Tag Archive: jazz in the park


IMG_9176

Jazz in the Park pare să fi făcut o tradiție din includerea în program a unui duo de voce și contrabas. Dacă anul trecut i-am putut vedea pe Maria Răducanu împreună cu Chris Dahlgren, anul acesta l-am putut asculta pe Lars Danielsson – cel mai important artist din programul festivalului și totodată și cel mai „jazz” – alături de Teodora Enache. E drept că pe scenă a mai fost și un percuționist, netrecut nici în program și nici măcar anunțat de prezentator înainte de începerea concertului. Teodora Enache și Lars Danielsson nu sunt pentru prima dată pe aceeași scenă, colaborarea lor, de dată recentă totuși, materializându-se și în alte concerte în țară.

Cei care au venit nerăbdători să-l vadă pe contrabasistul suedez bănuiesc că nu au plecat acasă foarte încântați. Concertul a fost inegal, cu un Danielsson ce nu a părut a fi, cu unele excepții, chiar în largul lui, de cele mai multe ori mulțumindu-se doar cu rolul de acompaniator. Și asta nu pentru că nu a binevoit el să se mobilizeze pentru un festival anonim dintr-o țară pierdută prin Balcani, în care jazzul se consumă la fel de des ca și aripile de rechin. Nu. Danielsson a încercat să rămână pe linia de plutire într-un concert care părea să se scufunde în orice moment. Vesta de salvare au reprezentat-o cele câteva compoziții personale ale sale, acolo unde s-a putut auzi o muzică într-adevăr cu o sensibilitate aparte, și unde contrabasist-violoncelistul a profitat de ocazie pentru a spune ce avea pe suflet.

Repertoriul ales pentru acest concert a fost derutant de eterogen, piesele plecând de la compozițiile aerate, cu trimiteri la suitele bachiene pentru violoncel semnate de Danielsson, trecând prin standarde ca My Favorite Things și un școlăresc Route 66, și ajungând până la comorile patriei noastre în varianta Mociriță cu trifoi, cu indicația de interpretare largo e patetico (că doar odată vine domnul ăsta pe meleagurile noastre și nu trebuie scăpată ocazia de a-l convinge că alta ca muzica noastră românească nu-i). La asta dacă mai adaugi și falsurile și tehnica precară a Teodorei Enache, trebuie să ne recunoaștem înfrânți: un singur concert din programul Jazz in the Park se anunța a fi promițător, dar nici ăla nu s-a dovedit a fi nu-știu-ce. Poate la anul.

large_galerie-porto-arte-59Nu cred că multă lume ar considera potrivită încheierea unei seri de festival (pe a cărui scenă s-au perindat de altfel diverse formaţii şi genuri, care de care mai antrenante) cu un duo de jazz voce – contrabas. Şi totuşi, Maria Răducanu, însoţită de contrabasistul Chris Dahlgren, au reuşit, printr-o stranie sensibilitate, să convingă o audienţă destul de eteroclită. Familiară cu formulele de duo (colaborând şi cu artişti precum Marc Ribot, Pedro Negrescu sau Mircea Tiberian), Maria Răducanu a propus un repertoriu ce-i este specific: de la muzică tradiţională românească, melodii ale Mariei Tănase, sau alte melodii lăutăreşti, fado, standarde de jazz şi piese semnate de Thelonious Monk şi muzică folk. Toată această diversitate de genuri şi-a găsit un bine proporţionat echilibru în interpretarea celor doi muzicieni, interpretare „puţin diferită” faţă de ceea ce, în mod obişnuit, o asemenea pereche vocal-instrumentală are de oferit publicului.

Departe de patetismul de romanţă, de care nu se pot debarasa unele voci autohtone, Maria Răducanu reuşeşte să fie creeze o expresivitate profundă printr-o manieră oarecum stridentă, fără drăgălăşenii gratuite sau aplomb romantic. În afara unei voci pătrunzătoare, limpezi şi extrem de precisă (precizia sa în registrul acut cred că este, de departe, cea mai bună din peisajul romînesc la ora actuală), artista posedă o tehnică vocală bine individualizată, în care jocul de timbruri, registre, efecte sau intensităţi, învăluie muzica sa cu o notă caracteristică de intensitate. Fără a fi urmărit îndeaproape evoluţia solistei de-a lungul anilor, am remarcat totuşi, cu ocazia acestui concert, o evoluţie în maniera sa de interpretare: Maria Răducanu reuşeşte să transforme în sunet muzical, logic şi expresiv, o arie mai mare de articulaţii vocale, pe care le foloseşte în creionarea unui spaţiu sonor asimetric, compus din frânturi, dar care rămâne impregnat de aceeaşi suflu vibrant şi interiorizat.

La toate cele descrise mai sus trebuie adăugat şi aportul lui Chris Dahlgren, un partener care a ştiut să se poziţioneze pe aceeaşi linie cu Maria Răducanu. Instrumentist complex şi virtuoz, Dahlgren nu şi-a propus să impresioneze prin abilităţile personale – binecunoscute de altfel – ci a urmat direcţia naturală a acestei muzici, care a presupus simplitate şi mijloace minimale de prelucrare şi interpretare. De la teme clasice (Everything happens to me sau Blue Monk) până la inspirate aranjamente ale altor bucăţi clasice, dar de altă factură (Bun îi vinul ghiurghiuliu sau Trenule maşină mică), muzicienii au reuşit să trezească interesul unui public numeros – mai numeros decât m-aş fi aşteptat, în condiţiile în care jazzul nu e chiar pe val, şi, pe lângă asta, Maria Răducanu nu e chiar jazz mainstream – fiind astfel singura formaţie care a fost chemată înapoi pe scenă de mai multe ori.

P.S.: Contrabasistul din imaginea de mai sus este, judecând după culoarea cămăşii, Pedro Negrescu şi nu Shris Dahlgren. Am pus totuşi această poză pentru că, din pozele postate pe pagina festivalului nu am reuşit să găsesc una mai acătări cu cei doi muzicieni.