchestră.

Revenind însă la compoziții (cele care au decis soarta concertului în mai mare măsură decât interpreții), întâlnirea, una cu potențial de altfel, dintre jazz și simfonic a fost una ratată; cel puțin de această dată. Pasată între un compus eterogen împodobit cu clișee jazzistice și forme previzibile, dacă nu chiar comerciale, muzica acestui concert nu a avantajat nici unul dintre genurile puse în discuție. Probabil că, deși tentantă, apropierea dintre muzica simfonică și jazz are exigențe ce nu pot fi satisfăcute de o privire superficială asupra celor două domenii.

10996435_874594682591385_5438464356414183673_nConcert cu rezonanțe teutone pentru prima zi de primăvară în Atelier Cafe. Hannover Jazz Trio reunește de fapt trei muzicieni români – trompetistul Emil Bîzgă, pianistul Marius Vernescu și contrabasistul Pedro Negrescu – care au fost, fiecare în parte, atrași, la un moment dat în carieră, de orașul german. Membrii trio-ului sunt deja nume consacrate în jazzul românesc, însă vizibilitatea (și, probabil, activitatea) fiecăruia se plasează pe niveluri diferite: cu siguranță Pedro Negrescu este cel mai activ, atât discografic cât și concertistic; Emil Bîzgă e o prezență intermitentă pe scenele de concert din țară, la fel ca și pianistul Marius Vernescu, lucru explicabil însă și prin faptul că cei doi nu locuiesc în țară. Un concert cu muzicieni scumpi la vedere așadar.

Pe Emil Bîzgă l-am văzut prima dată acum vreo 8-9 ani într-un club din Iași, oarșul său natal. Nu mai țin minte în ce componență, și nici nu cred că mai contează din moment ce, după concertul din Atelier, am avut senzația că în acest interval de timp nu s-a schimbat nimic în felul de a face muzică al trompetistului (asta, bineînțeles, nu e neapărat un lucru rău). Mai mult însă, mi-a părut că Emil Bîzgă nu cântă nici mai bine, nici mai rău decât acum un deceniu (aici însă se poate ridica un semn de întrebare). Am ales să pornesc discuția despre acest concert deoarece, chiar dacă acest trio nu îi poartă numele, cred totuși că trompetistul a fost cel care a impus direcția muzicală a trio-ului.

Așadar, atunci ca și acum, repertoriul ales a fost unul majoritar de standarde, la care s-au adăugat două piese ale lui Charlie Parker (Billie’s Bounce și My Little Suede Shoes) cântate ca la manual, fără vreo intenție de a le mai schimba înfățișarea printr-un aranjament inedit. Asta nu înseamnă însă că muzica a fost lipsită de calități: Emil Bîzgă are un ton frumos și o frazare îngrijită care însă nu-ți dă palpitații; Pedro Negrescu (muzicianul serii, dacă mă întrebați) a fost cel care, prin eleganța walking bass-ului, a reușit să imprime formației un swing subtil, foarte flexibil, iar solourile sale au fost cu siguranță cele mai aventuroase momente ale concertului (ținute, din păcate, prea din scurt de comping-ul școlăresc a lui Marius Vernescu).

Una peste alta, seara a stat sub semnul agreabilului, atît de agreabil încât jazzul s-a văzut împins ceea ce ar putea fi numit piano bar, un fel de gen muzical care nici nu te supără, nici nu te lasă să adormi în timp ce-ți savurezi coktailul. Lucrul e cu atât mai de mirare cu cât muzica aceasta vine din parte unor muzicieni cu certe disponibilități tehnice (însă câteodată prost folosite, ca în cazul lui Marius Vernescu pentru care simpla aglomerarea de note pare să însemne o culminație expresivă). Dacă privim însă lucrurile dintr-o altă perspectivă, ar trebui să recunoaștem că proliferarea unor astfel de muzici (standardul bine făcut) ar trebui să fie un semn de normalitate pentru o scenă muzicală ca a noastră, preocupată de emancipare, o bază pe care se pot construi ulterior și lucruri mai îndrăznețe/provocatoare/inovatoare. Deocamdată, în România lucrului bine făcut nu avem (cu mici excepții) nici de una, nici de alta.

După cum v-am promis în postarea anterioară, revin cu detalii despre ultima seară a festivalului Jazz & More de la Sibiu de anul acesta. Dar înainte de toate ar trebui să amintesc un lucru, de care am uitat să menționez anterior, și anume că festivalul a avut și o secțiune de concerte de după-masă, la care cei care au fost mai conștiincioși ca mine i-au putut asculta pe Mihai Iordache în duet cu Paolo Profeti (sâmbătă) și pe violonista britanică Alison Blunt (duminică). Un alt eveniment al festivalului a fost concertul lui Mircea Tiberian împreună cu toboșarul Tim Daisy de sâmbătă seara într-unul din cluburile orașului, urmat bineînțeles de un jam session.

Concertele de seară au început cu duo-ul polonez Mikrokolektyw, format din bateristul Kuba Suchar și din trompetistul Artur Majewski, doi muzicieni care au putut fi ascultați și cu o seară înainte în cadrul cvartetului Tone Hunting.

