Tag Archive: tavi scurtu


coverI know you by heart este albumul de debut al Anei Maria Galea (Svetz Records, 2014), un nume de care trebuie să recunosc că nu auzisem, dar care, prin acest disc, își face intrarea (oficial, cel puțin) în viața muzicală românească. Înregistrat în formulă de cvartet, solista îi are ca parteneri pe acest album pe Daniel Csikos la pian (o surpriză plăcută a albumului), pe Michael Acker la contrabas și pe Tavi scurtu la tobe. O formație clasică care abordează la rândul ei un repertoriu „clasic”. Dintre cele opt piese al albumului, o parte sunt standarde (My Favourite Things, Moon and Sand), o altă parte compoziții originale ale lui Mal Waldron (Left Alone), Thelonious Monk (Straight No Chaser) sau Duke Ellington (Solitude) și, nu în ultimul rând, două piese semnate chiar de către protagonistă (Shall We Dance și The Dream). Compozițiile Anei Maria Galea se încadrează fără dificultate în ambianța creată de mai celebrele lor companioane, asta deoarece reușesc să demonstreze, pe lângă inspirație, iscusință în folosirea principiilor și tiparelor ce stau la baza alcătuirii unei piese standard de jazz.

Left Alone (compoziția lui Mal Waldron pe versurile lui Billie Holiday) este prima propunere a albumului, a cărei interiorizare și melancolie definesc încă de la început o latură determinantă a muzicii ce urmează a fi ascultată. Finalul este gândit sub aceleași auspicii, What are you doing the rest of your life oferind o încheiere simetrică față de piesa lui Waldron. Între aceste două jaloane, ne întâlnim cu o variantă de trio (voce, pian și contrabas) a cunoscutei My Favourite Things, unde nu putem să nu remarcăm dinamica incitantă creată între cele două instrumente, cu piesa lui Duke Ellington, Solitude, interpretată în varianta voce și contrabas (și unde este pusă în lumină creativitatea tânărului contrabasist Michael Acker) și cu un Straight No Chaser plin de vervă, piesa cu cel mai mult nerv de pe acest album (dar și cea mai scurtă).

1947808_784558634905759_1782647298_nI know you by heart este un album tipic pentru formațiile de voce și instrumente, tipic nu doar pentru repertoriul abordat, dar și pentru maniera în care este interpretat. Cea care „dă tonul” acestei muzici este vocea solistei, care, prin timbrul și sensibilitatea specifice, dezvoltă un spectru emoțional în care accentul cade pe interiorizare. Albumul nu își propune să inoveze, nici vocal și nici instrumental, ci mai degrabă să arate o voce care este stăpână pe repertoriul standard al jazzului. Ana Maria Galea este o voce distinctă: sensibilă prudentă, cu un tip de frazare propriu și cu o emisie cu foarte puțin vibrato (ceea ce o particularizează, fără îndoială, dar care, la un moment dat, poate da senzația unei interpretări vocale de suprafață, fără o prea mare implicare). Pe lângă aceste calități, solista mai punctează și prin câteva scurte momente de improvizație, într-o vreme când a devenit ceva obișnuit, peste tot în lume, nu numai la noi, ca intervențiile soliștilor vocali să se rezume la intonarea temei, la început și la sfârșit. Ea mai beneficiază și de aportul unor instrumentiști talentați cu care ajunge, în câteva situații, să construiască momente provocatoare, unde dinamismul interplay-ului ar părea că promite ieșirea într-un spațiu mai liber, mai curajos. Însă aceste momente de care vorbesc nu sunt duse până la capăt, potențialul lor nu este fructificat, iar muzica revine la prudența-i caracteristică. Acest lucru este într-un fel de înțeles, dacă ne gândim că acest cvartet a fost alcătuit (bănuiesc eu) pentru înregistrarea albumului și pentru o serie de concerte de promovare. Cei patru muzicieni nu au așadar o istorie comună care să le dea siguranță în acceptarea spontană a provocărilor, în aventurarea în necunoscut. Însă flexibilitatea, disponibilitatea pentru explorarea unor noi teritorii, a unor zone care să depășească limitele propriei confortabilități, îndrăzneala de a încerca ceva deosebit, de a evada din familiar ar putea avea un aport important în dezvoltarea unei personalități artistice cât mai complexe, atât în cazul Anei Maria Galea, cât și în cazul altor voci tinere din jazz.

