Tag Archive: jazz & more festival


După cum v-am promis în postarea anterioară, revin cu detalii despre ultima seară a festivalului Jazz & More de la Sibiu de anul acesta. Dar înainte de toate ar trebui să amintesc un lucru, de care am uitat să menționez anterior, și anume că festivalul a avut și o secțiune de concerte de după-masă, la care cei care au fost mai conștiincioși ca mine i-au putut asculta pe Mihai Iordache în duet cu Paolo Profeti (sâmbătă) și pe violonista britanică Alison Blunt (duminică). Un alt eveniment al festivalului a fost concertul lui Mircea Tiberian împreună cu toboșarul Tim Daisy de sâmbătă seara într-unul din cluburile orașului, urmat bineînțeles de un jam session.

Concertele de seară au început cu duo-ul polonez Mikrokolektyw, format din bateristul Kuba Suchar și din trompetistul Artur Majewski, doi muzicieni care au putut fi ascultați și cu o seară înainte în cadrul cvartetului Tone Hunting.

1269325_540476109341394_755272079_o

În această componență, cei doi muzicieni explorează posibilitățile oferite de tehnica digitală, sunetele trompetei fiind prelucrate în timp real și însoțite de diferite alte efecte sonore electronice. Ceea ce reușesc cei doi muzicieni să obțină prin utilizarea aparaturii folosite este depășirea sonorităților tradiționale și a idealurilor acustice ce s-au construit de-a lungul timpului prin practica instrumentală occidentală. Rezultatul este un univers sonor alternativ, alcătuit din sunete/frânturi de sunete/decupaje spectrale, zgomote ambientale și ritmuri incandescente. Toate aceste ingrediente sunt dispuse liber, fără vreo anumită ordine sau întâietate, pulverizându-se în fascicule incongruente. Constanți în demersul lor de detronare a vechilor standarde sonore (demers început de altfel de compozitorii din avangarda de la mijlocul secolului trecut), cei doi muzicieni își creează propriul sound, omogen, bine delimitat, din care nu lipsesc uneori și ritmuri mai exotice ce fac referire la muzica tradițională africană. E interesant de urmărit în ce măsură alternativa electronică va ajunge să impună un nou standard acustic, un nou tip de sunet model, asta deoarece componenta live electronics este prezentă din ce în ce mai multe proiecte de jazz (asta ca să nu mai vorbim de compozițiile din zona „clasică”, foarte activă la rândul ei în această direcție). Cert este că post-jazzul (denumirea aceasta apare în textul de prezentare de pe unul din albumele formației; oricum, problema denominației adecvate pentru aceste muzici născute la confluența cu mediile electronice va trebui să mai aștepte un timp până la o eventuală rezolvare) formației poloneze este cât se poate de ancorat în realitățile societății contemporane și, de ce nu, poate constitui o anticipare a jazzului ce va să vină.

