Category: albume noi


DUMItRIO: Proverbe

proverbe-dumitrioCând am ascultat primul lor album, Future Nostalgia, nu am putut să nu observ un anumit tip de creativitate care făcea din DUMItRIO o prezență ușor de distins în oferta de jazz disponibilă la noi în țară. Moderni fără să epateze, îndrăzneți dar fără să forțeze limitele unei accesibilități înțeleasă în sens larg, trio-ul cosmopolit cu reședință olandeză au știut să se desprindă de locurile comune și să-și construiască propria manieră de exprimare, coerentă și atractivă în același timp.

În 2017, la trei ani după discul de debut, George Dumitriu, Kristijan Krajnčan și Mattia Magatelli revin cu un nou material, intitulat Proverbe. Acest nou album implică mai multe resurse, sau le extinde pe cele deja existente: George Dumitriu apare aici mânuind trei instrumente, chitara, vioara și viola, iar Kristijan Krajnčan se împarte între tobe și violoncel; mai mult, dimensiunea electronică a muzicii lor este mult extinsă pe acest disc. Însă elementul de noutate cel mai pregnant aici este includerea, pe patru din cele nouă piese al albumului, a patru proverbe românești rostite de bunica lui George Dumitriu. Cele patru mostre de înțelepciune populară joacă aici rolul unor teme sau a unor pretexte pornind de la care, cei trei instrumentiști să poată explora muzical sonoritățile limbii vorbite. Ideea manipulării sunetului rostit nu e nouă, dar în jazz ea e mai puțin practicată. Similar unor lucrări timpurii ale lui Steve Reich precum Come Out sau It’s gonna rain, proverbele de pe acest album pleacă de la un scurt fragment cu voce înregistrată dar, spre deosebire de Reich, care își construia lucrările prin manipularea benzilor electromagnetice, DUMItRIO își investesc creativitatea și abilitățile instrumentale în articularea unui univers sonor capabil să surprindă și să dezvolte tonurile și inflexiunile vorbirii.

Un rol important îl joacă aici folosirea loop-urilor. Acestea le permit lui Dumitriu și lui Krajnčan accesul la mai multe instrumente, iar prin suprapunerea loop-urilor sunt obținute texturi dense și diverse care adună la un loc sonoritățile instrumentelor cu coarde (vioară, violă, violoncel, contrabas), a tobelor și a chitarei electrice. Această largă plajă timbrală (pentru un trio) oferă muzicienilor un spațiu larg pentru improvizație și experiment, în special de natură ritmică și melodică.

Cele patru piese intitulate Proverb sunt cele mai neconvenționale realizări ale albumului, implică cele mai multe resurse și sunt, totodată, greu de încadrat din punct de vedere stilistic. Jazzul își face simțită prezența în piese precum Ceva sau Approval. Un caz mai aparte este piesa Haz, unde îl avem pe George Dumitriu într-o formă deosebită la vioară, într-o compoziție cu un aer folkish și unde interpretarea solistică aduce aminte de pionieri ai free-ului precum violonistul Leroy Jenkins. Un alt caz special este piesa Momentum, interpretată într-o componență de trio de coarde (violă, violoncel, contrabas). Cu un aer spectral și cu disonanțe „ascunse” printre diferențele de registre sau tehnicile de emisie a sunetului, trimite cu gândul la texturile folosite de avangarda secolului XX sau de minimaliștii nordici.

Îndrăzneț și incitat, Proverbe are însă și porțiuni inegale (nu multe, ce-i drept). Ceva pare a nu-și găsi o direcție anume, iar sonoritățile etno din De 7 contrastează puternic cu cadrul abstract în care se desfășoară o bună parte din album. Atunci când vrea să „spună” ceva exclusiv cu mijloace proprii, muzica nu reușește să formuleze decât lucruri simple, comune, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar nu cred că asta era intenția muzicienilor; din fericire, De 7 „deraiază” rapid de la acest comun pentru a intra în zone mult mai provocatoare.

Comparat cu Future Nostalgia, Proverbe duce mai departe aplecarea spre experiment a trio-ului, atât în ceea ce privește dimensiunea electronică, cât și cea pur instrumentală. De fapt, cele două se îmbină aici într-un mod cât se poate de fericit, fără a crea dezechilibre sau confuzie. Un alt plus al albumului este că, având în vedere tematica aleasă, rezistă (cu o singură excepție) tentației unor folclorizări facile. Rezultă de aici un produs omogen și, din nou, bine individualizat. Cu o bună tehnică intrumentală, cei trei muzicieni se mișcă liber și creativ prin diferite zone muzicale, reușind să depășească constrângerile genurilor sau stilurilor, operațiune deloc facilă, dar pentru care DUMItRIO are maturitatea și inventivitatea necesară.

Anunțuri

Arcuș Trio: Allotropy

Arcus-Trio-ALLOTROPY

Unul dintre cele mai importante debuturi discografice de anul acesta este Allotropy, album semnat de Arcuș Trio, formație bucureșteană alcătuită din Adi Stoenescu (orgă hammond), Marcel Moldovan (tobe) și Alexandru Arcuș (saxofon alto și efecte). Albumul a beneficiat și de un bine meritat turneu de promovare în această primăvară, prilej pentru publicul amator să ia contact cu muzica formației, care altfel risca să rămână limitată la mediile online și la spațiul muzical al capitalei.

Lucrul care iese în evidență cu cea mai mare ușurință încă de la prima audiție a albumului este sound-ul său particular. Faptul este cu atât mai lăudabil cu cât avem de-a face cu o formație tânără, aflată la început de drum. Găsirea unei sonorități specifice și coerente care să-i reprezinte se reflectă atât în ceea ce privește abordarea instrumentală, cât și adiția tehnologiilor electronice de prelucrare a sunetului. Astfel, Adi Stoenescu face alegerea corectă atunci când decide să nu apeleze la sonoritatea devenită clasică a hammond-ului sau la clișeele ritmico-melodice care s-au impus de-a lungul timpului în practica acestui instrument, preferând tonuri mai aspre, mai puțin politicoase; Alexandru Arcuș, pe lângă tonul incisiv al saxofonului, este și responsabilul cu manipularea efectelor electronice, pe care reușește să le integreze în momente cheie în partitura instrumentală, discret dar totuși eficient, partea electronică fiind întotdeauna un complement al celei instrumentale și nu un actor de sine stătător; tobele au de asemeni un rol important la crearea sound-ului trupei, Marcel Moldovan fiind responsabil cu alcătuirea unei țesături ritmice complexe, afirmată cu hotărâre și precizie.

Însă atributele care fac din Arcuș Trio o formație cu o puternică amprentă personală nu se opresc doar la detalii de ordin timbral/instrumental. Pe tot parcursul albumului Allotropy putem sesiza o serie de principii care stau la baza compunerii celor 10 piese ale discului (și care sunt, am uitat să menționez, în întregime compoziții originale): preferința pentru combinații ritmice complexe, deseori asimetrice, și contrastul provocat de alternarea bruscă a pasajelor de forță cu pasaje calme. Acest ultim aspect reprezintă un procedeu retoric eficient (chiar dacă desele recursuri la acesta încep să îi confere, de la un moment dat încolo, un ușor caracter ostentativ), prin care muzica reușește să capete contururi clare și impact expresiv. Astfel, de multe ori, muzica albumului impresionează prin forța nedisimulată, o forță care este rezultatul conjugării acelui sound pregnant de care vorbeam mai sus cu travaliul ritmic și contrastele neașteptate de dinamică.