În final vreau să mai punctez că apariția albumului I know you by heart este încă o binevenită inițiativă a unor muzicieni care nu locuiesc (încă) în capitală. Știu că afirmația mea se încadrează la veșnica problemă a provincialului nemulțumit de hegemonia centrului, dar sunt convins că lumea jazzului românesc nu se poate dezvolta atâta timp cât majoritatea lucrurilor importante ale domeniului se întâmplă într-un singur oraș.

Ana-Cristina_Leonte_Secret_Lover_Front

Dacă nu locuiți în capitală sau nu aveți prea des ocazia să-i frecventați cluburile de jazz, numele Anei Cristina Leonte s-ar putea să vă fi scăpat până acum (dar de-aici înainte nu mai aveți nicio scuză!). La fel ca și alți doi din colegii ei de trupă, Albert Tajti și Michael Acker, Ana Cristina Leonte și-a petrecut ultimii ani ca student al secției de jazz a conservatorului bucureștean și, mai mult decât atât, a fost implicată în diverse proiecte muzicale ce au făcut din ea o prezență constantă pe scenele capitalei. Secret Lover, apărut la casa de discuri Fiver Records, este albumul ei de debut, înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) și Tavi Scurtu (baterie). Albumul este unul semnificativ chiar și prin prisma faptului că este primul – după estimările mele, sau în orice caz printre primele – material discografic realizat de muzicieni a căror educație în ale jazzului a fost dobândită (și) la nivel instituțional (acest fapt nu este însă vreun criteriu de ierarhizare care să le ofere prioritate în fața muzicienilor care s-au format până acum ca autodidacți). În ce măsură sunt ei produsul școlii pe care au ales s-o urmeze, nu pot să vă spun; aș vrea să remarc doar că, pentru viața muzicală românească contemporană, evoluția profesională a acestor tineri e un semn de normalitate, o condiție poate necesară, dar oricum nu și suficientă, pentru stabilizarea unei ambianțe propice dezvoltării stilului muzical în care și-au ales să activeze.

Dar să revenim la muzică. Cu Secret Lover, Ana Cristina Leonte încearcă, și de cele mai multe ori chiar reușește, să-și traseze un profil distinct, infuzat fără reținere în propria-i sensibilitate. Înainte de toate, nouă din cele zece piese ale albumului sunt compoziții originale ale solistei, două dintre ele realizate în colaborare cu pianistul Albert Tajti (o a zecea piesă, Sora Soarelui, fiind o prelucrare a unei melodii tradiționale românești, Dealul Mohului). Demnă de remarcat e și folosirea limbii române pentru versurile a două dintre compoziții, plus melodia tradițională; nu sunt genul care să tresar de emoție când aud de comoara limbii noastre, dar am fost plăcut surprins de naturalețea sonorităților graiului în piesele respective.

Tot aici se cuvine de menționat și faptul că muzica albumului nu se sfiește să se distanțeze de exigențele jazzului vocal în varianta sa canonică. Asta nu înseamnă că cei cinci muzicieni ar fi încercat să surprindă prin inovații și experiment ci că, plasându-și muzica într-o arie de perfectă accesibilitate, s-au concentrat pe împrospătarea creației prin diferite importuri stilistice. Cele mai vizibile sunt cele din sfera soul și rhythm & blues (Secret Lover, I’ll Wait For…, All Be, Idea), dar de mare folos sunt și liniile melodice mai puțin obișnuite pentru o compoziție de jazz, dar cu atât mai surprinzătoare, ale piesei Puține Vorbe.