---hanam-quintet-by-Eutalia-de-Carvalho_450x375Seara a continuat cu recitalul celor de la Hanam Quintet, un proiect ce îi cuprinde pe muzicienii Alison Blunt (vioară), Anna Kaluza (sax alto, membră și în cvartetul Tone Hunting, prezent pe scenă în seara anterioară), Manuel Miethe (sax sopran), Niko Meinhold (pian) și Horst Nonnenmacher (bas). Muzica propusă de acest cvintet a fost una foarte abstractă, alcătuită în afara oricăror regularități și tipare prestabilite. Cerința de a nu avea nicio regulă se poate transforma uneori ea însăși într-o regulă foarte constrângătoare, însă Hanam Quintet a reușit cum nu se poate mai bine să evite această capcană, asta datorită în primul rând flexibilității, creativității, omogenității (da, și pentru un ansamblu de free o bună comunicare între participanți este esențială) și bineînțeles tehnicii instrumentale ale interpreților. În afară de alte calități, întreg concertul a putut fi considerat și ca o demonstrație de practici instrumentale dintre cele mai puțin obișnuite (și unde vioara s-a dovedit a fi instrumentul cu cele mai multe resurse). Rezultatul a fost crearea unor texturi sonore complexe, a unor timbruri particulare ce își propun, la rândul lor, stabilirea unor noi coordonate a percepției acustice. Nu de puține ori în cadrul recitalului celor de la Hanam Quintet am avut senzația că muzica lor este o variantă acustică a ceea ce duo-ul Mikrokolektyw obținea cu ajutorul procesării electronice a sunetului. De fapt, ambele formații s-au angajat, fiecare cu mijloacele proprii, pe același traseu (ceea ce îmi amintește de compozitori precum Ligeti care, după ce a experimentat inițial în domeniul muzicii electronice, s-a dedicat apoi exclusiv compoziției pentru instrumente tradiționale cu care a reușit însă să reproducă sonoritățile obținute de echipamentele electronice disponibile la acea vreme). Un alt lucru care trebuie remarcat în evoluția celor de la Hanam Quintet este faptul că, deși bazată pe disonanțe (îndulcite la un moment dat de armoniile à la Messiaen ale pianistului Niko Meinhold, un muzician de o sensibilitate remarcabilă), zgomote, efecte sonore atipice și ritmuri dezarticulate, muzica lor nu a fost câtuși de puțin lipsită de un anumit tip de o sensibilitate și o expresivitate proprie, deloc diminuată de „violența” limbajului (expresivitate pentru care, ce-i drept, este nevoie de un serios antrenament pentru a putea fi reperată).

Seara, și festivalul, s-au încheiat cu recitalul celor de la Peter Evans Quintet.

photo_quintet_gannushkin

Cei cinci tineri americani au pus mâna pe instrumente și pentru cel puțin o oră nu s-au mai oprit din cântat, spulberând totul în calea lor. Peter Evans (trompetă), Ron Stabinski (pian), Tom Blancarte (bas), Jim Black (tobe) și Sam Pluta (live processing) au impresionat la toate capitolele: energie, virtuozitate, compoziții, imaginație, interplay, articulare a discursului, dar ceea ce face ca toate acestea să fie și mai impresionante este (după mine, cel puțin) vârsta membrilor cvintetului. Nu le-am studiat biografiile, dar presupun că băieții sunt unii dintre cei mai reușiți exponenți ai catedrelor de jazz din universitățile americane și, totodată, încă o dovadă că litera nu omoară spiritul, muzica lor fiind una dintre cele mai reușite sinteze între post-bop și free/muzică improvizată plus procesare electronică live. Deși tânăr, Peter Evans este deja un nume recunoscut pe scena muzicii de avangardă de peste ocean, colaborând atât cu colegii săi de generație (este membru, de exemplu, al formației Mostly Other People Do the Killing, unde îl are ca partener pe Jon Irabagon), dar și cu muzicieni aflați deja la o vârstă respectabilă precum Evan Parker. Pe scena de la Sibiu el s-a dovedit a fi un trompetist inepuizabil, reușind să-și imprime în permanență intervențiile cu forță, inventivitate, tensiune, susținute de o tehnică uimitoare și de un ton incisiv ce amintește de Woody Shaw.

Prezentată ca un întreg de sine stătător, muzica cvintetului american a beneficiat de proporții interioare bine alese, cu diferite secțiuni alternând cursiv, într-o logică bine definită și cu o ireproșabilă sincronizare a ansamblului. Remarcabil a fost și echilibrul dintre partea scrisă (stabilită anterior interpretării) și cea liberă, improvizată, dintre acustic și electronic (laptopul lui Sam Pluta a contribuit substanțial la dinamica generală a cvintetului și la culorile timbrale folosite), și nu în ultimul rând dintre tradiție și avangardă. Alături de energia și tehnica de care au dat dovadă, acest din urmă raport cred că a reprezentat cheia succesului pentru Peter Evans Quintet. Aici se detașează întreaga gândire muzicală a acestei formații (sau liderului/compozitorului), în frenezia ritmului de swing care permite evadarea în turbulente pasaje free, în armoniile și formele folosite, provocate constant din toate direcțiile și peste care se suprapun inserțiile electronice ale laptopului. Orizonturile muzicale largi ale membrilor formației le permit acestora să aleagă dintr-o bogată oferă de stiluri și maniere de interpretare, pe care să le manipuleze după propriul plac să le transforme și să le amalgameze într-un vârtej sonor în care muzicienii sunt absorbiți total și în obținerea căruia nu fac niciun compromis.