1269325_540476109341394_755272079_o

În această componență, cei doi muzicieni explorează posibilitățile oferite de tehnica digitală, sunetele trompetei fiind prelucrate în timp real și însoțite de diferite alte efecte sonore electronice. Ceea ce reușesc cei doi muzicieni să obțină prin utilizarea aparaturii folosite este depășirea sonorităților tradiționale și a idealurilor acustice ce s-au construit de-a lungul timpului prin practica instrumentală occidentală. Rezultatul este un univers sonor alternativ, alcătuit din sunete/frânturi de sunete/decupaje spectrale, zgomote ambientale și ritmuri incandescente. Toate aceste ingrediente sunt dispuse liber, fără vreo anumită ordine sau întâietate, pulverizându-se în fascicule incongruente. Constanți în demersul lor de detronare a vechilor standarde sonore (demers început de altfel de compozitorii din avangarda de la mijlocul secolului trecut), cei doi muzicieni își creează propriul sound, omogen, bine delimitat, din care nu lipsesc uneori și ritmuri mai exotice ce fac referire la muzica tradițională africană. E interesant de urmărit în ce măsură alternativa electronică va ajunge să impună un nou standard acustic, un nou tip de sunet model, asta deoarece componenta live electronics este prezentă din ce în ce mai multe proiecte de jazz (asta ca să nu mai vorbim de compozițiile din zona „clasică”, foarte activă la rândul ei în această direcție). Cert este că post-jazzul (denumirea aceasta apare în textul de prezentare de pe unul din albumele formației; oricum, problema denominației adecvate pentru aceste muzici născute la confluența cu mediile electronice va trebui să mai aștepte un timp până la o eventuală rezolvare) formației poloneze este cât se poate de ancorat în realitățile societății contemporane și, de ce nu, poate constitui o anticipare a jazzului ce va să vină.

---hanam-quintet-by-Eutalia-de-Carvalho_450x375Seara a continuat cu recitalul celor de la Hanam Quintet, un proiect ce îi cuprinde pe muzicienii Alison Blunt (vioară), Anna Kaluza (sax alto, membră și în cvartetul Tone Hunting, prezent pe scenă în seara anterioară), Manuel Miethe (sax sopran), Niko Meinhold (pian) și Horst Nonnenmacher (bas). Muzica propusă de acest cvintet a fost una foarte abstractă, alcătuită în afara oricăror regularități și tipare prestabilite. Cerința de a nu avea nicio regulă se poate transforma uneori ea însăși într-o regulă foarte constrângătoare, însă Hanam Quintet a reușit cum nu se poate mai bine să evite această capcană, asta datorită în primul rând flexibilității, creativității, omogenității (da, și pentru un ansamblu de free o bună comunicare între participanți este esențială) și bineînțeles tehnicii instrumentale ale interpreților. În afară de alte calități, întreg concertul a putut fi considerat și ca o demonstrație de practici instrumentale dintre cele mai puțin obișnuite (și unde vioara s-a dovedit a fi instrumentul cu cele mai multe resurse). Rezultatul a fost crearea unor texturi sonore complexe, a unor timbruri particulare ce își propun, la rândul lor, stabilirea unor noi coordonate a percepției acustice. Nu de puține ori în cadrul recitalului celor de la Hanam Quintet am avut senzația că muzica lor este o variantă acustică a ceea ce duo-ul Mikrokolektyw obținea cu ajutorul procesării electronice a sunetului. De fapt, ambele formații s-au angajat, fiecare cu mijloacele proprii, pe același traseu (ceea ce îmi amintește de compozitori precum Ligeti care, după ce a experimentat inițial în domeniul muzicii electronice, s-a dedicat apoi exclusiv compoziției pentru instrumente tradiționale cu care a reușit însă să reproducă sonoritățile obținute de echipamentele electronice disponibile la acea vreme). Un alt lucru care trebuie remarcat în evoluția celor de la Hanam Quintet este faptul că, deși bazată pe disonanțe (îndulcite la un moment dat de armoniile à la Messiaen ale pianistului Niko Meinhold, un muzician de o sensibilitate remarcabilă), zgomote, efecte sonore atipice și ritmuri dezarticulate, muzica lor nu a fost câtuși de puțin lipsită de un anumit tip de o sensibilitate și o expresivitate proprie, deloc diminuată de „violența” limbajului (expresivitate pentru care, ce-i drept, este nevoie de un serios antrenament pentru a putea fi reperată).

Seara, și festivalul, s-au încheiat cu recitalul celor de la Peter Evans Quintet.

photo_quintet_gannushkin

Cei cinci tineri americani au pus mâna pe instrumente și pentru cel puțin o oră nu s-au mai oprit din cântat, spulberând totul în calea lor. Peter Evans (trompetă), Ron Stabinski (pian), Tom Blancarte (bas), Jim Black (tobe) și Sam Pluta (live processing) au impresionat la toate capitolele: energie, virtuozitate, compoziții, imaginație, interplay, articulare a discursului, dar ceea ce face ca toate acestea să fie și mai impresionante este (după mine, cel puțin) vârsta membrilor cvintetului. Nu le-am studiat biografiile, dar presupun că băieții sunt unii dintre cei mai reușiți exponenți ai catedrelor de jazz din universitățile americane și, totodată, încă o dovadă că litera nu omoară spiritul, muzica lor fiind una dintre cele mai reușite sinteze între post-bop și free/muzică improvizată plus procesare electronică live. Deși tânăr, Peter Evans este deja un nume recunoscut pe scena muzicii de avangardă de peste ocean, colaborând atât cu colegii săi de generație (este membru, de exemplu, al formației Mostly Other People Do the Killing, unde îl are ca partener pe Jon Irabagon), dar și cu muzicieni aflați deja la o vârstă respectabilă precum Evan Parker. Pe scena de la Sibiu el s-a dovedit a fi un trompetist inepuizabil, reușind să-și imprime în permanență intervențiile cu forță, inventivitate, tensiune, susținute de o tehnică uimitoare și de un ton incisiv ce amintește de Woody Shaw.