Albumul are o desfășurare ascendentă, cu un început plutitor în Sora Soarelui și o creștere treptată prin The Smaller Picture, I’ll Wait For…, pentru a culmina spre sfârșit cu vigoarea din In the Middle of Somewhere. Ascultătorul va fi surprins deseori de turnura pe care o ia muzica în anumite momente și asta pentru că, deși nu este un album care să te țină în permanență cu sufletul la gură, Secret Lover dă dovadă de inspirație și măiestrie în construcția materialului sonor. Echilibrul arhitectural este completat de o execuție instrumentală remarcabilă prin omogenitate, naturalețe și rafinament. Cei patru instrumentiști dau, împreună, impresia unui mecanism precis, cu largi posibilități tehnice și nu în ultimul rând expresiv, o expresie mulată în totalitate pe intențiile și specificul vocii soliste. Muzica  astfel interpretată nu este lipsită de momente scăpărătoare care, însă, nu sunt duse de obicei până la capăt, dinamica grupului lăsând impresia unei opriri înainte de ultimul pas ce putea fi făcut înspre o exprimare completă.

La final, aș vrea să vă mai spun câteva cuvinte despre actorul principal al acestui disc, și asta deoarece Ana Cristina Leonte e una dintre vocile de care veți mai auzi, probabil, în viitor. Expresivă și sigură pe sine, solista nu își propune lucruri care să îi depășească posibilitățile de exprimare (e, de exemplu, una din puținele voci care nu e tentată de incursiuni riscante și neinspirate în acut). Vocea consistentă, bine dozată care, susținută de o partidă instrumentală cu care sincronizarea a fost ireproșabilă, reușește să imprime albumului o marcă inconfundabilă de sensibilitate, de discretă nostalgie.

P.S.: lansarea oficială a albumului va mai avea de așteptat câteva zile. Până atunci, puteți asculta muzica de pe Secret Lover joi, 22.05, în L’Atelier Cafe din Cluj, sau câteva mostre pe Soundcloud.

http://

Iordache – Garden Beast

iordache

Garden Beast este ultimul album de studio al saxofonistului Mihai Iordache, apărut anul trecut la propria casă de discuri – Fiver Records. Un detaliu interesant al apariției acestui disc a fost campania de crowdfunding care a făcut posibilă strângerea sumei necesare finalizării întregului proiect. Detaliu semnificativ, spun eu, pentru că trezește speranța normalizării, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, pieței de jazz autohtone. Pentru Garden Beast, Iordache folosește o formulă instrumentală asemănătoare cu cea folosită și pe materialele discografice anterioare: Sebastian Burneci – trompetă, Florian Radu – trombon, Toni Kühn – keyboards, Dan Alex Mitrofan – chitară electrică, Uțu Pascu – bas, Tavi Scurtu  – tobe și nu în ultimul rând Iordache însuși la saxofon alto.

Albumul de față păstrează aceeași manieră de abordare cu care Iordache ne-a obișnui deja: ritmuri de funk, de rock, aranjamente inspirate și melodii pe care să le fredonezi de-a lungul zilei. Toate acestea și încă ceva în plus, și asta deoarece Garden Beast are o configurație aparte care îl plasează cu un pas înaintea, spun eu, precedentului album – One Life Left. Aici avem o mai mare diversitate stilistică (de la swing și latino până la chitări furioase de rock sau parafraze Pink Floyd), un plus de inventivitate și o mai atentă elaborare a detaliilor. Albumul este unul egal, fiecare piesă beneficiind de resurse proprii prin care să-și poată construi propria individualitate. Distribuția instrumentelor este iarăși una echilibrată, un lucru cu atât mai necesar cu cât formula cu care operează Iordache este ceva mai extinsă decât cea a unui combo clasic. Fiecare muzician își are aici un rol bine plasat, bine jucat, iar rezultatul este un sound omogen, bine proporționat, și nu neapărat figura unui/unor soliști care să iasă în prim-plan.

