Tag Archive: gărâna jazz festival 2013


p k2

foto: Ioana Tăut

Cele mai pline de miez concerte ale ediţiei din 2013 a festivalului de jazz de la Gărâna au fost, cum era de aşteptat, cele ale numelor consacrate (mă rog, au mai fost şi excepţii): Charles Lloyd, Arild Andersen. Dintre cei care nu se încadrează (încă) la categoria „staruri”, un tânăr cvartet polonez a făcut cea mai bună impresie (sau mai precis spus, ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată).  Paweł Kaczmarczyk este un tânăr pianist ce nu cred că a acumulat încă treizeci de primăveri, dar care are deja o activitate discografică respectabilă. Una din formaţiile cu care activează constant este Audiofeeling Band, formaţie cu care a înregistrat un disc la casa de discuri ACT: Complexity in Simplicity (2009). În afară de pianist, din formaţie mai fac parte şi Grzech Piotrowski (saxofon tenor), Maciej Adamczak (contrabas), Dawid Fortuna (tobe).

Într-o altă componenţă şi cu o dinamică diferită faţă de albumul mai sus menţionat, tinerii muzicieni au cucerit publicul în primul rând prin energia şi vitalitatea interpretării lor. Programul a fost alcătuit din compoziţii originale (bănuiesc că ale pianistului au fost majoritatea), a căror dezvoltare se întindea pe perioade mari de timp, fără ca prin aceasta mesajul artistic să scadă din intensitate. Cei patru muzicieni au avut maturitatea necesară pentru a-şi proporţiona cu precizie intervenţiile, având grijă ca momente cu caracter contrastant să-şi găsească o firească succesiune. Compoziţiile au pus accentul pe linii melodice expresive, bine aranjate, care, atunci când a fost cazul, au fost însoţite de ritmuri antrenante. Stilistic vorbind, muzica lor s-a plasat undeva între hard-bop (înspecial datorită saxofonului şi tobelor) şi jazzul modern european de descendenţă E. S. T. (mai ales în ceea ce-l priveşte pe leader-ul formaţiei).

Tehnica desăvârşită a fiecărui muzician în parte poate nu ar fi însemnat poat mare lucru dacă nu ar fi exista între ei o „completă comuniune” (vorba lui Don Cherry), iar aici, dacă ar fi să aleg spre comparaţie un alt nume din festival, i-aş putea numi doar pe mult mai experimentaţii membri ai Arild Andersen Trio. Implicaţi total în procesul creativ şi într-o permanentă comunicare reciprocă, cei patru polonezi au reuşit să imprime muzicii o energie debordantă, la care publicul a răspuns cu promptitudine. Solourile fiecăruia, echilibrat construite, tensionate treptat până la apogeuri explozive, nu au lăsat niciun moment de răgaz ascultătorilor.

foto: Ioana Tăut

foto: Ioana Tăut

Paweł Kaczmarczyk – liric, sau din contră, incisiv şi de nestăpânit, cu dese trimiteri la folclor – şi Grzech Piotrowski – la fel de intens şi de alert, trasând spaţii sonore dense – au beneficiat de suportul unei secţii ritmice care a uimit nu numai prin exactitate, dar mai ales prin complexitatea structurilor ritmice oferite. Mi-a atras atenţia în special tânărul toboşar Dawid Fortuna, ale cărui posibilităţi de expresie ritmică au fost esenţiale în crearea intensităţii ridicate la care s-a desfăşurat concertul. Ceea ce a realizat Fortuna a fost mai degrabă un discurs paralel, în care traducea, printr-o complexitate ritmică ameţitoare, intervenţiile melodice ale colegilor săi. Niciuna din notele sale nu a fost în plus, nicio intervenţie nejustificată. Aportul său a fost cel mai vizibil în momentele de solo ale pianului şi saxofonului, când instrumentiştii respectivi comunicau în permanenţă cu toboşarul, acesta fiind un partener de dialog, dar şi de controversă.

Nu-mi place, de obicei, să joc rolul lupului moralist, dar, după concertul celor de la Paweł Kaczmarczyk Audiofeeling Band, nu m-am putut abţine să fac o comparaţie cu producţiile jazzului autohton, în special cu cele provenite de la muzicieni ce aparţin aceleiaşi generaţii cu cei patru polonezi, iar concluziile nu au fost prea îmbucurătoare.