Prezentată ca un întreg de sine stătător, muzica cvintetului american a beneficiat de proporții interioare bine alese, cu diferite secțiuni alternând cursiv, într-o logică bine definită și cu o ireproșabilă sincronizare a ansamblului. Remarcabil a fost și echilibrul dintre partea scrisă (stabilită anterior interpretării) și cea liberă, improvizată, dintre acustic și electronic (laptopul lui Sam Pluta a contribuit substanțial la dinamica generală a cvintetului și la culorile timbrale folosite), și nu în ultimul rând dintre tradiție și avangardă. Alături de energia și tehnica de care au dat dovadă, acest din urmă raport cred că a reprezentat cheia succesului pentru Peter Evans Quintet. Aici se detașează întreaga gândire muzicală a acestei formații (sau liderului/compozitorului), în frenezia ritmului de swing care permite evadarea în turbulente pasaje free, în armoniile și formele folosite, provocate constant din toate direcțiile și peste care se suprapun inserțiile electronice ale laptopului. Orizonturile muzicale largi ale membrilor formației le permit acestora să aleagă dintr-o bogată oferă de stiluri și maniere de interpretare, pe care să le manipuleze după propriul plac să le transforme și să le amalgameze într-un vârtej sonor în care muzicienii sunt absorbiți total și în obținerea căruia nu fac niciun compromis.

Altfel spus, festivalul Jazz & More de anul acesta a avut parte de un final furtunos, un final cum nu se poate mai potrivit dealtfel pentru aria stilistică în care se încadrează festivalul.

Recunosc că nu mi-am propus să ajung la toate festivalurile de jazz din țară, și nici la Jazz & More nu am mai fost până acum, dar îmi permit totuși să spun – ca să încep cu concluziile acestei relatări – festivalul sibian reușește să aducă tocmai ceea ce peisajului festivalier de la noi îi lipsește: experimentul, forțarea limitelor perceptive și/sau estetice, refuzul asumat al canonicului și, nu în ultimul rând, o serie de muzicieni americani (de care sunt eu în mod special interesat, dar nu numai) deosebit de talentați pe care cu greu am putea spera să-i vedem în alte condiții pe o scenă din România. Așadar, Jazz & More ar veni să completeze fericit o ofertă muzicală ce a devenit treptat tot mai bogată, dar care nu a îndrăznit să depășească o anumită zonă de accesibilitate.

Concentrat în special pe free jazz, Jazz & More a părut, comparând programul din acest an cu cele din anii trecuți, că vrea să-și extindă registrul stilistic în care se desfășura de obicei, fără a renunța totuși la latura sa experimentală. Astfel, pe afișul acestei ediții s-au aflat nume precum Nik Bärtsch, Billy Martin, Jon Irabagon sau Peter Evans, care, deși nu sunt reprezentativi pentru free, au contribuit la diversitatea sonorităților și la crearea unui echilibru stilistic binevenit. Cum nu am fost la concertele din prima seară a festivalului (despre care am auzit însă numai lucruri bune), voi povesti câte ceva despre ultimele două seri.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERASeara de sâmbătă a debutat cu duo-ul format din Dave Rempis (sax alto și tenor) și Tim Daisy (percuție). Recitalul lor a debutat în forță, saxofonul lui Rempis impresionând prin tonul său puternic, percutant. La fel de convingător a fost și Daisy, un percuționist extrem de inventiv, plin de energie și mereu în căutare de sonorități inedite. Cei doi au fost parteneri egali de discuție, în cadrul extinselor lor improvizații provocându-se mereu unul pe celălalt și propunând noi idei. Deși compusă sub inspirația momentului, muzica acestui duo a fost ireproșabil articulată, alternanța inspirată a unor diferite momente muzicale asigurând concertului un puls captivant ce nu a încetat să surprindă publicul pe întregul său parcurs. Cu toate că aspectul general al muzicii a fost acela de free/muzică improvizată, în creațiile acestui duo saxofon-percuție a putut fi detectată întreaga tradiție a jazzului american, de la ritmul de swing, transpus într-un registru personal de tobele lui Daisy, până la frânturile melodice prin care Rempis făcea aluzii la blues, bop sau chiar funk. Ceea ce am apreciat însă cel mai mult la cei doi muzicieni a fost capacitatea lor de a trezi în ascultător o gamă largă de emoții, chiar și atunci când limbajul muzical folosit e unul abstract, ermetic și care, la o privire superficială, nu lasă să i se intuiască potențialul.

Următorul concert al serii a fost susținut de către polonezii de la Tone Hunting și anume Anna Kaluza (saxofon alto), Artur Majewski (trompetă), Rafal Mazur (chitară bas) și Kuba Suchar (percuție).

tone huntin slider 2

Dacă duo-ul americanilor a fost reprezentativ pentru un anumit gen de free de peste ocean (unul evoluat în descendența lui The Shape of Jazz to Come, în care s-au regăsit întotdeauna rezonanțe ale blues-ului, iar balansul specific swing-ului a fost doar împins spre limite, dar nu abandonat), Tone Hunting sunt o mostră a ceea ce free jazzul înseamnă în practica europeană, unde acest gen nu a reprezentat, ca în cazul Americii, echivalentul muzical al radicalizării mișcărilor socio-politice ale afro-americanilor de la acea vreme, ci mai degrabă un manifest artistic ce s-a raliat la avangarda muzicii europene (mai ales la cea de după cel de-al doilea război mondial și a sa școală de la Darmstadt), propunându-și în consecință dislocarea, prin diferite tehnici, a oricăror norme muzicale anterioare. Din punct de vedere estetic, cei patru polonezi au propus o depășire a frumosului, inițiativă de altfel justificabilă într-o societate în care frumosul clasic, bine proporționat, se mai regăsește doar în kitsch. Muzica lor a reprezentat o emisie aproape constantă, nediferențiată, de sunete și ritmuri, o suprapunere aleatorie de sunete și multe alte efecte sonore, un fel de obiecte sonore neidentificate, străine de afecte și opuse mecanismelor de percepție muzicală. Improvizate în totalitate, creațiile muzicienilor polonezi și-au propus să realizeze un discurs global, unificator, pe baza a patru voci cu traiectorie diferită. Astfel, în Tone Hunting nu primează individualul (momentele de solo au fost aproape inexistente) ci ansamblul, totalitatea (cu toate aceste nu mi-a fost greu să remarc rafinamentul toboșarului Kuba Suchar și sound-ul aparte produs de interpretarea sa).