Aceste principii care stau la baza compunerii pieselor imprimă albumului, prin constanța lor, aspectul unei ample lucrări în care întreaga evoluție se bazează pe dezvoltarea unui singur fond de idei bine articulat. La această impresie a unei singure lucrări unitare contribuie și momentele tranzitive denumite M1, M2, M3, momente care nu fac decât să asigure cursivitatea între diferitele ipostazieri ale ideilor muzicale originare (înrudirea tematică este pusă în evidență și de cele două piese, Tetragonal I și Tetragonal II). Piese precum Haiku, Six Stix sau Pulse pornesc de la formule melodice scurte, cu un profil de multe ori iregulat sau cu ritmuri imprevizibile, dar care sunt expuse furtunos, fără niciun fel de menajamente. Conturul atipic al acestor linii melodice descrie parcă, uneori, alctuirile unor forme geometrice complexe, forme sugerate și de titluri ale pieselor precum Tetragonal. În acest fel, muzica atinge de multe ori un grad înalt de intensitate, impetuozitatea tobelor sau pregnanța liniilor melodice reușind să creeze un flux sonor dens dar cursiv, ce nu poate eșua în a capta interesul ascultătorului.

Toate aceste caracteristici înzestrează albumul Allotropy cu o forță expresivă aparte. Însă puterea sa de expresie nu este tot timpul constantă. Dacă temele pieselor sunt cele care impun, de la bun început, prin ritm și melodie, un nivel ridicat de tensiune, aceasta nu reușește să reapară pe parcursul intervențiilor solistice. Acest lucru nu se datorează unor carențe tehnice ale interpreților, ci mai degrabă rezervelor acestora de a depăși un cadru prestabilit, de a lăsa o doză mai mare de libertate și imprevizibil pentru interacțiunea dintre instrumente, lucru care ar fi putut asigura continuitatea dintre impactul puternic al temelor inițiale și dezvoltările ulterioare ale acestora. Totuși, nu trebuie să uităm că ne aflăm în fața unui album de debut, Allotropy consemnând o serie de calități incontestabile, muzica conținută aici beneficiind din plin de inspirația, de inteligența și de pasiunea celor trei membri ai formației. Coerența și forța de persuasiune a întregului produs artistic fac din Arcuș Trio, chiar de la debut, unul dintre cele mai interesante proiecte de jazz din România ultimilor ani.

17767 - Paolo Profeti European Collective - Waiting For Bucharest

Paolo Profeti este al doilea muzician italian care înregistrează un album de jazz în România. Primul al fost Guido Manusardi care, pe parcursul șederii sale în București (7 ani, între 1967 și 1974) scoate două albume la Electrecord: Free Jazz (cu Johnny Răducanu, Dan Mândrilă și Vasile Ganea) și Impresii din Vacanță (înregistrat în Italia alături de muzicienii Giorgio Azzolini și Tullio Depiscopo), plus o reeditare a unui album apărut inițial în Suedia, Trio de Jazz (cu Strue Nordin la bas și Al Heath la tobe). După mai bine de 40 de ani de la colaborarea lui Manusardi cu Electrecordul, îl avem acum pe Paolo Profeti ca muzician activ (și) pe scena de jazz românească. Pentru Profeti, Waiting for Bucharest (Fiver House Records, 2015) reprezintă debutul discografic în calitate de leader, chiar dacă saxofonistul italian a putut fi întâlnit anterior și pe alumul celor de la Bucharest Jazz Orchestra, Povești din București. Discul de față este înregistrat în formula European Collective, adică o alăturare de muzicieni români și italieni: alături de Paolo Profeti (saxofon alto) îi regăsim pe Florian Radu (trombon), Davide Incorvaia (pian), Cristiano Da Ros (contrabas), Sorin Romanescu (chitară), Alessandro Rossi (tobe) și, ca special guest pe cea de-a șasea piesă a albumului, Cristian Soleanu (saxofon tenor).

Albumul de față conține opt piese plus două bonus tracks (primul interpretat alături de membrii Bucharest Jazz Orchestra, urmat de un alternate take a primei piese de pe album) și, cu excepția The Red Kiss and the Bitter Fruit, semnată de contrabasistul Cristiano Da Ros, reprezintă aportul creativ al saxofonistului italian. În această calitate de compozitor și aranjor, Paolo Profeti se dovedește inspirat în alegerea melodiilor, bine echilibrat în articularea structurilor și atent atunci când distribuie rolurile pentru fiecare instrument în parte. De fapt, nu cred că greșesc prea mult dacă o să spun că acest travaliu compozițional e definitoriu pentru gândirea muzicală a lui Paolo Profeti în mai mare măsură decât evoluția sa instrumentală (lucru valabil cel puțin pentru albumul Waiting for Bucharest). Astfel, Profeti se folosește de toate aceste atuuri componistice pentru a-și delimita o zonă estetică clară (ce gravitează în jurul ideii de frumos) ce își are echivalentul și sursa de inspirație în ceea ce în anii ’60 purta numele de „modern jazz”. Pentru a da o formulare cât mai clară ideilor sale, Profeti mizează pe folosirea optimă a celor șase instrumente ale formației, pe ineditul pe care îl poate crea diferitele tipuri de succesiuni sau suprapuneri de instrumente. Ca o dovadă a importanței pe care acest album o acordă asamblării întregului (în detrimentul, poate, particularizării individuale) o reprezintă și decizia lui Profeti de a nu apărea în calitate de solist pe unele piese ale albumului (Danza del Mondo sau Lost Eyes in Wonderland), preferând să lase loc de desfășurare altor instrumente.

Calitățile compoziționale de care aminteam mai sus, coroborate și cu diversitatea culorilor instrumentale folosite, în afară de a reprezenta niște calități ale albumului, sunt totodată și aspectele care reușesc să disimuleze (până la un punct) și slăbiciunile acestuia. Albumul are de suferit de pe urma unei anumite liniarități care îl străbate de la un capăt la altul, iar acest lucru transpare din dinamica ce caracterizează intervențiile personale ale muzicienilor. În solourile lor, aceștia nu par a fi dispuși să riște prea mult, alegând mai degrabă să se desfășoare într-un regim oarecum previzibil. Lucrul este valabil poate în mai mare măsură chiar pentru leader-ul formației, care, în afară de recursul frecvent la anumite pattern-uri melodice (jazz licks), pare a fi lipsit uneori de fluiditate, de ușurința exprimării (acest lucru este cel mai ușor de observat pe piesa To Inc pe care apare și Cristian Soleanu, diferența dintre cei doi fiind lămuritoare în acest sens). Nici când vine vorba de interacțiunea dintre muzicieni nu pot fi spuse prea multe lucruri (poate cu excepția Sguardo Sospeso alt. take), astfel că muzica este lipsită de răbufniri, de momente tensionate sau de un schimb intens de idei care să-i asigure o evoluție sinuoasă și diversă, capabilă a menține atenția ascultătorului mereu trează. Însă, așa cum spuneam, aceste deficiențe sunt mascate parțial de construcția inspirată a temelor și de juxtapunerea de instrumente diferite, astfel că muzica nu este lipsită total de contraste sau diversitate, însă acestea sunt asigurate prin procedee tehnice, de structurare tematică și instrumentală a spațiului sonor, și nu prin spontaneitatea de moment a muzicienilor.