Muzica de pe Garden Beast nu și-a propus să impresioneze prin complexitate și nici nu are ca scop explorarea unor tărâmuri necunoscute ale jazzului. Intenția lui Iordache, cel puțin așa cum am perceput-o eu, a fost de a oferi publicului o muzică antrenantă, cu impact, dar în niciun caz superficială. Meritul său este de a ști să îmbine cu pricepere materialele din care își construiește muzica. Atenția specială acordată aranjamentelor este deja caracteristică pentru saxofonistul nostru, dar merită menționată cu atât mai mult în cazul albumul de față unde, alături de versatilitatea stilistică, sunt punctele forte ale albumului. Diversă ca și viața dintr-o grădină (fie ea și una urbană), muzica de pe Garden Beast este străbătută de ritmuri cu balans – Iordache swings! – și de sonorități bine șlefuite.

Image

Pentru ultima sa realizare discografică, saxofonistul Iordache a ales Clujul pentru primul concert de promovare a albumului. Aici a poposit în cafeneaua LAtelier unde, în afară de fumul gros de țigară și insuficienta aerisire, au loc concerte din diferite arii jazz-istice (diferite și nu prea, având în vedere oferta destul de sărăcăcioasă a spațiului autohton). Public numeros, raportat la un spațiu relativ restrâns, și o oră de începere a concertului ce nu a depășit-o decât cu jumătate de ceas pe cea trecută pe afiș. Așadar, premise cât se poate de bune.

Pentru albumul One Life Left, Iordache apelează la o formulă instrumentală mai extinsă, de șase instrumentiști. În afară de leader, în seara de 29 martie au mai fost prezenți în L’ Atelier și Petre Ionuțescu la trompetă, Zoltàn Réman la saxofon, Dan Alex Mitrofan la chitară, Uțu Pascu la bas și Tavi Scurtu la tobe. Sonoritatea trio-ului de alămuri a fost bine exploatată în aranjamentele pieselor de pe acest ultim album. O anumtă căldură și o bună omogenizare a timbrelor celor trei instrumente au fost unele dintre serii pentru trupa lui Iordache. În afară de acest plus de elaborare a orchestrației, o grijă similară s-a putut observa și în ceea ce privește compozițiile noi. Iordache a reușit să împrospăteze (pe unele piese) tradiționalele tehnici de swing, funk sau jazz-rock cu inventivitate ritmică și surprize melodice bine înveșmântate, așa cum spuneam, ce își fac apariția când te aștepți mai puțin. Dacă pe unii cititori îi interesează comparațiile, aș putea spune că una din formațiile la care m-a trimis cu gândul muzica lui Iordache sunt norvegienii de la Jaga Jazzist.

Printre piesele cântate în acest concert s-au numărat unele apărute și pe albume anterioare (de pe Dissipatin‘ din câte mi-am dat eu seama, dar probabil nu numai). Dintre piesele de pe One Life Left, piesele care întrunesc în cea mai mare măsură caracteristicile pozitive enumerate mai sus sunt Triangle, Suriname sau I Guess It’s Love (cu toate că, sincer să fiu, nu știu câte din piesele de pe noul album au fost cântate în acest concert). Însă, muzica prezentată, per general, a fost într-o anumită măsură inegală în sensul unor elaborări mai pretențioase de care s-au bucurat cele trei piese enumerate mai sus. De multe ori muzica a trenat  în momente previzibile de funk sau ceva de genu (de fapt, singurul gen care se mai ascultă/vinde la noi în țară, pe lângă standardele de restaurant). Ceea ce a fost constant de-a lungul serii au fost evoluțiile solistice ale instrumentiștilor. Construite cu grijă, poate cu prea multă grijă, acestea au fost mai degrabă școlărești, asta în ciuda faptului că natura pieselor ar fi permis o desfășurare mai generoasă a creativității. Nu l-am ascultat de foarte multe ori pe Iordache live, însă la ultima ocazie (într-o formulă în care nu o mai rețin) l-am remarcat pentru disponibilitatea de a ieși în afara cadrelor formale. M-aș fi așteptat să-și fi dezvoltat această capacitate, mai ales când e vorba de un live; am găsit însă acum un plus de rafinament în domeniul compozițiilor și al orchestrațiilor (o mutare inspirată totuși, având în vedere profilul ascultătorului obișnuit de jazz de la noi).