event-poster-2252708Finalul serii a aparținut tânărului saxofonist Jon Irabagon și trioului său, unde-i are alături pe Mark Hellias (contrabas) și pe veteranul Barry Altschul (tobe). Irabagon este unul dintre tinerii cei mai promițători din jazzul american, în 2008 el fiind câștigătorul prestigiosului Thelonious Monk Saxophone Competition. În această formulă de trio, Irabagon a înregistrat deja două albume, suprarealistul Foxy (2011, cu Peter Brendler în locul lui Mark Hellias) și It Takes All Kinds (2014), album de pe care au fost interpretate câteva piese în concertul din Sibiu. Recitalul lor a început destul de ezitant (poate și pentru prima piesă era o compoziție nouă), dar, după ce s-au mai încălzit, lucrurile au devenit din ce în ce mai incitante. Irabagon s-a dovedit a fi în acest concert un saxofonist ce-și calculează cu atenție fiecare moment și care dispune de o gamă largă de strategii solistice cu ajutorul cărora a reușit să-și imprime muzica cu un tonus ridicat. Compozițiile prezentate (din care majoritatea bănuiesc că îi aparțin) s-au bazat pe formule simple dar eficiente, pornind de la care Irabagon, înzestrat cu răbdare și subtilitate, a știut să se îndepărteze din ce în ce mai mult, ajungând ca în final să deconstruiască întreaga construcție inițială. Instrumentist puternic, persuasiv, chiar spectaculos uneori, tânărul saxofonist a propus o muzică ce a fluctuat constant spre granița cu imprevizibilul (poate ar fi avut și mai mult spor cu un baterist care să nu împingă media de vârstă a trio-ului atât de sus; și dacă tot veni vorba, o bilă albă pentru Hellias care își mânuiește contrabasul cu o dexteritate de parcă nu ar fi vorba de un instrument înalt de doi metri).

Recitalul lui Jon Irabagon trio a încheiat în forță seara (care, de altfel, a și început la fel) de sâmbătă a festivalului Jazz & More. Despre seara de duminică, cât de curând.

IMG_9176

Jazz in the Park pare să fi făcut o tradiție din includerea în program a unui duo de voce și contrabas. Dacă anul trecut i-am putut vedea pe Maria Răducanu împreună cu Chris Dahlgren, anul acesta l-am putut asculta pe Lars Danielsson – cel mai important artist din programul festivalului și totodată și cel mai „jazz” – alături de Teodora Enache. E drept că pe scenă a mai fost și un percuționist, netrecut nici în program și nici măcar anunțat de prezentator înainte de începerea concertului. Teodora Enache și Lars Danielsson nu sunt pentru prima dată pe aceeași scenă, colaborarea lor, de dată recentă totuși, materializându-se și în alte concerte în țară.

Cei care au venit nerăbdători să-l vadă pe contrabasistul suedez bănuiesc că nu au plecat acasă foarte încântați. Concertul a fost inegal, cu un Danielsson ce nu a părut a fi, cu unele excepții, chiar în largul lui, de cele mai multe ori mulțumindu-se doar cu rolul de acompaniator. Și asta nu pentru că nu a binevoit el să se mobilizeze pentru un festival anonim dintr-o țară pierdută prin Balcani, în care jazzul se consumă la fel de des ca și aripile de rechin. Nu. Danielsson a încercat să rămână pe linia de plutire într-un concert care părea să se scufunde în orice moment. Vesta de salvare au reprezentat-o cele câteva compoziții personale ale sale, acolo unde s-a putut auzi o muzică într-adevăr cu o sensibilitate aparte, și unde contrabasist-violoncelistul a profitat de ocazie pentru a spune ce avea pe suflet.

Repertoriul ales pentru acest concert a fost derutant de eterogen, piesele plecând de la compozițiile aerate, cu trimiteri la suitele bachiene pentru violoncel semnate de Danielsson, trecând prin standarde ca My Favorite Things și un școlăresc Route 66, și ajungând până la comorile patriei noastre în varianta Mociriță cu trifoi, cu indicația de interpretare largo e patetico (că doar odată vine domnul ăsta pe meleagurile noastre și nu trebuie scăpată ocazia de a-l convinge că alta ca muzica noastră românească nu-i). La asta dacă mai adaugi și falsurile și tehnica precară a Teodorei Enache, trebuie să ne recunoaștem înfrânți: un singur concert din programul Jazz in the Park se anunța a fi promițător, dar nici ăla nu s-a dovedit a fi nu-știu-ce. Poate la anul.

Jazz-Night-Out-640x795

Vijay Iyer este unul dintre cei mai importanţi pianişti ai generaţiei post-Chick Corea. O descoperire relativ recentă pentru mine, trebuie să recunosc că vânam de ceva vreme vreun concert de-al său pe undeva prin Europa, când – ce să vezi? – aflu că va concerta la Bucureşti. Vestea m-a mirat oarecum, nefiind convins de nivelul de popularitate al pianistului pe bătrânul continent, şi cu atât mai mult pe plaiurile mioritice. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre celălalt pianist al serii, Tigran Hamasyan, care, deşi mult mai tînăr, îl suspectez de o mai mare vizibilitate, mai ales în rândul unei anumite categorii de public.

