Tag Archive: tigran hamasyan


Tigran-Hamasyan-Shadow-Theatre

Pianistul aremean, născut în 1987, este, într-adevăr, un copil teribil, iar când spun teribil mă refer în acelaşi timp la înzestrarea sa muzicală deosebită, dar şi la creaţiile sale ce par fi lipsite de reverenţa cuvenită faţă de tradiţiile jazzului. Shadow Theater (Verve Records, 2013) este cel de-al cincilea (deja) album al lui Tigran Hamasyan, album ce continuă direcţia stilistică trasată de discurile sale anterioare. O constantă a acestora, prezentă bineînţeles şi aici, este folclorul muzical armenesc, un adevărat trademark al pianistului. Dar cei care încă nu i-au ascultat muzica nu trebuie să se aştepte la prăfuitul deja ethno-jazz al anilor ’80, ’90 (care pe la noi mai era încă prizat şi în anii 2000, că doar – nu-i aşa? – trebuia să arătăm lumii ce băieţi deosebiţi suntem noi), ci la un nou tip de sinteză la care mai participă şi diverse genuri ale muzicii pop actuale. Astfel, dacă putem spune că, prin preferinţa sa faţă de folclor, Hamasyan este orientat spre trecutul unei tradiţii muzicale, el este deasemeni familiatizat şi cu cele mai noi tendinţe ale muzicii de club, albumul său având o importantă componentă electro (ce am putut eu detecta a fost dub-step-ul, dar cu siguranţă cunoscătorii vor regăsi mai multe curente şi subgenuri). Shadow Theater este de fapt echivalentul, fără prea mari diferenţe, albumului din 2008 al artistului, Red Hail, unde ingredientele principale erau folclorul şi rock-ul, acesta din urmă fiind aici înlocuit în mare parte cu muzica electro.

O sinteză mai puţin obişnuită aşadar, între vechi şi nou, între muzeu şi club. Luate separat, folclorul şi muzica electro s-au regăsit adeseori prelucrate în jazz, dar înglobarea ambelor sub pălăria jazzului este un lucru rar. Tigran Hamasyan îşi topeşte acest aliaj la temperaturi dintre cele mai înalte. Într-adevăr, pe lângă tehnica instrumentală ireproşabilă pe care o posedă, tânărul pianist cântă cu o energie surprinzătoare, imprimându-şi compoziţiile cu o forţă ce ţine pulsul ascultătorului la valori ridicate.

Hamasyan este un artist curios, în permanentă căutare de surse de inspiraţie, ce nu se sfieşte să absoarbă cât mai mult din oferta muzicală a civilizaţiei globalizate în care trăim. Un post-modern fără cusur, el este dispus, pentru a-şi individualiza şi vitaliza arta, să facă apel la genuri ale muzicii pop (cu sensul de popular) şi să le integreze unei muzici care a devenit între timp parte a culturii înalte. Totodată, nu pare a-şi face nici procese de conştiinţă referitoare la alterearea „fiinţei neamului” prin introducerea folclorului armenesc într-o ecuaţie unde muzica electronică de club, simbol al decadenţei contemporane, este elementul principal.

London Jazz Festival 2013 - Day 5

Toate cele spuse până aici nu ar trebui să vă facă să credeţi că albumul Shadow Theater ar fi o realizare de vârf a jazzului contemporan, dimpotrivă. Cu toate că posedă o serie de calităţi incontestabile, Tigran Hamasyan îşi ratează acest demers dintr-un motiv destul de simplu: pe cât este de mare capacitatea sa de absorbţie şi curiozitatea sa, pe atât de mare este şi dorinţa sa de a exprima în totalitate cele auzita şi filtrate de creativitatea sa. Şi dacă aţi fi tentaţi să credeţi că acest aspect ar fi marele atu al lui Tigran Hamasyan, ei bine, atunci vă înşelaţi. Muzica sa e prea plină de idei pentru a se mai putea articula într-un tot omogen, iar ideile sale nu au răgazul necesar să se dezvolte, se calcă pe bătături una pe alta, se aglomerează într-un galop frenetic. Hamasyan, cântă la pian, cu vocea, la orgă Rhodes, dă play la loopurile din laptop sau ciupeşte/loveşte corzile pianului, toate acestea cu o incontestabilă sete de a-şi exprima ideile muzicale, dar fără putinţa de a le duce pe fiecare până la capăt, de a le destina fiecăreia locul necesar.