Anunțuri

a aNu am făcut niciodată vreo statistică – şi n-am văzut nici pe alţii care s-o facă – din care să aflu care este relaţia dintre înaintarea în vârstă a muzicienilor (de jazz în special, dar nu numai) şi calitatea muzicii lor. Cred, totuşi, că nu greşesc prea mult dacă afirm că, în ceea ce priveşte zona pop-rock, o vârstă respectabilă aduce odată cu sine şi o „cuminţire” a artiştilor, care lasă de-oparte nebunia tinereţii şi se orientează spre ritmuri ceva mai domoale. Când vine vorba de  jazz, n-aş mai putea să fiu la fel de sigur: am întâlnit cazuri care se conformează ideii de mai sus, dar şi convingătoare infirmări ale acestei, până la urmă prejudecăţi. Ultimele apariţii discografice ale lui Wayne Shorter, de exemplu, vin să consolideze un nou stadiu în gândirea sa muzicală, lucruri asemănătoare putând fi spuse şi despre Charles Lloyd, dar şi despre Arild Andersen, ultimii doi prezenţi pe scena de la Gărâna din acest an.

Unul din lucrurile comune celor trei muzicieni de mai sus, şi poate un factor care contribuie decisiv la reuşita explorărilor muzicale intreprinse de aceştia, îl reprezintă o formaţie constantă cu care aceştia au lucrat, concertat şi înregistrat în ultimii ani. În cazul contrabasistului norvegian Arild Andersen, această formaţie este un trio, în componenţa căruia mai intră şi Paolo Vinaccia (tobe) şi Tommy Smith (saxofon tenor). Trio-ul are prima apariţie discografică în 2008, albumul numindu-se Live at Belleville, iar la Gărâna au putut fi auzite şi compoziţii ce urmează a fi imprimate pe un nou disc numit Mira.

Anii petrecuţi împreună, dar şi maturitatea sau inteligenţa muzicală, au stabilit între membrii acestui trio o comunicare cu totul specială, iar eficienţa acesteia a fost unul dintre factorii care au imprimat concertului de la Gărâna o intensitate maximă. Dincolo de calităţile individuale, indiscutabile, ale fiecăruia dintre muzicieni, uşurinţa cu care s-a purtat dialogul liber al ideilor a plasat muzica într-un spaţiu al imprevizibilului, plasat pe coordonate mereu variabile, dar în care ideile şi-au găsit expresia deplină. Fie că a fost vorba despre piese inspirate de un anumit ethos scandinav, fie de compoziţii mai dinamice de factură bop, fie, de ce nu, de prelucrări de muzici tradiţionale din Yemen, cei trei muzicieni au dovedit o profundă implicare în actul artistic. Momentele colective au avut o asemenea coerenţă încât te-ai fi putut gândi că muzica interpretată în acel moment ar fi putut fi citită dintr-o partitură gata scrisă. Fără a dori să impresioneze prin virtuozitate sau tehnici avangardiste, muzica trio-ului a reprezentat totuşi rezultatul unor strădanii de a extinde graniţele exprimării într-o astfel de formulă instrumentală.

a a2

Cu un bagaj tehnic consistent, Tommy Smith a reuşit să creioneze un spaţiu sonor dens, în care aglomerările de note sau folosirea registrului supra-acut au punctat momentele culminante ale unui discurs dinamic şi bine construit. În dreptul lui Arild Andersen ar fi deasemeni un întreg şir de calităţi de enumerat: măiestria cu care mânuieşte instrumentul, inteligenţa cu care îşi construieşte intervenţiile, deosebitul simţ ritmic, etc; ceea ce m-a impresionat, poate într-o mai mare măsură decât acestea, a fost uimitoarea colaborare muzicală cu Vinaccia. Andersen nu a avut (sau nu-mi amintesc să fi avut) solouri propriu-zise, ci mai degrabă momente de dialog cu tobele, momente cu o coerenţă surprinzătoare, în care ideile contrabasistului nu numai că au fost perfect intuite de toboşar, dar au fost şi completate în acelaşi timp. Cei doi muzicieni au fost în permanenţă împreună, iar desele ruperi de ritm, prezente atât la nivelul temelor dar mai ales în improvizaţii, combinate cu liniile melodice inspirate ale lui Andersen, au condimentat momentele contrabas – tobe, făcând din ele o permanentă provocare, atât pentru muzicieni cât şi pentru publicul prins în vârtejul acestei muzici.

llozd garanaPrima serie de concerte a ediţiei 2013 a festivalului de la Gărâna a început în forţă, cu doi artişti importanţi din jazzul cel de peste ocean: Bill Frisell şi Charles Lloyd. Frisell şi mai apoi Lloyd, şi nu împreună, chiar dacă cei doi au avut şi concerte comune. Fiind principalul motiv pentru care am ajuns anul acesta în Poiana Lupului, mă grăbesc să spun câteva cuvinte despre concertul lui Charles Lloyd.