Concertul de la Sala Radio a început cu recitalul trio-ului condus de Vijay Iyer, din care au mai făcut parte Stephan Crump (contrabas) şi Marcus Gilmore (baterie). Deşi a fost probabil o decizie grea, amplasarea acestei formaţii în prima parte a concertului nu a ţinut cont de profunzimile muzicii, ci mai curând de superficialităţile ei, astfel că, deşi Tigran Hamasyan „a făcut show”, punctul de greutate al serii a rămas tot în prima parte. Trecând peste acest inconvenient, şi pe lângă cel al unei sonorizări  unde era loc de mai bine, recitalul lui Vijay Iyer Trio a oferit publicului o muzică rafinată, foarte elaborată, care, deşi considerată de unii prea conceptuală, reuşeşte să-şi construiască o expresivitate incontestabilă. Formaţia are o îndelungată istorie la activ, dobândită în aceeaşi componenţă, iar acest detaliu este de primă importanţă, dacă ne gândim la orientarea stilistică pe care o propune şi o explorează, cât şi la omogenitatea interpretării. A putut fi urmărit astfel unul dintre cele mai inovatoarea şi mai apreciate/premiate trio-uri ale jazzului actual. Repertoriul interpretat a constat atât în piese de pe ultimul album al trio-ului, Accelerando (2012), cât şi în compoziţii mai recente, unde tendinţele minimaliste observabile pe Accelerando sunt exploatate în continuare.

Marele merit al lui Vijay Iyer este, cred, abilitatea sa de a crea o muzică sofisticată care să aibă în acelaşi timp şi un impact emoţional puternic (nu puţine sunt exemplele muzicale în care cele două caracteristici se exclud reciproc). Prospeţimea muzicii sale are cel puţin câteva puncte de plecare mai importante: scena contemporană a jazzului new-york-ez, un jazz care se află la confluenţa tradiţiilor bop ale deceniilor trecute cu eforturile inovatoare ale prezentului; muzica tradiţională indiană, prezentă în melodii, dar mai ales în structurile ritmice folosite, care dau pieselor un dinamism specific, o marcă inconfundabilă a stilului Vijay Iyer; pe lângă toate acestea se adaugă şi pregătirea sa în matematică şi fizică, care, deşi nu e sesizabilă concret muzical, îşi are propriul aport în gândirea de arhitect a pianistului.

Forţa muzicii lui Vijay Iyer stă nu numai în efervescenţa ideilor sale, ci şi în formula de trio cu care acesta alege să şi le exprime. Am putut admira pe scena Sălii Radio mai mult decât un pianist talentat, am putut admira un trio în care colaborarea dintre muzicieni are ca rezultat o ţesătură sonoră complexă, polimorfă, în care fiecare instrument îşi pune în valoare culorile timbrale proprii (cu predilecţie contrabasul, care este deosebit de activ şi de surprinzător în intervenţiile sale). Rezultatul este o muzică mereu surprinzătoare, cu ritmuri tăioase, cu linii melodice simple dar eficiente, cu proporţii şi contraste bine chibzuite. Fie că a fost vorba de compoziţii semnate Duke Ellington (Village of the virgins), de piese incluse pe Accelerando (Optimism) sau de compoziţii personale de ultimă oră (Hood), traseul muzical al serii a fost unul bine condus, în care virtozitatea instrumentală nu a lipsit, dar pentru care principalul scop a fost o exprimare eficientă, ne-mediată, a ideilor. Aceasta este muzica lui Vijay Iyer, un pianist cu o ţinută de gentleman, iar muzica lui în acest concert s-a dovedit a fi diversă, plină de surprize, nicicând lipsită de substanţă, reuşind să parcurgă un traseu ce porneşte de la lirism şi atinge maxima încordare. Nu pot decât să regret că recitalul acestui trio nu a fost la finalul concertului, putând astfel să beneficieze de un timp mai generos pe scenă (Vijay Iyer Trio a cântat pentru aproximativ 60 de minute), timp de care s-a bucurat mai tânărul Hamasyan.

Deşi trebuie să recunosc că Vijay Iyer a fost cel pentru care am ajuns la acest concert, întâlnirea cu Tigran Hamasyan a fost totuşi o experienţă interesantă. Anunţată iniţial într-o formulă de cinci persoane, trupa pianistului armean s-a restrâns până la urmă la o formulă de trio  (Tigran Hamasyan – pian, Sam Minaie – bas electric, Arthur Hnatek – tobe). Nu ştiu dacă această schimbare de ultim moment a avut drept urmare schimbări drastice în modul de abordare a concertului. Am ascultat ultimul album al artistului, Shadow Theatre, care mi s-a părut dezamăgitor (îmi imaginez că nu toţi cititorii îmi împărtăşesc părerea, dar promit să revin cu clarificări într-o postare viitoare), şi pe lângă care prestaţia live în formulă de trio a avut câteva plusuri indiscutabile.

Tigran Hamasyan este un tânăr pianist de o înzestrare excepţională. Din punct de vedere tehnic, pianul nu cred să mai aibă vreo necunoscută pentru el. O altă calitate a sa este curiozitatea şi, probabil, viteza cu care asimilează tot felul de informaţii, oricât de disparate ar fi acestea. Datorită acestei uşurinţe a asimilării, rezultă, în cazul său, o dorinţă de a exprima muzical toate aceste informaţii, iar acest moment este unul sensibil, unul în care Hamasyan are unele probleme. Muzica prezentată în seara cu pricina, deşi încadrabilă principial în sfera jazzului, a fost mai degrabă o combinaţie de folclor armenesc, rock progresiv şi electro (dub step de cele mai multe ori), combinaţie care – să ne înţelegem! – nu are nimic greşit sau nelalocul ei. Jazzul este unul dintre genurile muzicale care se pretează cel mai bine la astfel de metamorfoze. Doar că tânărul Hamasyan, cel cu o energie (fizică, nu numai muzicală) mai rar întâlnită, intenţionând să-şi facă auzite toate ideile muzicale, nu posedă şi echilibrul necesar proporţionării tuturor acestor influenţe şi integrării lor într-o construcţie unitară. Tigran este hiper-activ pe scenă, fiind în stare, probabil, să realizeze de unul singur toată muzica: cântă la pian, la tot felul de instrumente cu clape electrice şi electronice, prelucrează sunetul în timp real şi mai cântă şi cu vocea. Tot acest travaliu mută însă, poate prea mult, accentul asupra propriei persoane, lăsând creativitatea colectivă pe un plan secund. Acest entuziasm debordant, combinat cu lipsa de echilibru, a contribuit la o rapidă uzură a limbajului folosit, deşi muzica sa a avut şi unele momente de strălucire. Păcatele tinereţii, am putea spune, păcate care vor dispărea, să sperăm, atunci când, pe lângă talent, se vor adăuga şi maturitatea necesară unei exprimări muzicale bine proporţionate, unor concepţii muzicale bine clădite.