Altfel spus, festivalul Jazz & More de anul acesta a avut parte de un final furtunos, un final cum nu se poate mai potrivit dealtfel pentru aria stilistică în care se încadrează festivalul.

Recunosc că nu mi-am propus să ajung la toate festivalurile de jazz din țară, și nici la Jazz & More nu am mai fost până acum, dar îmi permit totuși să spun – ca să încep cu concluziile acestei relatări – festivalul sibian reușește să aducă tocmai ceea ce peisajului festivalier de la noi îi lipsește: experimentul, forțarea limitelor perceptive și/sau estetice, refuzul asumat al canonicului și, nu în ultimul rând, o serie de muzicieni americani (de care sunt eu în mod special interesat, dar nu numai) deosebit de talentați pe care cu greu am putea spera să-i vedem în alte condiții pe o scenă din România. Așadar, Jazz & More ar veni să completeze fericit o ofertă muzicală ce a devenit treptat tot mai bogată, dar care nu a îndrăznit să depășească o anumită zonă de accesibilitate.

Concentrat în special pe free jazz, Jazz & More a părut, comparând programul din acest an cu cele din anii trecuți, că vrea să-și extindă registrul stilistic în care se desfășura de obicei, fără a renunța totuși la latura sa experimentală. Astfel, pe afișul acestei ediții s-au aflat nume precum Nik Bärtsch, Billy Martin, Jon Irabagon sau Peter Evans, care, deși nu sunt reprezentativi pentru free, au contribuit la diversitatea sonorităților și la crearea unui echilibru stilistic binevenit. Cum nu am fost la concertele din prima seară a festivalului (despre care am auzit însă numai lucruri bune), voi povesti câte ceva despre ultimele două seri.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERASeara de sâmbătă a debutat cu duo-ul format din Dave Rempis (sax alto și tenor) și Tim Daisy (percuție). Recitalul lor a debutat în forță, saxofonul lui Rempis impresionând prin tonul său puternic, percutant. La fel de convingător a fost și Daisy, un percuționist extrem de inventiv, plin de energie și mereu în căutare de sonorități inedite. Cei doi au fost parteneri egali de discuție, în cadrul extinselor lor improvizații provocându-se mereu unul pe celălalt și propunând noi idei. Deși compusă sub inspirația momentului, muzica acestui duo a fost ireproșabil articulată, alternanța inspirată a unor diferite momente muzicale asigurând concertului un puls captivant ce nu a încetat să surprindă publicul pe întregul său parcurs. Cu toate că aspectul general al muzicii a fost acela de free/muzică improvizată, în creațiile acestui duo saxofon-percuție a putut fi detectată întreaga tradiție a jazzului american, de la ritmul de swing, transpus într-un registru personal de tobele lui Daisy, până la frânturile melodice prin care Rempis făcea aluzii la blues, bop sau chiar funk. Ceea ce am apreciat însă cel mai mult la cei doi muzicieni a fost capacitatea lor de a trezi în ascultător o gamă largă de emoții, chiar și atunci când limbajul muzical folosit e unul abstract, ermetic și care, la o privire superficială, nu lasă să i se intuiască potențialul.