Chiar dacă e puternic pătruns de acest caracter estetizant (manifestat nu atât prin grija cu care au fost compuse piesele, ci mai mult prin reținerea de a trece dincolo de acest aspect), muzica albumului nu este lipsită de momente demne de reținut, cum ar fi suprapunerea solourilor de trombon și de saxofon alto pe Sguardo Sospeso, explorările armonice și timbrale de pe Peaceful sau vitalitatea de pe Milano-București doar dus. La toate acestea, dacă mai adăugăm o echilibrată succesiune de piese cu caractere diferite, putem ajunge ușor la concluzia că Waiting for Bucharest se prezintă ca un produs bine închegat, cu detalii atent meșteșugite, cu melodii ce se remarcă cu ușurință, un album care își delimitează clar zona stilistică în care se desfășoară. Din acest punct de vedere, discul de față este unul eficient, care ar trebui să aibă un impact imediat asupra publicului, în ciuda caracterului estetizant de care vorbeam mai sus (sau chiar dimpotrivă, tocmai datorită acestui caracter succesul său ar trebui să fie înlesnit).

pale dot

Sper să nu greșesc dacă spun că The Pale Dot este primul album românesc de jazz în care interpreții sunt doi pianiști, Mircea Tiberian și Toma Dimitriu. Chiar dacă inițiative similare au existat cel mai probabil și până acum (de curând am putut asculta live un alt proiect de duo al unor pianiști, timișorenii Sebastian Spanache și Teodor Pop), unul din meritele albumului de față este acela că vine să completeze această lipsă în discografia de jazz românească. Apărut în 2015, la Fiver House Records, The Pale Dot a fost înregistrat pe parcursul unei singure zile la Universitatea Națională de Muzică București.

Figură proeminentă a jazzului românesc contemporan, Mircea Tiberian își alege (sau este ales?) ca partener pentru acest disc de mai tânărul pianist Toma Dimitriu, un nume cu care e probabil ca puțini cititori să nu fie (încă) familiarizați. La o primă vedere, The Pale Dot ar putea părea o colaborare între maestru și discipol, însă lucrurile nu sunt deloc așa: cele nouă piese de pe album sunt tot atâtea interacțiuni muzicale purtate de la egal la egal între doi muzicieni maturi și cu un discurs bine articulat. Chiar dacă nu are legătură directă cu produsul artistic pe care vreau să îl discut aici, nu mă pot abține să nu îi apreciez lui Mircea Tiberian disponibilitatea și încrederea pe care i-o acordă, el – un personaj deja consacrat, unui tânăr aflat la început de carieră.

Spuneam mai sus că albumul conține nouă piese, însă primul act artistic cu care The Pale Dot își întâmpină ascultătorul este un poem semnat de Ioan Es. Pop. Nu am să mă risc în interpretări care să explice legătura dintre poemul inițial și muzica ce îi urmează și nici nu cred că asemenea explicații ar putea avea vreo miză în situația de față. Mă limitez la a constata firescul acestei alăturări, cu atât mai mult cu cât Mircea Tiberian este preocupat de multă vreme de intersecția dintre poezie și jazz.

Ce se poate remarca cu destulă ușurință la muzica acestui album este lipsa oricărei excesivități, a tușelor groase sau a paradelor de virtuozitate. Chiar dacă plaja stilistică acoperită este una destul de largă, muzica are în fiecare moment propria sa coerență, o logică internă proprie care îi permite să se desprindă deasupra concreteții unor progresii armonice de blues, a unor ritmuri de habanera sau aluzii la walking bass sau a unor tehnici de free jazz. Bineînțeles, un aport major la această caracteristică o are felul în care piesele au fost gândite de la bun început (majoritatea îi aparțin lui Mircea Tiberian, două sunt scrise de Toma Dimitriu, iar două sunt creații colective). Subtilitatea care îl caracterizează pe Tiberian atât ca interpret, cât și compozitor, este împărtășită și de partenerul său. Produsul artistic final este astfel ferit de recursul (și dependența, până la urmă) la diferite locuri comune din practica jazzului care pot să îi confere muzicii o atractivitate facilă, de suprafață. Dimpotrivă, aici ideile muzicale își urmează nestingherite traseul lor firesc.

Prima piesă a albumului, Dragonfly Blues, setează deja un cadru general (estetic și stilistic) în care întreaga evoluție ulterioară a discursului muzical se va desfășura. Încă din primele măsuri ale temei, urechea este surprinsă de un fin și pasager decalaj între cei doi interpreți, un decalaj care reușește să imprime muzicii un trecător relief bidimensional. Momente de suprapunere incompletă mai apar pe parcursul albumului (cel mai vizibil în debutul piesei Like a Thief in the Night) și, chiar dacă nu sunt definitorii pentru acest disc, au totuși un rol important în impunerea „imperfecțiunilor” (nu contează dacă acestea sunt produse intenționat sau nu) ca resursă viabilă de expresivitate. Jazzul e prin excelență un gen muzical care exploatează imperfecțiunile, nepotrivirile sau disparitățile, iar acest tip de abordare este cu atât mai necesar astăzi, într-o societate a spectacolului în care produse standardizate, cu o superficială „bună alcătuire”, sunt considerate drept exemple de desăvârșire artistică (simptom de care nu este ferit nici jazzul).

pbd

Artist ce operează la fel de bine în mai multe registre stilistice, Mircea Tiberian se desprinde de îndrăzneala experimentelor ce i-au caracterizat o parte din discurile recente (Intelligence is all around, Ulysses) pentru a se dedica explorării unor zone armonice și melodice mai convenționale. De aceea, meritul albumului de față este tocmai acela că reușește să-și contureze cu fermitate individualitatea în interiorul unui limbaj aparent epuizat. Pentru a reuși acest lucru, cei doi muzicieni au știut cum să simplifice și să esențializeze diferite dispozitive clasice al jazzului (fie ele de ordin melodic, armonic sau ritmic), pentru a le folosi mai apoi într-o formă suplă și detașată parțial de semnificațiile lor uzuale. Pe acest fundament, Dimitriu și Tiberian au inserat discret propriile intervenții creative, în final rezultând un produs divers, bine proporționat, capabil să-și articuleze propria viziune asupra unor modalități de exprimare definitorii pentru universul jazzului.

Bineînțeles, nu lipsesc momentele de improvizație spontană, aglomerările de disonanțe sau execuțiile pianistice necanonice (The Pale Dot sau Restless Needle), dar toate acestea nu sunt decât culori contrastante într-o paletă sonoră diversă. De la swingul dinamic al lui Lydian Glow, la ritmurile sudice și melancolia discretă a Habanerei (piesă care, după gusturile mele, este „hitul” albumului), la serenitatea din Slow Motion, toată energia celor doi muzicieni este îndreptată spre coerența și expresivitatea mesajului muzical. Liniile melodice curg firesc, atât în momentele când țâșnesc cu imprevizibilitate în diferite direcții (Time Capsule), cât și în pasajele lineare pe care se desfășoară de obicei improvizațiile. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, pe lângă omogenitatea stilistică și unitatea conceptuală care se desprinde de pe parcursul albumului, cei doi muzicieni formează împreună, la nivel interpretativ, o echipă fără fisuri. În ciuda faptului că Tiberian și Dimitriu au în spate o experiență complet diferită și inegală, este extrem de dificil a-i deosebi pe cei doi în momentele solistice (eu unul m-am dat bătut la această provocare). Lipsit de asemenea fluctuații, The Pale Dot are multe momente în care muzica pare a fi executată nu de două, ci de o singură persoană. Deși li s-ar putea reproșa lipsa de individualizare a fiecărui instrumentist, cred totuși că renunțarea la acest aspect în favoarea unității produsului artistic final a fost, în cazul de față, o decizie inspirată.