Cu toate că e un album plin de dinamism, Shadow Theater a un album care are de-a face prea puţin cu jazzul, sau cel puţin cu ceea ce astăzi este denumit, bineînţeles cu un puternic echivoc, ca fiind jazz. Şi asta nu pentru că muzica sa ar face apel la stiluri ale muzicii „uşoare”, ci pentru că jazz-ul ajunge să se piardă printre construcţiile, uneori complexe, ale unei muzici care rămâne până la urma pop, oricâte artificii tehnice sau tehnologice ar fi folosite. În încercarea sa de a inova, Tigran Hamasyan ajunge să propună într-un final un bun album de muzică electro sau de rock progresiv, condimentat cu unele influenţe de jazz: intenţiile sale l-au adus probabil exact în direcţia opusă celei intenţionate. Liniile melodice ale vocii – nelipsită de pe acest album – sunt de cele mai multe ori terne, armonia e lipsită de subtilităţi, iar elementul de spontaneitate, improvizaţiile, lipsesc aproape cu desăvârşire. Muzica compensează parţial pe plan ritmic, unde găsim o mare diversitate de ritmuri folosite, dar, din nou, deşi ingenioase uneori, prea des alternate. Nici dimensiunea folclorică a muzicii nu prea reuşeşte să salveze mare lucru. Folclorul e aici doar un element decorativ, de suprafaţă, fără să ajungă să fie exploatat în profunzime. De fapt, Hamasyan se limitează, ca mulţi alţii, la a vehicula o serie de clişee din folclorul armean, pe care le adaugă colajului, şi-aşa prea aglomerat, muzicii sale.

Ştiu că sunt multe persoane care nu ar subscrie în niciun caz la cele afirmate mai sus (cel puţin în ultimele două paragrafe). Hamasyan are cu siguranţă publicul său, lucru îmbucurător de altfel, căci, poate, pornind de aici, mulţi vor fi dispuşi să îndrăznească şi mai departe în lumea jazz-ului. Pianistul armean are două mari avantaje: e foarte tânăr şi foarte talentat, deci are tot timpul şi mijloacele necesare să ne surprindă cu produse de o mai mare densitate. Momentan, putem spune că Shadow Theatre este una dintre cele mai importante realizări ale rock-ului progresiv din anul anterior, nu însă şi ale jazz-ului.

Jazz-Night-Out-640x795

Vijay Iyer este unul dintre cei mai importanţi pianişti ai generaţiei post-Chick Corea. O descoperire relativ recentă pentru mine, trebuie să recunosc că vânam de ceva vreme vreun concert de-al său pe undeva prin Europa, când – ce să vezi? – aflu că va concerta la Bucureşti. Vestea m-a mirat oarecum, nefiind convins de nivelul de popularitate al pianistului pe bătrânul continent, şi cu atât mai mult pe plaiurile mioritice. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre celălalt pianist al serii, Tigran Hamasyan, care, deşi mult mai tînăr, îl suspectez de o mai mare vizibilitate, mai ales în rândul unei anumite categorii de public.

Concertul de la Sala Radio a început cu recitalul trio-ului condus de Vijay Iyer, din care au mai făcut parte Stephan Crump (contrabas) şi Marcus Gilmore (baterie). Deşi a fost probabil o decizie grea, amplasarea acestei formaţii în prima parte a concertului nu a ţinut cont de profunzimile muzicii, ci mai curând de superficialităţile ei, astfel că, deşi Tigran Hamasyan „a făcut show”, punctul de greutate al serii a rămas tot în prima parte. Trecând peste acest inconvenient, şi pe lângă cel al unei sonorizări  unde era loc de mai bine, recitalul lui Vijay Iyer Trio a oferit publicului o muzică rafinată, foarte elaborată, care, deşi considerată de unii prea conceptuală, reuşeşte să-şi construiască o expresivitate incontestabilă. Formaţia are o îndelungată istorie la activ, dobândită în aceeaşi componenţă, iar acest detaliu este de primă importanţă, dacă ne gândim la orientarea stilistică pe care o propune şi o explorează, cât şi la omogenitatea interpretării. A putut fi urmărit astfel unul dintre cele mai inovatoarea şi mai apreciate/premiate trio-uri ale jazzului actual. Repertoriul interpretat a constat atât în piese de pe ultimul album al trio-ului, Accelerando (2012), cât şi în compoziţii mai recente, unde tendinţele minimaliste observabile pe Accelerando sunt exploatate în continuare.

Marele merit al lui Vijay Iyer este, cred, abilitatea sa de a crea o muzică sofisticată care să aibă în acelaşi timp şi un impact emoţional puternic (nu puţine sunt exemplele muzicale în care cele două caracteristici se exclud reciproc). Prospeţimea muzicii sale are cel puţin câteva puncte de plecare mai importante: scena contemporană a jazzului new-york-ez, un jazz care se află la confluenţa tradiţiilor bop ale deceniilor trecute cu eforturile inovatoare ale prezentului; muzica tradiţională indiană, prezentă în melodii, dar mai ales în structurile ritmice folosite, care dau pieselor un dinamism specific, o marcă inconfundabilă a stilului Vijay Iyer; pe lângă toate acestea se adaugă şi pregătirea sa în matematică şi fizică, care, deşi nu e sesizabilă concret muzical, îşi are propriul aport în gândirea de arhitect a pianistului.