Următorul concert al serii a fost susținut de către polonezii de la Tone Hunting și anume Anna Kaluza (saxofon alto), Artur Majewski (trompetă), Rafal Mazur (chitară bas) și Kuba Suchar (percuție).

tone huntin slider 2

Dacă duo-ul americanilor a fost reprezentativ pentru un anumit gen de free de peste ocean (unul evoluat în descendența lui The Shape of Jazz to Come, în care s-au regăsit întotdeauna rezonanțe ale blues-ului, iar balansul specific swing-ului a fost doar împins spre limite, dar nu abandonat), Tone Hunting sunt o mostră a ceea ce free jazzul înseamnă în practica europeană, unde acest gen nu a reprezentat, ca în cazul Americii, echivalentul muzical al radicalizării mișcărilor socio-politice ale afro-americanilor de la acea vreme, ci mai degrabă un manifest artistic ce s-a raliat la avangarda muzicii europene (mai ales la cea de după cel de-al doilea război mondial și a sa școală de la Darmstadt), propunându-și în consecință dislocarea, prin diferite tehnici, a oricăror norme muzicale anterioare. Din punct de vedere estetic, cei patru polonezi au propus o depășire a frumosului, inițiativă de altfel justificabilă într-o societate în care frumosul clasic, bine proporționat, se mai regăsește doar în kitsch. Muzica lor a reprezentat o emisie aproape constantă, nediferențiată, de sunete și ritmuri, o suprapunere aleatorie de sunete și multe alte efecte sonore, un fel de obiecte sonore neidentificate, străine de afecte și opuse mecanismelor de percepție muzicală. Improvizate în totalitate, creațiile muzicienilor polonezi și-au propus să realizeze un discurs global, unificator, pe baza a patru voci cu traiectorie diferită. Astfel, în Tone Hunting nu primează individualul (momentele de solo au fost aproape inexistente) ci ansamblul, totalitatea (cu toate aceste nu mi-a fost greu să remarc rafinamentul toboșarului Kuba Suchar și sound-ul aparte produs de interpretarea sa).

event-poster-2252708Finalul serii a aparținut tânărului saxofonist Jon Irabagon și trioului său, unde-i are alături pe Mark Hellias (contrabas) și pe veteranul Barry Altschul (tobe). Irabagon este unul dintre tinerii cei mai promițători din jazzul american, în 2008 el fiind câștigătorul prestigiosului Thelonious Monk Saxophone Competition. În această formulă de trio, Irabagon a înregistrat deja două albume, suprarealistul Foxy (2011, cu Peter Brendler în locul lui Mark Hellias) și It Takes All Kinds (2014), album de pe care au fost interpretate câteva piese în concertul din Sibiu. Recitalul lor a început destul de ezitant (poate și pentru prima piesă era o compoziție nouă), dar, după ce s-au mai încălzit, lucrurile au devenit din ce în ce mai incitante. Irabagon s-a dovedit a fi în acest concert un saxofonist ce-și calculează cu atenție fiecare moment și care dispune de o gamă largă de strategii solistice cu ajutorul cărora a reușit să-și imprime muzica cu un tonus ridicat. Compozițiile prezentate (din care majoritatea bănuiesc că îi aparțin) s-au bazat pe formule simple dar eficiente, pornind de la care Irabagon, înzestrat cu răbdare și subtilitate, a știut să se îndepărteze din ce în ce mai mult, ajungând ca în final să deconstruiască întreaga construcție inițială. Instrumentist puternic, persuasiv, chiar spectaculos uneori, tânărul saxofonist a propus o muzică ce a fluctuat constant spre granița cu imprevizibilul (poate ar fi avut și mai mult spor cu un baterist care să nu împingă media de vârstă a trio-ului atât de sus; și dacă tot veni vorba, o bilă albă pentru Hellias care își mânuiește contrabasul cu o dexteritate de parcă nu ar fi vorba de un instrument înalt de doi metri).

Recitalul lui Jon Irabagon trio a încheiat în forță seara (care, de altfel, a și început la fel) de sâmbătă a festivalului Jazz & More. Despre seara de duminică, cât de curând.