În peisajul estetic destul de sărăcăcios al jazzului românesc, The Pale Dot vine să ocupe o poziție prea puțin disputată, un mod de exprimare prea rar utilizat: în termeni prețioși (poate inadecvați și destul de inexacți), albumul ar putea fi încadrat în zona unui modernism temperat, bine echilibrat în sinteza pe care o realizează între canonic și actual, între comun și particular. Albumul este cu atât mai convingător cu cât acest echilibru este realizat tocmai prin integrarea unor libertăți (nu în improvizație, ci în arhitectura generală sau în execuția instrumentală), a unei doze de indeterminare, fapt care conferă muzicii „o relativă ordine” (dacă ar fi să ne folosim de versurile lui Ioan Es. Pop). Acest „rest” care se inserează în interstițiile muzicii este cel care imprimă albumului un suflu aparte.

Maurer/Ban/Maneri: Fantasm

fantasmCând vorbeam despre Transylvanian Concert (ECM Records, 2013), spuneam că pianistul Lucian Ban își găsise – atât în formula de duo cu violonistul/violistul american Mat Maneri cât și în direcția stilistică abordată – cea mai fericită expresie a creativității sale de până la acel moment. Chiar dacă nu cunoșteam (și nici acum nu o cunosc) întreaga discografie a artistului, duo-ul Ban/Maneri avea de oferit, la acel moment, un produs muzical bine configurat, cu o stilistică aparte, tentant prin combinația specială de melodic și disonant, de nostalgie și exuberanță. Un an mai târziu (2014), la formula de duo se mai adaugă un cordar, violonistul german Albrecht Maurer, cu care Ban colaborase și pentru proiectul Enesco Re-Imagined. Și, precum în cântecelul cu cei zece elefanți care se legănau pe o plasă de păianjen, cooptarea lui Maurer s-a dovedit a fi una inspirată, asta deoarece traseul început odată cu Transylvanian Concert este unul deosebit de ofertant, cu resurse ce pot fi exploatate în diferite tipuri de abordări sau formule instrumentale.

Astfel, trio-ul pian-vioară-violă a înregistrat anul trecut albumul Fantasm. The loft sessions (Nemu Records), album ce continuă direcția inaugurată de Transylvanian Concert. Albrecht Maurer, activ în zona muzicii improvizate, completează firesc formula de duo, Fantasm reușind să aibă aceeași incontestabilă precizie în a-și delimita un spațiu stilistic și estetic propriu, la fel ca și antecesorul său. Asta cu atât mai mult cu cât toți cei trei membri ai formației au contribuit cu piese proprii la alcătuirea celor nouă momente ale albumului (cel mai prolific dintre ei fiind Lucian Ban).

Muzica discului are o cursivitate firească, un ritm propriu (și tempouri relativ apropiate pentru majoritatea pieselor) care evoluează imperturbabil de la început până la sfârșit. Omogenitatea sa (care te poate duce cu gândul la o lucrare multi-partită a unui compozitor) este reflectată prin opțiunile melodice, armonice și interpretative ale muzicii. Nu trebuie trecută cu vederea nici timbralitatea deosebită a ansamblului, ansamblu comun mai degrabă muzicii culte decât jazzului. În cazul de față, cele trei instrumente produc împreună un sound compact, cameral, evitând totuși rigorile clasice, întru totul potrivit direcției stilistice abordate. Albumul este caracterizat de linii melodice aerate, venite parcă din neant, în contururi neregulate, surprinzătoare uneori, așa cum întâlnim în piesa Fantasm (compoziția lui Paul Motian) sau în Aura, unul dintre cele mai inspirate momente ale albumului, semnată de Albrecht Maurer. Binomul Ban-Maneri are și aici un rol central în configurarea albumului, îndrăzneala și apetitul pentru experiment ce-l caracterizează pe violist (care, în mare parte activează în zona free jazzului și a muzicii improvizate) fiind contrabalansate de câmpul armonic clar definit de intervențiile lui Ban. Cursivitatea albumului se datorează și modului în care cei trei muzicieni își distribuie rolurile, fără să țină cont de rigorile tiparelor clasice în care solourile individuale își succed unul altuia. Dimpotrivă, muzica este construită în fiecare moment prin contribuția spontană a celor trei parteneri, fiecare instrumentist știind cu precizie când și cum să intervină (aici, asemănarea cu o creație notată pe partitură se ivește din nou).

Fantasm-TRIODin cooperarea aceasta eficientă rezultă un produs ce transcede genuistica convențională, situat undeva la granița dintre jazz, muzică improvizată și îndrăzneala avangardei secolului trecut. De la liniile melodice interiorizate la disonanțele apăsate ale cordarilor, de la unisonuri plutitoare la texturi sonore dezlănțuite pe spații largi, de la polifonii (mai libere sau mai stricte) la armonizări modale și mai apoi la pasaje atonale/aleatorii, muzica de pe Fantasm își datorează consistența tocmai modului în care știe să integreze dimensiunea experimentală (esențială aici și datorată în bună măsură lui Maurer și Maneri) într-un discurs articulat, logic și cu un mare potențial expresiv. Și, ca să închei circular, vreau doar să mai spun că, prin Transylvanian Concert și Fantasm, Lucian Ban este acum (poate era și înainte dar nu mi-am dat eu seama) un artist pe deplin individualizat, un pianist a cărui muzică recentă va fi greu de confundat. Mai mult, meritul lui Ban și al colegilor săi e acela de a realiza o sinteză proprie între scena experimentală a New York-ului și cea europeană, dominată de stilistica scandinavă. Deși afirmația anterioară e una cu bătaie lungă ce ar merita dezbătută separat, dacă generalizăm (poate nepermis de mult) tendințele actuale din jazzul mondial, am putem afirma că ultimele două discuri ale lui Lucian Ban reușesc cu succes să pună la aceeași masă două orientări ce arareori se regăsesc pe o traiectorie convergentă. 

design copertă: Pisica PătratăChiar dacă e o formație bucureșteană care cântă jazz, Bucharest Jazz Orchestra nu e, așa cum ați putea crede, un big-band. Dacă ar fi fost așa, le-ar fi fost probabil dificil să-și înregistreze primul album – Povești din București (datorat casei de discuri Fiver House Records) – într-un concert de club (pe 21 și 22 februarie 2015, în Jazz Book). Această orchestră a avut în componență la momentul înregistrării albumului două trompete (Sebastian Burneci și Silviu Groază), un saxofon (Paolo Profeti la sax alto), trei tromboni (Florian Radu, Adi Cojocaru și Cristi Lăbuș la trombon bas), pian (Johnny Bîcă), chitară bas (Michael Acker) și tobe (Tavi Scurtu). Pentru genul de muzică abordat de BJO, poate nu ar fi stricat un saxofon tenor în plus, care să completeze registrul sonor al formației. Albumul conține zece piese, dintre care două standarde (You’ve Changed și In The Wee Small Hours Of The Morning) și opt compoziții originale (două semnate de trombonistul Florian Radu, Drum’n’BassArab Bridge și Samba Isaura, iar restul de trompetistul și liderul formației, Sebastian Burneci). Pe album mai apar, în calitate de invitați, Cezar Cazanoi la flaut (mult mai cunoscut amatorilor de produse livrate de industria muzicii populare din R. Moldova decât ascultătorilor de jazz), Ana-Cristina Leonte (voce) și MC Brain Potion.