Forţa muzicii lui Vijay Iyer stă nu numai în efervescenţa ideilor sale, ci şi în formula de trio cu care acesta alege să şi le exprime. Am putut admira pe scena Sălii Radio mai mult decât un pianist talentat, am putut admira un trio în care colaborarea dintre muzicieni are ca rezultat o ţesătură sonoră complexă, polimorfă, în care fiecare instrument îşi pune în valoare culorile timbrale proprii (cu predilecţie contrabasul, care este deosebit de activ şi de surprinzător în intervenţiile sale). Rezultatul este o muzică mereu surprinzătoare, cu ritmuri tăioase, cu linii melodice simple dar eficiente, cu proporţii şi contraste bine chibzuite. Fie că a fost vorba de compoziţii semnate Duke Ellington (Village of the virgins), de piese incluse pe Accelerando (Optimism) sau de compoziţii personale de ultimă oră (Hood), traseul muzical al serii a fost unul bine condus, în care virtozitatea instrumentală nu a lipsit, dar pentru care principalul scop a fost o exprimare eficientă, ne-mediată, a ideilor. Aceasta este muzica lui Vijay Iyer, un pianist cu o ţinută de gentleman, iar muzica lui în acest concert s-a dovedit a fi diversă, plină de surprize, nicicând lipsită de substanţă, reuşind să parcurgă un traseu ce porneşte de la lirism şi atinge maxima încordare. Nu pot decât să regret că recitalul acestui trio nu a fost la finalul concertului, putând astfel să beneficieze de un timp mai generos pe scenă (Vijay Iyer Trio a cântat pentru aproximativ 60 de minute), timp de care s-a bucurat mai tânărul Hamasyan.

Deşi trebuie să recunosc că Vijay Iyer a fost cel pentru care am ajuns la acest concert, întâlnirea cu Tigran Hamasyan a fost totuşi o experienţă interesantă. Anunţată iniţial într-o formulă de cinci persoane, trupa pianistului armean s-a restrâns până la urmă la o formulă de trio  (Tigran Hamasyan – pian, Sam Minaie – bas electric, Arthur Hnatek – tobe). Nu ştiu dacă această schimbare de ultim moment a avut drept urmare schimbări drastice în modul de abordare a concertului. Am ascultat ultimul album al artistului, Shadow Theatre, care mi s-a părut dezamăgitor (îmi imaginez că nu toţi cititorii îmi împărtăşesc părerea, dar promit să revin cu clarificări într-o postare viitoare), şi pe lângă care prestaţia live în formulă de trio a avut câteva plusuri indiscutabile.

Tigran Hamasyan este un tânăr pianist de o înzestrare excepţională. Din punct de vedere tehnic, pianul nu cred să mai aibă vreo necunoscută pentru el. O altă calitate a sa este curiozitatea şi, probabil, viteza cu care asimilează tot felul de informaţii, oricât de disparate ar fi acestea. Datorită acestei uşurinţe a asimilării, rezultă, în cazul său, o dorinţă de a exprima muzical toate aceste informaţii, iar acest moment este unul sensibil, unul în care Hamasyan are unele probleme. Muzica prezentată în seara cu pricina, deşi încadrabilă principial în sfera jazzului, a fost mai degrabă o combinaţie de folclor armenesc, rock progresiv şi electro (dub step de cele mai multe ori), combinaţie care – să ne înţelegem! – nu are nimic greşit sau nelalocul ei. Jazzul este unul dintre genurile muzicale care se pretează cel mai bine la astfel de metamorfoze. Doar că tânărul Hamasyan, cel cu o energie (fizică, nu numai muzicală) mai rar întâlnită, intenţionând să-şi facă auzite toate ideile muzicale, nu posedă şi echilibrul necesar proporţionării tuturor acestor influenţe şi integrării lor într-o construcţie unitară. Tigran este hiper-activ pe scenă, fiind în stare, probabil, să realizeze de unul singur toată muzica: cântă la pian, la tot felul de instrumente cu clape electrice şi electronice, prelucrează sunetul în timp real şi mai cântă şi cu vocea. Tot acest travaliu mută însă, poate prea mult, accentul asupra propriei persoane, lăsând creativitatea colectivă pe un plan secund. Acest entuziasm debordant, combinat cu lipsa de echilibru, a contribuit la o rapidă uzură a limbajului folosit, deşi muzica sa a avut şi unele momente de strălucire. Păcatele tinereţii, am putea spune, păcate care vor dispărea, să sperăm, atunci când, pe lângă talent, se vor adăuga şi maturitatea necesară unei exprimări muzicale bine proporţionate, unor concepţii muzicale bine clădite.