Tag Archive: mat maneri


Maurer/Ban/Maneri: Fantasm

fantasmCând vorbeam despre Transylvanian Concert (ECM Records, 2013), spuneam că pianistul Lucian Ban își găsise – atât în formula de duo cu violonistul/violistul american Mat Maneri cât și în direcția stilistică abordată – cea mai fericită expresie a creativității sale de până la acel moment. Chiar dacă nu cunoșteam (și nici acum nu o cunosc) întreaga discografie a artistului, duo-ul Ban/Maneri avea de oferit, la acel moment, un produs muzical bine configurat, cu o stilistică aparte, tentant prin combinația specială de melodic și disonant, de nostalgie și exuberanță. Un an mai târziu (2014), la formula de duo se mai adaugă un cordar, violonistul german Albrecht Maurer, cu care Ban colaborase și pentru proiectul Enesco Re-Imagined. Și, precum în cântecelul cu cei zece elefanți care se legănau pe o plasă de păianjen, cooptarea lui Maurer s-a dovedit a fi una inspirată, asta deoarece traseul început odată cu Transylvanian Concert este unul deosebit de ofertant, cu resurse ce pot fi exploatate în diferite tipuri de abordări sau formule instrumentale.

Astfel, trio-ul pian-vioară-violă a înregistrat anul trecut albumul Fantasm. The loft sessions (Nemu Records), album ce continuă direcția inaugurată de Transylvanian Concert. Albrecht Maurer, activ în zona muzicii improvizate, completează firesc formula de duo, Fantasm reușind să aibă aceeași incontestabilă precizie în a-și delimita un spațiu stilistic și estetic propriu, la fel ca și antecesorul său. Asta cu atât mai mult cu cât toți cei trei membri ai formației au contribuit cu piese proprii la alcătuirea celor nouă momente ale albumului (cel mai prolific dintre ei fiind Lucian Ban).

Muzica discului are o cursivitate firească, un ritm propriu (și tempouri relativ apropiate pentru majoritatea pieselor) care evoluează imperturbabil de la început până la sfârșit. Omogenitatea sa (care te poate duce cu gândul la o lucrare multi-partită a unui compozitor) este reflectată prin opțiunile melodice, armonice și interpretative ale muzicii. Nu trebuie trecută cu vederea nici timbralitatea deosebită a ansamblului, ansamblu comun mai degrabă muzicii culte decât jazzului. În cazul de față, cele trei instrumente produc împreună un sound compact, cameral, evitând totuși rigorile clasice, întru totul potrivit direcției stilistice abordate. Albumul este caracterizat de linii melodice aerate, venite parcă din neant, în contururi neregulate, surprinzătoare uneori, așa cum întâlnim în piesa Fantasm (compoziția lui Paul Motian) sau în Aura, unul dintre cele mai inspirate momente ale albumului, semnată de Albrecht Maurer. Binomul Ban-Maneri are și aici un rol central în configurarea albumului, îndrăzneala și apetitul pentru experiment ce-l caracterizează pe violist (care, în mare parte activează în zona free jazzului și a muzicii improvizate) fiind contrabalansate de câmpul armonic clar definit de intervențiile lui Ban. Cursivitatea albumului se datorează și modului în care cei trei muzicieni își distribuie rolurile, fără să țină cont de rigorile tiparelor clasice în care solourile individuale își succed unul altuia. Dimpotrivă, muzica este construită în fiecare moment prin contribuția spontană a celor trei parteneri, fiecare instrumentist știind cu precizie când și cum să intervină (aici, asemănarea cu o creație notată pe partitură se ivește din nou).