Prima piesă de pe album este Drum’n’BassArab Bridge, o piesă ce ne întoarce în timp direct la Nodul Gordian al lui Marius Popp și, în general, la toate albumele de ethno-jazz din fostul bloc comunist. Porțiunea cea mai consistentă a piesei este ocupată de solo-ul lui Cezar Cazanoi, care, pe un ritm de drum’n’bass, reușește, cu o inutilă virtuozitate, să înșiruie o bună parte din clișeele folclorice ce au făcut, acum câteva decade, gloria genului mai sus amintit. Urmează solourile de trombon ale lui Florian Radu și de trompetă ale lui Sebastian Burneci, ale căror intervenții se vor dovedi, pe tot parcursul albumului, dintre cele mai inspirate. Seven Black Spots continuă ritmul (tot de d’n’b) alert imprimat de prima piesă a albumului și aduce pentru prima dată în prim plan vocea Anei-Cristina Leonte. După o frumoasă baladă (You’ve Changed) și ritmurile de samba ale piesei Samba Isaura, ajungem la Ori suntem golani ori nu mai suntem unde, pe un ritm sprințar sunt inserate versurile lui Brain Potion (un MC mai pretențios decât golanii la care face referire titlul piesei și cu care este, de obicei, asociat hip-hopul). Cu Brain Potion ne întâlnim și pe finalul albumului, pe piesa Insomnii, unde versurile sale, de o prețiozitate căutată, intenționează o delimitarea clară a unui nivel „superior” al artei mc-ului, lăsând în urmă pe neciopliții din cartierele rău famate, subiectele și versurile lor rudimentare. Până la urmă, în ciuda unei părți muzicale inspirate, Brain Potion reușește să compromită întreaga piesă prin versuri precum: „Insomnia mă incită/Vibrații de elită/Timpanele se-agită/Nichita îmi recită/Până cînd nopțile albe-mi devin antidot/Deja ating abstractul/Nimicul meu e mort”  sau „Oglinda mea murdară/Și plină de concret/Îmi admiră enervată cearcănele de poet/Monolog lăsat la amanet/Discret pe epitet/Închid ochii și încet mă/Pierd în menuet (sic!)” ș.a.m.d. Demnă de reținut e piesa Full of Me, unde vocea expresivă a Anei-Cristina Leonte se pliază excelent pe ritmul de RnB, sau Mix of Dreams, exclusiv instrumentală, cu o structură complexă ce juxtapune mai multe idei muzicale diferite și cu câteva detalii compoziționale interesante.

Din punct de vedere strict muzical (dacă o fi existând așa ceva), albumul Povești din București are ca atuuri compozițiile (de cele mai multe ori) inspirate și, mai ales, aranjamentele acestora, construite cu dibăcie prin care muzica capătă un plus de eleganță. Linii melodice sau ritmuri care să-ți atragă atenția nu lipsesc nici ele de pe acest album, iar instrumentiști precum Paolo Profeti, Florian Radu sau Sebastian Burneci au resursele necesare pentru a oferi o interpretare convingătoare (există, din păcate, și un contra-exemplu în acest sens, dar las pe seama ascultătorului să-l descopere).

Un alt avantaj al albumului ar putea părea, la o primă vedere, diversitatea stilistică abordată. Găsim aici etno-jazz, drum’n’bass, RnB, blues, standarde, samba, hip-hop, swing, mai pe scurt, o întreagă trecere în revistă a istoriei jazzului. Însă toate aceste excursuri stilistice nu reușesc să formeze un tot convingător, nu reușesc să articuleze o viziune artistică distinctă pentru Povești din București (unde mai pui că, în cazul inserțiilor folclorice sau a celor hip-hop, rezultatul este dezamăgitor). Dorind probabil să-și asigure, prin referințe stilistice cât mai variate sau prin ritmuri dansante, un public cât mai extins, de formație și gusturi diferite, care să poată asigura circularea muzicii în contexte cât mai variate (de exemplu, pregnanța ritmului de drum’n’bass, când tobele ajung să se confunde cu un drum machine, ar putea sugera intenția unei apropieri de playlistul unui club/unei petreceri), muzica acestui album spune mai multe despre intențiile sale comerciale decât spune despre sine.

Confuză așadar din punct de vedere estetic, muzica de pe acest album se adresează în bună măsură și, totodată, este o reprezentantă fidelă a pretențiilor culturale ale unui nou middle class românesc emergent. Tânără, urbană, cu studii superioare, bine informată și bine conectată la tehnologiile digitale, noua clasă de mijloc autohtonă se implică activ în diverse domenii (de obicei, domenii de maxim interes), de la politică la artă, tot ea fiind și potențialul public consumator de jazz, după ce generația care a crescut odată cu festivalul de la Sibiu fie s-a împuținat, fie a fost precarizată de tranziție. Păcatul major al acestui album este că încearcă să speculeze tocmai o anumită superficialitate caracteristică acestui middle class emergent atunci când acesta își articulează demersurile și pretențiile sale culturale, superficialitate fidel redată de pretinsa subtilitate a versurilor lui Brain Potion. Deși proveniți, o parte din ei cel puțin, din cartierele din care răsunau, la începutul anilor 2000, textele formațiilor de hip-hop ce-au scandalizat elita de la acea vreme, tineretul middle class de astăzi nu mai rezonează la mesaje care au legătură cu sărăcia, adicția, infracționalitatea, lipsa de perspective sau cu critica clasei politice, ci se refugiază acum în „emoții de elită” – construcții subiective decuplate de la realitatea socială în care sunt îngrămădiți laolaltă (în piesa Insomnii) Nichita, Eminescu, Păunescu, Nina Simone, Kurt Cobain. Bucharest Jazz Orchestra nu face aici decât să întrețină (și, până la un punct, chiar să profite de) carențele constitutive ale noii generații, livrându-i un produs care să nu o solicite foarte mult (să nu o deranjeze când scroll-ează timeline-ul), dar care, printr-o aparentă diversitate, să-i satisfacă pretențiile sale culturale (se știe doar că jazzul este muzica oamenilor culți, rafinați, bla bla bla…). Aceasta este, cred eu, explicația pentru faptul că putem găsi puse pe același album folclorisme desuete, ritmuri de dnb (să nu se înțeleagă de aici că jazzul de inspirație folclorică nu a avut și realizările sale remarcabile sau că drum’n’bass-ul ar fi cumva un gen muzical ce nu merită a fi explorat), mc-ii cu pretenții de filosofi sau piese din repertoriul clasic de jazz. În deplin consens cu rețetele – bine însușite deja și pe plaiurile mioritice – unui capitalism deloc bine temperat, BJO vrea să-și maximizeze impactul/profitul, însă nu depune niciun efort să se asigure că impactul său contribuie la formarea unui public care să le aprecieze muzica pentru calitățile ei intrinseci și nu ca fundal sonor pentru o seară plăcută la un cocktail cu prietenii.