Pe scena de la Gărâna, Charles Lloyd a fost însoţit de Zakir Hussain (tabla şi voce) şi Eric Harland (tobe şi pian). De fapt, această formulă instrumentală datează din anul 2006, când cei trei muzicieni înregistrau albumul Sangam (ECM). Dacă cu Harland mai colaborase şi pe albumul anterior (Jumping the Creek), iar acesta devine apoi membru permanent în cvartetul lui Lloyd, întâlnirea saxofonistului american cu percuţionistul indian Zakir Hussain a reprezentat un moment aparte în cariera celor doi, moment imortalizat pe discul Sangam. Aflat la confluenţa jazzului şi a muzicii tradiţionale indiene (mai precis, în varianta sa hindustani), albumul realizează un inspirat echilibru între cele două idiomuri muzicale, departe de eclectismul facil specific genului world music. De fapt, calităţile şi prospeţimea acestui disc au făcut ca proiectul Sangam să fie promovat în continuare de către componenţii săi, putând fi astfel admirat şi în 2013 la Gărâna.

Pentru acest concert, piesele interpretate se regăsesc, marea majoritate, pe albumul din 2006. Un aspect inedit al concertului au fost intervenţiile vocale ale lui Zakir Hussain, ample melopei în care micro-intervalele specifice muzicii indiene au asigurat actului artistic culori deosebite. Charles Lloyd a putut fi admirat interpretând la taragot (folosit pentru primul şi, îndrăznesc să spun, cel mai reuşit solo din acea seară), saxofon tenor şi flaut alto. Cu acest din urmă instrument, Lloyd a reuşit să obţină o sonoritate ce amintea de flautul indian, bansuri, completând astfel spaţiul sonor creat de tabla şi vocea lui Hussain. Tot din categoria mutări surprinzătoare au fost şi permutările lui Harland şi Lloyd pe la alte instrumente, toboşarul devenint uneori pianist, iar saxofonistul mânuind claviaturile (ceea ce nu a fost chiar neaşteptat), dar şi setul de tobe. Fără pretenţii de profesionalism, aceste „diversiuni” instrumentale şi-au dovedit eficienţa în sugerarea de spaţii armonice modale, în combinaţiile timbrale rezultate şi, nu în ultimul rând, în adăugarea unui nou element în tabloul indian, anume acel sunet de rezonanţă specific sitarului ce însoţeşte în permanenţă melodiile indiene.

hussain garana Cele două instrumente ritmice, deşi alăturarea lor poate părea oarecum forţată, şi-au împărţit judicios terenul, iar dacă au încercat să se încurce reciproc, au făcut-o cu siguranţă intenţionat. Combinaţia celor două instrumente a creat o textură ritmică densă, întocmai ca o plasă de siguranţă deasupra căreia Lloyd îşi putea executa în siguranţă acrobaţiile muzicale. Au fost surpinzătoare (inexplicabile chiar, în cazul lui Hussain) momentele de dialog dintre percuţionişti, dar şi precizia execuţiilor în unison.

Unul din lucrurile care îl face pe Charles Lloyd atât de apreciat este şi tonul caracteristic saxofonului său, ton pe care îl posedă încă din anii afirmării sale, şi tipul special de frazare, de care ne-am putut bucura şi la Gărâna. Deşi expansive şi pline de energie, intervenţiile lui Lloyd demonstrează o profundă elaborare interioară a ideilor muzicale, rezultatul finit, cel cuprins în solourile sale, părând a fi doar fragmente ale travaliului interior. Această interiorizare a muzicii sale a făcut posibilă reuşita dialogului cu muzica indiană şi cu reprezentantul acesteia, Zakir Hussain (de altfel, o anumită spiritualizare a muzicii sale poate fi regăsită pe parcursul întreagii sale evoluţii). Perfect echipat pentru orice situaţie – Charles Lloyd jonglează cu orice material melodic: pentatonii, moduri indiene sau aglomerări cromatice – saxofonistul american s-a străduit în permanenţă să dea cea mai desăvârşită formă ideilor sale muzicale. Dinamica specială care s-a constituit între membrii formaţiei şi între diferitele instrumente pe care aceştia le-au mânuit a constituit până la urmă premisa prin care complexitatea şi expresivitatea acestei muzici a putut fi transmisă nemediat.