p k2

foto: Ioana Tăut

Cele mai pline de miez concerte ale ediţiei din 2013 a festivalului de jazz de la Gărâna au fost, cum era de aşteptat, cele ale numelor consacrate (mă rog, au mai fost şi excepţii): Charles Lloyd, Arild Andersen. Dintre cei care nu se încadrează (încă) la categoria „staruri”, un tânăr cvartet polonez a făcut cea mai bună impresie (sau mai precis spus, ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată).  Paweł Kaczmarczyk este un tânăr pianist ce nu cred că a acumulat încă treizeci de primăveri, dar care are deja o activitate discografică respectabilă. Una din formaţiile cu care activează constant este Audiofeeling Band, formaţie cu care a înregistrat un disc la casa de discuri ACT: Complexity in Simplicity (2009). În afară de pianist, din formaţie mai fac parte şi Grzech Piotrowski (saxofon tenor), Maciej Adamczak (contrabas), Dawid Fortuna (tobe).

Într-o altă componenţă şi cu o dinamică diferită faţă de albumul mai sus menţionat, tinerii muzicieni au cucerit publicul în primul rând prin energia şi vitalitatea interpretării lor. Programul a fost alcătuit din compoziţii originale (bănuiesc că ale pianistului au fost majoritatea), a căror dezvoltare se întindea pe perioade mari de timp, fără ca prin aceasta mesajul artistic să scadă din intensitate. Cei patru muzicieni au avut maturitatea necesară pentru a-şi proporţiona cu precizie intervenţiile, având grijă ca momente cu caracter contrastant să-şi găsească o firească succesiune. Compoziţiile au pus accentul pe linii melodice expresive, bine aranjate, care, atunci când a fost cazul, au fost însoţite de ritmuri antrenante. Stilistic vorbind, muzica lor s-a plasat undeva între hard-bop (înspecial datorită saxofonului şi tobelor) şi jazzul modern european de descendenţă E. S. T. (mai ales în ceea ce-l priveşte pe leader-ul formaţiei).

Tehnica desăvârşită a fiecărui muzician în parte poate nu ar fi însemnat poat mare lucru dacă nu ar fi exista între ei o „completă comuniune” (vorba lui Don Cherry), iar aici, dacă ar fi să aleg spre comparaţie un alt nume din festival, i-aş putea numi doar pe mult mai experimentaţii membri ai Arild Andersen Trio. Implicaţi total în procesul creativ şi într-o permanentă comunicare reciprocă, cei patru polonezi au reuşit să imprime muzicii o energie debordantă, la care publicul a răspuns cu promptitudine. Solourile fiecăruia, echilibrat construite, tensionate treptat până la apogeuri explozive, nu au lăsat niciun moment de răgaz ascultătorilor.

foto: Ioana Tăut

foto: Ioana Tăut

Paweł Kaczmarczyk – liric, sau din contră, incisiv şi de nestăpânit, cu dese trimiteri la folclor – şi Grzech Piotrowski – la fel de intens şi de alert, trasând spaţii sonore dense – au beneficiat de suportul unei secţii ritmice care a uimit nu numai prin exactitate, dar mai ales prin complexitatea structurilor ritmice oferite. Mi-a atras atenţia în special tânărul toboşar Dawid Fortuna, ale cărui posibilităţi de expresie ritmică au fost esenţiale în crearea intensităţii ridicate la care s-a desfăşurat concertul. Ceea ce a realizat Fortuna a fost mai degrabă un discurs paralel, în care traducea, printr-o complexitate ritmică ameţitoare, intervenţiile melodice ale colegilor săi. Niciuna din notele sale nu a fost în plus, nicio intervenţie nejustificată. Aportul său a fost cel mai vizibil în momentele de solo ale pianului şi saxofonului, când instrumentiştii respectivi comunicau în permanenţă cu toboşarul, acesta fiind un partener de dialog, dar şi de controversă.

Nu-mi place, de obicei, să joc rolul lupului moralist, dar, după concertul celor de la Paweł Kaczmarczyk Audiofeeling Band, nu m-am putut abţine să fac o comparaţie cu producţiile jazzului autohton, în special cu cele provenite de la muzicieni ce aparţin aceleiaşi generaţii cu cei patru polonezi, iar concluziile nu au fost prea îmbucurătoare.

a aNu am făcut niciodată vreo statistică – şi n-am văzut nici pe alţii care s-o facă – din care să aflu care este relaţia dintre înaintarea în vârstă a muzicienilor (de jazz în special, dar nu numai) şi calitatea muzicii lor. Cred, totuşi, că nu greşesc prea mult dacă afirm că, în ceea ce priveşte zona pop-rock, o vârstă respectabilă aduce odată cu sine şi o „cuminţire” a artiştilor, care lasă de-oparte nebunia tinereţii şi se orientează spre ritmuri ceva mai domoale. Când vine vorba de  jazz, n-aş mai putea să fiu la fel de sigur: am întâlnit cazuri care se conformează ideii de mai sus, dar şi convingătoare infirmări ale acestei, până la urmă prejudecăţi. Ultimele apariţii discografice ale lui Wayne Shorter, de exemplu, vin să consolideze un nou stadiu în gândirea sa muzicală, lucruri asemănătoare putând fi spuse şi despre Charles Lloyd, dar şi despre Arild Andersen, ultimii doi prezenţi pe scena de la Gărâna din acest an.