Artwork-Future-Nostalgia-1024x901DUMItRIO, așa cum ne lasă să înțelegem acest simpatic joc de cuvinte, este trio-ul condus de chitaristul George Dumitriu, alături de care mai evoluează Mattia Magatelli la contrabas și Kristijan Krajnčan la tobe. Format în Amsterdam, acest trio a lansat anul trecut primul album – Future Nostalgia (m-am gândit puțin și la titlu și cred că nostalgia viitorului e sinonim de fapt cu utopia; dar în fine, nu despre asta e vorba aici), album pentru care băieții au fost și producători. Găsim pe acest disc cinci compoziții propriu-zise (trei ale liderului și două semnate de către ceilalți membri ai formației) și trei compoziții mai puțin propriu-zise, altfel spus improvizații spontane (free improvisations) denumite generic Conversations (1, 2 & 3). Și dacă tot am ajuns la aceste conversații, am să spun că, pentru mine, ele cântăresc destul de mult pentru întreaga concepție artistică a albumului. Nu neapărat că ar fi cele mai reușite exemplare ale albumului (uneori ai senzația că nu sunt atât de cursive pe cât ți-ai dori să fie, însă, cu toate acestea, Conversation 1 e una dintre cele mai interesante piese scrise/improvizate/schițate/fredonate pe care le-am auzit în ultima vreme), ci pentru că dovedește că cei trei muzicieni pot fi la fel de convingători pe mai multe paliere. Din câte am observat, există la ora actuală (cu precădere în Europa) o linie de demarcație mai mult sau mai puțin vizibilă care separă jazzul de muzica improvizată, cu abordările lor specifice și muzicieni dedicați fiecărui stil, separație care este, cred, în defavoarea jazzului, asta deoarece o bună parte din cele mai interesante și novatoare muzici ale momentului vin din zona muzicii improvizate (originare, cu precădere, din America). DUMItRIO au însă puterea de a da suficientă consistență unor pasaje pe care alți muzicieni le văd probabil doar ca simple exerciții de încălzire. Una peste alta, ponderea mai mare acordată aici nepremeditatului este un câștig al albumului.

De remarcat sunt însă și părțile scrise ale albumului. Compozițiile lui George Dumitriu conțin numeroase subtilități: de la cele două planuri ritmico-melodico-armonice pe care se confruntă chitara și tobele, pe de o parte, și contrabasul, de cealaltă parte, în Manipulation, la micile trucuri (folosite însă de toți marii compozitori) de creare a unor așteptări și mai apoi de împlinire sau de deturnare a acestora (strategii care au fost și teoretizate în ultimele decenii în cercetări de cogniție muzicală precum modelul Implication-Realization al lui Narmour sau arborii prolongaționali dezvoltați de Lerdahl & Jackendoff) și până la folosirea unei ritmici variate, toate acestea asigură o fizionomie aparte a muzicii de pe Future Nostalgia. Ce îmi place și mai mult e faptul că toate aceste dispozitive ingenioase sunt angrenate într-un mecanism cât se poate de fluent, de natural, riscul ca aceste compoziții să pară doar niște simple tehnici compoziționale puse cap la cap doar de dragul etalării lor fiind astfel exclus. Exemplul meu preferat este tema, la unison, a piesei Thirst, o melodie inspirată, cu o respirație proprie ce o face, prin firescul ei, asemănătoare unui recitativ (ce-i drept, un recitativ de operă expresionistă, care e dezvoltat apoi pe parcurs într-o deasă construcție polifonică, dacă tot e să mă las pradă abuzului de jargon muzicologic). Let’s Get a Glimpse (compoziția toboșarului) impresionează la rândul ei prin simpla, dar foarte eficienta sa alcătuire.

Se cuvin câteva cuvinte referitoare și la munca de echipă a trio-ului. Cei trei muzicieni au probabil în spate un timp petrecut în comun care se vede în omogenitatea ansamblului și în unele momente mai scăpărătoare din Manipulation sau Let’s Get a Glimpse. Toți muzicienii participă activ în schimbul de idei, iar aici o mențiune specială trebuie acordată toboșarului Kristijan Krajnčan, pregătit oricând cu sugestii pentru colegii săi. Nu am apucat încă să menționez de componenta electronică a acestei muzici, componentă de care este responsabil George Dumitriu. Pe cea mai mare parte a albumului, sunetul chitării sale electrice este, am putea spune, unul clasic, iar adaosul electronic vine să îl diversifice doar în anumite momente, nu multe. În schimb, în cele trei conversații, Dumitriu apelează la prelucrarea în timp real a sunetelor, depărtându-se astfel de universul sonor specific jazzului, intențiile sale devenind explicit experimentale. Dozajul este însă bine cumpănit (ba poate ar mai fi fost încă loc pentru tot felul de alte obiecte sonore neidentificate), asta deoarece Dumitriu preferă spațiile deschise, aerate, în care fiecare idee ajunge să se consume complet. El nu e, de altfel, un muzician care să fie mereu prezent în față, preferând, chiar în unele momentele care îi sunt destinate, să se rezume doar la rolul de simplu contribuitor la bunul mers al lucrurilor. Nu știm dacă o altă atitudine a leader-ului ar fi înzestrat muzica de pe Future Nostalgia cu mai mult nerv, sau cu o incisivitate care să nu te lase să respiri, cert e că acest album beneficiază de un echilibru al afectelor care permite evidențierea alcătuirii sale meșteșugite.

coverI know you by heart este albumul de debut al Anei Maria Galea (Svetz Records, 2014), un nume de care trebuie să recunosc că nu auzisem, dar care, prin acest disc, își face intrarea (oficial, cel puțin) în viața muzicală românească. Înregistrat în formulă de cvartet, solista îi are ca parteneri pe acest album pe Daniel Csikos la pian (o surpriză plăcută a albumului), pe Michael Acker la contrabas și pe Tavi scurtu la tobe. O formație clasică care abordează la rândul ei un repertoriu „clasic”. Dintre cele opt piese al albumului, o parte sunt standarde (My Favourite Things, Moon and Sand), o altă parte compoziții originale ale lui Mal Waldron (Left Alone), Thelonious Monk (Straight No Chaser) sau Duke Ellington (Solitude) și, nu în ultimul rând, două piese semnate chiar de către protagonistă (Shall We Dance și The Dream). Compozițiile Anei Maria Galea se încadrează fără dificultate în ambianța creată de mai celebrele lor companioane, asta deoarece reușesc să demonstreze, pe lângă inspirație, iscusință în folosirea principiilor și tiparelor ce stau la baza alcătuirii unei piese standard de jazz.

Left Alone (compoziția lui Mal Waldron pe versurile lui Billie Holiday) este prima propunere a albumului, a cărei interiorizare și melancolie definesc încă de la început o latură determinantă a muzicii ce urmează a fi ascultată. Finalul este gândit sub aceleași auspicii, What are you doing the rest of your life oferind o încheiere simetrică față de piesa lui Waldron. Între aceste două jaloane, ne întâlnim cu o variantă de trio (voce, pian și contrabas) a cunoscutei My Favourite Things, unde nu putem să nu remarcăm dinamica incitantă creată între cele două instrumente, cu piesa lui Duke Ellington, Solitude, interpretată în varianta voce și contrabas (și unde este pusă în lumină creativitatea tânărului contrabasist Michael Acker) și cu un Straight No Chaser plin de vervă, piesa cu cel mai mult nerv de pe acest album (dar și cea mai scurtă).