Fantasm-TRIODin cooperarea aceasta eficientă rezultă un produs ce transcede genuistica convențională, situat undeva la granița dintre jazz, muzică improvizată și îndrăzneala avangardei secolului trecut. De la liniile melodice interiorizate la disonanțele apăsate ale cordarilor, de la unisonuri plutitoare la texturi sonore dezlănțuite pe spații largi, de la polifonii (mai libere sau mai stricte) la armonizări modale și mai apoi la pasaje atonale/aleatorii, muzica de pe Fantasm își datorează consistența tocmai modului în care știe să integreze dimensiunea experimentală (esențială aici și datorată în bună măsură lui Maurer și Maneri) într-un discurs articulat, logic și cu un mare potențial expresiv. Și, ca să închei circular, vreau doar să mai spun că, prin Transylvanian Concert și Fantasm, Lucian Ban este acum (poate era și înainte dar nu mi-am dat eu seama) un artist pe deplin individualizat, un pianist a cărui muzică recentă va fi greu de confundat. Mai mult, meritul lui Ban și al colegilor săi e acela de a realiza o sinteză proprie între scena experimentală a New York-ului și cea europeană, dominată de stilistica scandinavă. Deși afirmația anterioară e una cu bătaie lungă ce ar merita dezbătută separat, dacă generalizăm (poate nepermis de mult) tendințele actuale din jazzul mondial, am putem afirma că ultimele două discuri ale lui Lucian Ban reușesc cu succes să pună la aceeași masă două orientări ce arareori se regăsesc pe o traiectorie convergentă. 

Anunțuri

?????? Anul 2013 se poate spune că a fost deosebit de productiv pentru pianistul Lucian Ban, acesta reuşind să imprime două discuri cu două proiecte muzicale ce se plasează pe traiectorii distincte, dar pentru care Ban a reuşit să găsească resursele şi inspiraţia necesare compoziţiei şi organizării materialelor. Primul, Mystery (Sunnyside Records),  înregistrat sub titulatura deja cunoscută a formaţiei Elevation, cu Abraham Burton (saxofon tenor) John Hébert (contrabas) şi Eric McPherson (tobe), duce mai departe munca începută în această formulă de o bună perioadă de timp (despre Mystery vom discuta într-una din postările viitoare). Cel de-al doilea album, Transylvanian Concert (ECM Records), este alcătuit într-o formulă de duo, Ban avându-l alături pe violonistul/violistul Mat Maneri. Colaborarea cu violonistul american este relativ recentă, ea fiind iniţiată de înregistrarea lui Enesco Re-Imagined (Sunnyside Records, 2010), cu siguranţă una dintre cele mai notabile realizări muzicale ale lui Lucian Ban până la acest moment.

Transylvanian Concert a fost remarcat deja (inclusiv la noi în ţară) ca fiind debutul lui Lucian Ban la ECM, una dintre cele mai prestigioase case de discuri contemporane. Deşi nu e puţin lucru, într-adevăr, găsesc totuşi că acest fapt este de o importanţă secundară în evaluarea acestui material sonor. Cred mai degrabă că meritul său principal este acela de a reprezenta momentul în care Lucian Ban îşi exprimă în modul cel mai direct şi convingător personalitatea artistică, atât convingerile cât şi incertitudinile sale ca muzician. Formule instrumentale precum cea a grupului Elevation (unde componenta hard-bop a tandemului Burton – McPherson este foarte pronunţată) nu l-au avantajat întotdeauna pe Ban, şi asta pentru că lăsau să se întrevadă o plasare a sa pe poziţii oarecum diferite faţă de restul muzicienilor din grup. În schimb, pe Transylvanian Concert, protagonistul nostru îşi găseşte – în atmosfera aerată a muzicii sau în lumea armonică creată – cea mai potrivită expresie a creativităţii sale. (Trebuie să-mi nuanţez însă această afirmaţie, deoarece o bună parte a discurilor semnate de Lucian Ban nu le-am ascultat, însă am avut ocazia să-l ascult live cu principalele sale proiecte din ultimii ani.)