Unul din lucrurile comune celor trei muzicieni de mai sus, şi poate un factor care contribuie decisiv la reuşita explorărilor muzicale intreprinse de aceştia, îl reprezintă o formaţie constantă cu care aceştia au lucrat, concertat şi înregistrat în ultimii ani. În cazul contrabasistului norvegian Arild Andersen, această formaţie este un trio, în componenţa căruia mai intră şi Paolo Vinaccia (tobe) şi Tommy Smith (saxofon tenor). Trio-ul are prima apariţie discografică în 2008, albumul numindu-se Live at Belleville, iar la Gărâna au putut fi auzite şi compoziţii ce urmează a fi imprimate pe un nou disc numit Mira.

Anii petrecuţi împreună, dar şi maturitatea sau inteligenţa muzicală, au stabilit între membrii acestui trio o comunicare cu totul specială, iar eficienţa acesteia a fost unul dintre factorii care au imprimat concertului de la Gărâna o intensitate maximă. Dincolo de calităţile individuale, indiscutabile, ale fiecăruia dintre muzicieni, uşurinţa cu care s-a purtat dialogul liber al ideilor a plasat muzica într-un spaţiu al imprevizibilului, plasat pe coordonate mereu variabile, dar în care ideile şi-au găsit expresia deplină. Fie că a fost vorba despre piese inspirate de un anumit ethos scandinav, fie de compoziţii mai dinamice de factură bop, fie, de ce nu, de prelucrări de muzici tradiţionale din Yemen, cei trei muzicieni au dovedit o profundă implicare în actul artistic. Momentele colective au avut o asemenea coerenţă încât te-ai fi putut gândi că muzica interpretată în acel moment ar fi putut fi citită dintr-o partitură gata scrisă. Fără a dori să impresioneze prin virtuozitate sau tehnici avangardiste, muzica trio-ului a reprezentat totuşi rezultatul unor strădanii de a extinde graniţele exprimării într-o astfel de formulă instrumentală.

a a2

Cu un bagaj tehnic consistent, Tommy Smith a reuşit să creioneze un spaţiu sonor dens, în care aglomerările de note sau folosirea registrului supra-acut au punctat momentele culminante ale unui discurs dinamic şi bine construit. În dreptul lui Arild Andersen ar fi deasemeni un întreg şir de calităţi de enumerat: măiestria cu care mânuieşte instrumentul, inteligenţa cu care îşi construieşte intervenţiile, deosebitul simţ ritmic, etc; ceea ce m-a impresionat, poate într-o mai mare măsură decât acestea, a fost uimitoarea colaborare muzicală cu Vinaccia. Andersen nu a avut (sau nu-mi amintesc să fi avut) solouri propriu-zise, ci mai degrabă momente de dialog cu tobele, momente cu o coerenţă surprinzătoare, în care ideile contrabasistului nu numai că au fost perfect intuite de toboşar, dar au fost şi completate în acelaşi timp. Cei doi muzicieni au fost în permanenţă împreună, iar desele ruperi de ritm, prezente atât la nivelul temelor dar mai ales în improvizaţii, combinate cu liniile melodice inspirate ale lui Andersen, au condimentat momentele contrabas – tobe, făcând din ele o permanentă provocare, atât pentru muzicieni cât şi pentru publicul prins în vârtejul acestei muzici.

llozd garanaPrima serie de concerte a ediţiei 2013 a festivalului de la Gărâna a început în forţă, cu doi artişti importanţi din jazzul cel de peste ocean: Bill Frisell şi Charles Lloyd. Frisell şi mai apoi Lloyd, şi nu împreună, chiar dacă cei doi au avut şi concerte comune. Fiind principalul motiv pentru care am ajuns anul acesta în Poiana Lupului, mă grăbesc să spun câteva cuvinte despre concertul lui Charles Lloyd.

Pe scena de la Gărâna, Charles Lloyd a fost însoţit de Zakir Hussain (tabla şi voce) şi Eric Harland (tobe şi pian). De fapt, această formulă instrumentală datează din anul 2006, când cei trei muzicieni înregistrau albumul Sangam (ECM). Dacă cu Harland mai colaborase şi pe albumul anterior (Jumping the Creek), iar acesta devine apoi membru permanent în cvartetul lui Lloyd, întâlnirea saxofonistului american cu percuţionistul indian Zakir Hussain a reprezentat un moment aparte în cariera celor doi, moment imortalizat pe discul Sangam. Aflat la confluenţa jazzului şi a muzicii tradiţionale indiene (mai precis, în varianta sa hindustani), albumul realizează un inspirat echilibru între cele două idiomuri muzicale, departe de eclectismul facil specific genului world music. De fapt, calităţile şi prospeţimea acestui disc au făcut ca proiectul Sangam să fie promovat în continuare de către componenţii săi, putând fi astfel admirat şi în 2013 la Gărâna.

Pentru acest concert, piesele interpretate se regăsesc, marea majoritate, pe albumul din 2006. Un aspect inedit al concertului au fost intervenţiile vocale ale lui Zakir Hussain, ample melopei în care micro-intervalele specifice muzicii indiene au asigurat actului artistic culori deosebite. Charles Lloyd a putut fi admirat interpretând la taragot (folosit pentru primul şi, îndrăznesc să spun, cel mai reuşit solo din acea seară), saxofon tenor şi flaut alto. Cu acest din urmă instrument, Lloyd a reuşit să obţină o sonoritate ce amintea de flautul indian, bansuri, completând astfel spaţiul sonor creat de tabla şi vocea lui Hussain. Tot din categoria mutări surprinzătoare au fost şi permutările lui Harland şi Lloyd pe la alte instrumente, toboşarul devenint uneori pianist, iar saxofonistul mânuind claviaturile (ceea ce nu a fost chiar neaşteptat), dar şi setul de tobe. Fără pretenţii de profesionalism, aceste „diversiuni” instrumentale şi-au dovedit eficienţa în sugerarea de spaţii armonice modale, în combinaţiile timbrale rezultate şi, nu în ultimul rând, în adăugarea unui nou element în tabloul indian, anume acel sunet de rezonanţă specific sitarului ce însoţeşte în permanenţă melodiile indiene.