1947808_784558634905759_1782647298_nI know you by heart este un album tipic pentru formațiile de voce și instrumente, tipic nu doar pentru repertoriul abordat, dar și pentru maniera în care este interpretat. Cea care „dă tonul” acestei muzici este vocea solistei, care, prin timbrul și sensibilitatea specifice, dezvoltă un spectru emoțional în care accentul cade pe interiorizare. Albumul nu își propune să inoveze, nici vocal și nici instrumental, ci mai degrabă să arate o voce care este stăpână pe repertoriul standard al jazzului. Ana Maria Galea este o voce distinctă: sensibilă prudentă, cu un tip de frazare propriu și cu o emisie cu foarte puțin vibrato (ceea ce o particularizează, fără îndoială, dar care, la un moment dat, poate da senzația unei interpretări vocale de suprafață, fără o prea mare implicare). Pe lângă aceste calități, solista mai punctează și prin câteva scurte momente de improvizație, într-o vreme când a devenit ceva obișnuit, peste tot în lume, nu numai la noi, ca intervențiile soliștilor vocali să se rezume la intonarea temei, la început și la sfârșit. Ea mai beneficiază și de aportul unor instrumentiști talentați cu care ajunge, în câteva situații, să construiască momente provocatoare, unde dinamismul interplay-ului ar părea că promite ieșirea într-un spațiu mai liber, mai curajos. Însă aceste momente de care vorbesc nu sunt duse până la capăt, potențialul lor nu este fructificat, iar muzica revine la prudența-i caracteristică. Acest lucru este într-un fel de înțeles, dacă ne gândim că acest cvartet a fost alcătuit (bănuiesc eu) pentru înregistrarea albumului și pentru o serie de concerte de promovare. Cei patru muzicieni nu au așadar o istorie comună care să le dea siguranță în acceptarea spontană a provocărilor, în aventurarea în necunoscut. Însă flexibilitatea, disponibilitatea pentru explorarea unor noi teritorii, a unor zone care să depășească limitele propriei confortabilități, îndrăzneala de a încerca ceva deosebit, de a evada din familiar ar putea avea un aport important în dezvoltarea unei personalități artistice cât mai complexe, atât în cazul Anei Maria Galea, cât și în cazul altor voci tinere din jazz.

În final vreau să mai punctez că apariția albumului I know you by heart este încă o binevenită inițiativă a unor muzicieni care nu locuiesc (încă) în capitală. Știu că afirmația mea se încadrează la veșnica problemă a provincialului nemulțumit de hegemonia centrului, dar sunt convins că lumea jazzului românesc nu se poate dezvolta atâta timp cât majoritatea lucrurilor importante ale domeniului se întâmplă într-un singur oraș.

Sebastian-Spanache-Trio-A-Pashas-Abstinence-cover

Timișorenii de la Sebastian Spanache Trio (Sebastian Spanache – pian; Csaba Sánta – contrabas; Radu Pieloiu – baterie) par a fi extrem de productivi. După ce în 2013 au debutat discografic cu Humanized, în 2014 au lansat un alt produs, A Pasha’s Abstinence (ambele la casa de discuri Fiver House Records), iar, din câte am înțeles dintr-un interviu recent cu ei, pregătesc ceva și pentru la anul. Raportat la Humanized, despre care am scris la vremea respectivă câteva cuvinte, noul disc pare a fi un pas înainte, mai unitar ca execuție și concepție, însă veți fi poate surprinși, la fel ca și mine de altfel, să aflați că piesele ce intră în componența lui A Pasha’s Abstinence au fost înregistrate înaintea celor de pe Humanized, dar cei trei membri ai trupei au decis să își prezinte creațiile abia acum.  Chiar și așa, judecând doar în funcție de ordinea apariției, acest ultim disc al lor prezintă câteva atuuri față de cel anterior.

În primul rând, A Pasha’s Abstinence are un caracter mai personal, reflectă mai clar ideile și preocupările celor trei muzicieni. Direcția generală este aceeași, a unei muzici preocupate de anumite calități, cum ar fi arhitectură complexă, structuri ritmice inedite, fluiditate melodică. Pornind de aici, albumul de față își construiește discursul pe baza unor idei cu consistente resurse proprii, iar acest fapt face ca referințele explicite la arii stilistice devenite deja standardizate să devină inutile. Muzica nu face trimitere decât la ea însăși, la ideile care o compun. Sugestia otomană din titlul albumului și din piesa cu același nume este un artificiu, un ornament muzical menit să dea un spectru cromatic deosebit acestei compoziții, dar doar atât. Dacă vă așteptați să ascultați, pe A Pasha’s Abstinence, un jazz cu influențe ale unor muzici ce răsunau odată în haremul sultanului, sau a intonațiilor cu care imamul își chema credincioșii la rugăciune acum câteva sute de ani în Timișoara, ei bine, vă înșelați. Cu excepția primei piese, muzica își vede mai departe de drumul ei abstract, evitând (spre binele ei, cred eu) să devină o transpunere muzicală a poveștilor celor 1001 de nopți.

Prima piesă, cea care dă și numele albumului, adună laolaltă toate punctele forte ale acestei muzici: o formă bine construită, din piese diverse și atent distribuite, o temă scurtă dar eficace, ce apare firesc după o pregătire prealabilă, predilecția pentru ritmurile asimetrice. Pe lângă toate acestea,  piesa A Pasha’s Abstinence mai beneficiază și de prezența unui cvartet de coarde și a percuției lui Berti Barbera (a cărui darbuka ar fi meritat, poate, scoasă mai mult la înaintare) care, împreună, fac ca muzica să fie mai convingătoare. Coordonatele acestea se păstrează în linii mari pe tot parcursul albumului, cu singura diferență a unor invitați ce apar pe unele piese: Joanna Kucharczyk – voce, pe Sixty Five, George Dumitriu – chitară, pe Smoke and Mirrors și Alex Simu – clarinet, pe Meditation. Toate aceste contribuții reușesc să confere muzicii un plus de diversitate, fie ea doar sub forma unei culori instrumentale deosebite, ca în cazul lui Dumitriu, fie și ca intervenție solistică, ca în cazul lui Simu. Muzica albumului are un dinamism aparte, o combinație de ritmuri și tempouri care îi asigură cursivitatea. Piesele sunt în așa fel aranjate încât să reușească să surprindă, să creeze un plus de suspans prin dialogul instrumentelor, dar și să permită un echilibru în care fiecare muzician are spațiul său de desfășurare.