În conceperea albumului, Lucian Ban a avut rolul principal, patru din cele şapte piese fiind compuse de el (Not That Kind of Blues, Harlem Bliss, Monastery şi Two Hymns). Restul pieselor sunt compoziţii ale lui Mat Maneri (Retina), un exemplu de instant composing (Darn) şi un spiritual (Nobody Knows The Trouble I’ve Seen). Întreg albumul construieşte un spaţiu sonor situat pe coordonate proprii, bine definite, un spaţiu ce încearcă în fiecare moment să-şi exploateze până la capăt caracteristicile. Avem aici un Lucian Ban care ne spune cu claritate ceea ce alte ori lăsa doar să se înţeleagă. Cu toate că în alcătuirea albumului aportul său este substanţial, în ceea ce priveşte muzica rezultată, contribuţia lui Maneri este fundamentală. Cei doi se completează reciproc cum nu se poate mai bine, iar ireproşabila lor comunicare ar putea să ne surprindă, dacă ne gândim că Ban şi Maneri au în spate două istorii diferite, ultimul fiind recunoscut mai ales pentru dezvoltarea unui limbaj free le cele două instrumente la care cântă, vioara şi viola.

2313_Ban_Maneri_PF2Unitar ca şi concepţie, acest disc îşi poartă ascultătorul pe cărări dintre cele mai diverse: blues, muzică tradiţională românească, sau armoniile impresioniste ale lui Debussy. Prima piesă a albumului, Not That Kind of Blues, este, după cum o spune şi titlul, o înveşmântare imaginativă a formei tradiţionale de blues, în care culorile armonice – într-o permanentă metamorfoză – folosite de Ban dau un relief specific acestui blues. Harlem Bliss, meditativ, aerat, însă deloc banal, evoluează spre final până la înalte cote de tensiune, oferind astfel o primă mostră a capacităţii celor doi muzicieni de a-şi intui şi susţine reciproc intenţiile. Lucian Ban a fost mereu preocupat de folclorul românesc, iar Monastery este unul din rezultatele acestei preocupări. Piesa este concepută pe o bază armonică modală simplă, dar eficientă (două caracteristici ale idiomurilor folclorice, care însă nu sunt sesizate întotdeauna în prelucrările de jazz autohton), ce trimite de altfel cu gândul şi la McCoy Tyner. Exuberantă şi dinamică, piesa merită remarcată şi pentru solo-ul lui Maneri, foarte bine condus, ce reuşeşte să exprime caracteristicile melodice principale ale melodiei, fără a abuza însă de tot soiul de folclorisme (de fapt, acest pericol îi pândeşte cu precădere pe muzicienii noştri). Nobody Knows the Trouble I’ve Seen reprezintă un moment solistic al lui Mat Maneri, unde melodia cunoscutului spiritual serveşte ca punct de plecare într-un traseu de deghizări melodice şi armonice. (De fapt, Maneri are o îndelungată preocupare pentru evoluţiile solo, preocupare materializată în discul Trinity) Albumul se încheie cu piesa Two Hymns, o revenire pe coordonatele lirice, în care alternanţa intervenţiilor celor doi instrumentişti este marcată de scurte fragmente ce amintesc de două dintre preludiile lui Debussy (Voiles şi, cred, Brouillards).

Transylvanian Concert reprezintă totodată şi un dublu portret, în care Lucian Ban şi Mat Maneri se află faţă în faţă: primul îşi construieşte cu grijă un întreg univers armonic în care accentul cade pe subtilitatea culorii şi pe evitarea asperităţilor excesive; se crează astfel o atmosferă intimă, auto-reflexivă, cu linii melodice suple dar neintruzive, ce aminteşte într-adevăr de muzica lui Debussy (iar folosirea celor două pasaje în Two Hymns nu a făcut decât să-mi confirme intuiţia pe care o aveam referitor la preferinţa lui Lucian Ban pentru compozitorul francez). Cel de-al doilea muzician preferă de cele mai multe ori disonanţele, evoluează preponderent cromatic, în linii frânte, reuşind să creeze aglomerări sonore în care tensiunea acumulată dă impresia unei iminente răbufniri. Asta când Maneri nu participă la crearea acele atmosfere aerate, specifice albumului, folosind o tehnică în care folosirea pricepută a arcuşului lasă senzaţia respiraţiei unei voci umane în timpul cântului.