hussain garana Cele două instrumente ritmice, deşi alăturarea lor poate părea oarecum forţată, şi-au împărţit judicios terenul, iar dacă au încercat să se încurce reciproc, au făcut-o cu siguranţă intenţionat. Combinaţia celor două instrumente a creat o textură ritmică densă, întocmai ca o plasă de siguranţă deasupra căreia Lloyd îşi putea executa în siguranţă acrobaţiile muzicale. Au fost surpinzătoare (inexplicabile chiar, în cazul lui Hussain) momentele de dialog dintre percuţionişti, dar şi precizia execuţiilor în unison.

Unul din lucrurile care îl face pe Charles Lloyd atât de apreciat este şi tonul caracteristic saxofonului său, ton pe care îl posedă încă din anii afirmării sale, şi tipul special de frazare, de care ne-am putut bucura şi la Gărâna. Deşi expansive şi pline de energie, intervenţiile lui Lloyd demonstrează o profundă elaborare interioară a ideilor muzicale, rezultatul finit, cel cuprins în solourile sale, părând a fi doar fragmente ale travaliului interior. Această interiorizare a muzicii sale a făcut posibilă reuşita dialogului cu muzica indiană şi cu reprezentantul acesteia, Zakir Hussain (de altfel, o anumită spiritualizare a muzicii sale poate fi regăsită pe parcursul întreagii sale evoluţii). Perfect echipat pentru orice situaţie – Charles Lloyd jonglează cu orice material melodic: pentatonii, moduri indiene sau aglomerări cromatice – saxofonistul american s-a străduit în permanenţă să dea cea mai desăvârşită formă ideilor sale muzicale. Dinamica specială care s-a constituit între membrii formaţiei şi între diferitele instrumente pe care aceştia le-au mânuit a constituit până la urmă premisa prin care complexitatea şi expresivitatea acestei muzici a putut fi transmisă nemediat.

large_galerie-porto-arte-59Nu cred că multă lume ar considera potrivită încheierea unei seri de festival (pe a cărui scenă s-au perindat de altfel diverse formaţii şi genuri, care de care mai antrenante) cu un duo de jazz voce – contrabas. Şi totuşi, Maria Răducanu, însoţită de contrabasistul Chris Dahlgren, au reuşit, printr-o stranie sensibilitate, să convingă o audienţă destul de eteroclită. Familiară cu formulele de duo (colaborând şi cu artişti precum Marc Ribot, Pedro Negrescu sau Mircea Tiberian), Maria Răducanu a propus un repertoriu ce-i este specific: de la muzică tradiţională românească, melodii ale Mariei Tănase, sau alte melodii lăutăreşti, fado, standarde de jazz şi piese semnate de Thelonious Monk şi muzică folk. Toată această diversitate de genuri şi-a găsit un bine proporţionat echilibru în interpretarea celor doi muzicieni, interpretare „puţin diferită” faţă de ceea ce, în mod obişnuit, o asemenea pereche vocal-instrumentală are de oferit publicului.

Departe de patetismul de romanţă, de care nu se pot debarasa unele voci autohtone, Maria Răducanu reuşeşte să fie creeze o expresivitate profundă printr-o manieră oarecum stridentă, fără drăgălăşenii gratuite sau aplomb romantic. În afara unei voci pătrunzătoare, limpezi şi extrem de precisă (precizia sa în registrul acut cred că este, de departe, cea mai bună din peisajul romînesc la ora actuală), artista posedă o tehnică vocală bine individualizată, în care jocul de timbruri, registre, efecte sau intensităţi, învăluie muzica sa cu o notă caracteristică de intensitate. Fără a fi urmărit îndeaproape evoluţia solistei de-a lungul anilor, am remarcat totuşi, cu ocazia acestui concert, o evoluţie în maniera sa de interpretare: Maria Răducanu reuşeşte să transforme în sunet muzical, logic şi expresiv, o arie mai mare de articulaţii vocale, pe care le foloseşte în creionarea unui spaţiu sonor asimetric, compus din frânturi, dar care rămâne impregnat de aceeaşi suflu vibrant şi interiorizat.

La toate cele descrise mai sus trebuie adăugat şi aportul lui Chris Dahlgren, un partener care a ştiut să se poziţioneze pe aceeaşi linie cu Maria Răducanu. Instrumentist complex şi virtuoz, Dahlgren nu şi-a propus să impresioneze prin abilităţile personale – binecunoscute de altfel – ci a urmat direcţia naturală a acestei muzici, care a presupus simplitate şi mijloace minimale de prelucrare şi interpretare. De la teme clasice (Everything happens to me sau Blue Monk) până la inspirate aranjamente ale altor bucăţi clasice, dar de altă factură (Bun îi vinul ghiurghiuliu sau Trenule maşină mică), muzicienii au reuşit să trezească interesul unui public numeros – mai numeros decât m-aş fi aşteptat, în condiţiile în care jazzul nu e chiar pe val, şi, pe lângă asta, Maria Răducanu nu e chiar jazz mainstream – fiind astfel singura formaţie care a fost chemată înapoi pe scenă de mai multe ori.

P.S.: Contrabasistul din imaginea de mai sus este, judecând după culoarea cămăşii, Pedro Negrescu şi nu Shris Dahlgren. Am pus totuşi această poză pentru că, din pozele postate pe pagina festivalului nu am reuşit să găsesc una mai acătări cu cei doi muzicieni.

Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.