timthumb.php

Pe lângă toate aceste calități, A Pasha’s Abstinence are totuși și un neajuns evident. Muzica acestui trio este în întregime afirmativă, ea nu ridică probleme, nu pune întrebări. Este egală cu sine și nu dă vreun semn că ar dori să se autodepășească. În cea mai mare parte a timpului liniară, ea nu reușește, cu unele mici excepții, să creeze contraste convingătoare sau opoziții tranșante. Registrul său emoțional este menținut constant pe tot parcursul albumului, acostat într-o zonă de siguranță, departe de apele adânci, departe de problematizări sau provocări. Care ar fi cauza, vă veți întreba probabil, acestor lipsuri, mai ales când avem de-a face cu niște muzicieni cu merite incontestabile? Ei bine, răspunsul ar necesita o amplasare a discuției la nivel cel puțin european, unde, din diferite motive, e la mare căutare un anumit tip de jazz (unii îi zic modern, alții contemporary) care se plasează în aceeași zonă a afirmativului (și chiar a facilului uneori) și care a renunțat la a se pune în permanență la încercare pe sine și pe auditoriul său. Dar pentru a evita o predică aici inutilă, aș spune doar că cei de la Sebastian Spanache Trio au pariat pe o muzică ce renunță, în bună măsură, la disonanță (fie ea folosită în construcțiile armonice sau în liniile melodice ale improvizațiilor), la folosirea contrastelor puternice de dinamică sau a accentelor excesive și în general la orice efect ce depășește o anumită barieră a agreabilului. Deși înzestrat deopotrivă cu tehnică și inspirație, Sebastian Spanache nu reușește să imprime intervențiilor sale un traseu clar al tensiunii și relaxării, evoluând constant doar pe un singur plan (sunt, bineînțeles, și momente în care muzica urcă constant spre un punct culminant, în Smoke and Mirrors sau în Meditation, dar acest lucru se datorează în mare parte și modului în care întreg grupul interacționează). Travaliul ritmic, unul din plusurile albumului, dă uneori senzația că e respectat cu prea mare strictețe, împiedicând desfășurarea spontană a muzicii. Toate aceste detalii riscă să plaseze muzica trio-ului într-o zonă de „easy listening” care, chiar dacă pe termen scurt poate avea ca rezultat apropierea publicului către acest gen muzical, pe termen lung s-ar putea să nu fie cea mai fericită strategie.

Dar să nu încheiem pe tonul acesta prea didactic, pentru că nu e cazul. Albumul celor de la Sebastian Spanache Trio, A Pasha’s Abstinence, trebuie ascultat cu atenție pentru că, cel puțin până acum, e unul dintre cele mai consistente discuri de jazz de anul acesta din România (la fel cum a fost și Humanized anul trecut). Ceea ce consider cel mai îmbucurător la activitatea acestor muzicieni este determinarea cu care ei își susțin propria viziune artistică și faptul că prin compozițiile lor se străduiesc să-și creeze o cât mai bine definită individualitate. Poate cele spuse acum vă sună banal, dar vă asigur că în țară nu sunt multe trupele (trupe propriu zise, și nu alăturări conjuncturale de muzicieni) care să lucreze atât de consecvent într-o direcție care să îi reprezinte. Cam același lucru l-au spus și cei trei muzicieni înaintea mea într-un interviu publicat online, dar faptul pentru care reiau această idee se datorează convingerii că existența unei trupe ca Sebastian Spanache Trio e un prim semn de normalitate pentru scena de jazz din țară.

Ana-Cristina_Leonte_Secret_Lover_Front

Dacă nu locuiți în capitală sau nu aveți prea des ocazia să-i frecventați cluburile de jazz, numele Anei Cristina Leonte s-ar putea să vă fi scăpat până acum (dar de-aici înainte nu mai aveți nicio scuză!). La fel ca și alți doi din colegii ei de trupă, Albert Tajti și Michael Acker, Ana Cristina Leonte și-a petrecut ultimii ani ca student al secției de jazz a conservatorului bucureștean și, mai mult decât atât, a fost implicată în diverse proiecte muzicale ce au făcut din ea o prezență constantă pe scenele capitalei. Secret Lover, apărut la casa de discuri Fiver Records, este albumul ei de debut, înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) și Tavi Scurtu (baterie). Albumul este unul semnificativ chiar și prin prisma faptului că este primul – după estimările mele, sau în orice caz printre primele – material discografic realizat de muzicieni a căror educație în ale jazzului a fost dobândită (și) la nivel instituțional (acest fapt nu este însă vreun criteriu de ierarhizare care să le ofere prioritate în fața muzicienilor care s-au format până acum ca autodidacți). În ce măsură sunt ei produsul școlii pe care au ales s-o urmeze, nu pot să vă spun; aș vrea să remarc doar că, pentru viața muzicală românească contemporană, evoluția profesională a acestor tineri e un semn de normalitate, o condiție poate necesară, dar oricum nu și suficientă, pentru stabilizarea unei ambianțe propice dezvoltării stilului muzical în care și-au ales să activeze.

Dar să revenim la muzică. Cu Secret Lover, Ana Cristina Leonte încearcă, și de cele mai multe ori chiar reușește, să-și traseze un profil distinct, infuzat fără reținere în propria-i sensibilitate. Înainte de toate, nouă din cele zece piese ale albumului sunt compoziții originale ale solistei, două dintre ele realizate în colaborare cu pianistul Albert Tajti (o a zecea piesă, Sora Soarelui, fiind o prelucrare a unei melodii tradiționale românești, Dealul Mohului). Demnă de remarcat e și folosirea limbii române pentru versurile a două dintre compoziții, plus melodia tradițională; nu sunt genul care să tresar de emoție când aud de comoara limbii noastre, dar am fost plăcut surprins de naturalețea sonorităților graiului în piesele respective.

Tot aici se cuvine de menționat și faptul că muzica albumului nu se sfiește să se distanțeze de exigențele jazzului vocal în varianta sa canonică. Asta nu înseamnă că cei cinci muzicieni ar fi încercat să surprindă prin inovații și experiment ci că, plasându-și muzica într-o arie de perfectă accesibilitate, s-au concentrat pe împrospătarea creației prin diferite importuri stilistice. Cele mai vizibile sunt cele din sfera soul și rhythm & blues (Secret Lover, I’ll Wait For…, All Be, Idea), dar de mare folos sunt și liniile melodice mai puțin obișnuite pentru o compoziție de jazz, dar cu atât mai surprinzătoare, ale piesei Puține Vorbe.

Albumul are o desfășurare ascendentă, cu un început plutitor în Sora Soarelui și o creștere treptată prin The Smaller Picture, I’ll Wait For…, pentru a culmina spre sfârșit cu vigoarea din In the Middle of Somewhere. Ascultătorul va fi surprins deseori de turnura pe care o ia muzica în anumite momente și asta pentru că, deși nu este un album care să te țină în permanență cu sufletul la gură, Secret Lover dă dovadă de inspirație și măiestrie în construcția materialului sonor. Echilibrul arhitectural este completat de o execuție instrumentală remarcabilă prin omogenitate, naturalețe și rafinament. Cei patru instrumentiști dau, împreună, impresia unui mecanism precis, cu largi posibilități tehnice și nu în ultimul rând expresiv, o expresie mulată în totalitate pe intențiile și specificul vocii soliste. Muzica  astfel interpretată nu este lipsită de momente scăpărătoare care, însă, nu sunt duse de obicei până la capăt, dinamica grupului lăsând impresia unei opriri înainte de ultimul pas ce putea fi făcut înspre o exprimare completă.

La final, aș vrea să vă mai spun câteva cuvinte despre actorul principal al acestui disc, și asta deoarece Ana Cristina Leonte e una dintre vocile de care veți mai auzi, probabil, în viitor. Expresivă și sigură pe sine, solista nu își propune lucruri care să îi depășească posibilitățile de exprimare (e, de exemplu, una din puținele voci care nu e tentată de incursiuni riscante și neinspirate în acut). Vocea consistentă, bine dozată care, susținută de o partidă instrumentală cu care sincronizarea a fost ireproșabilă, reușește să imprime albumului o marcă inconfundabilă de sensibilitate, de discretă nostalgie.

P.S.: lansarea oficială a albumului va mai avea de așteptat câteva zile. Până atunci, puteți asculta muzica de pe Secret Lover joi, 22.05, în L’Atelier Cafe din Cluj, sau câteva mostre pe Soundcloud.

http://