Tag Archive: pedro negrescu


10996435_874594682591385_5438464356414183673_nConcert cu rezonanțe teutone pentru prima zi de primăvară în Atelier Cafe. Hannover Jazz Trio reunește de fapt trei muzicieni români – trompetistul Emil Bîzgă, pianistul Marius Vernescu și contrabasistul Pedro Negrescu – care au fost, fiecare în parte, atrași, la un moment dat în carieră, de orașul german. Membrii trio-ului sunt deja nume consacrate în jazzul românesc, însă vizibilitatea (și, probabil, activitatea) fiecăruia se plasează pe niveluri diferite: cu siguranță Pedro Negrescu este cel mai activ, atât discografic cât și concertistic; Emil Bîzgă e o prezență intermitentă pe scenele de concert din țară, la fel ca și pianistul Marius Vernescu, lucru explicabil însă și prin faptul că cei doi nu locuiesc în țară. Un concert cu muzicieni scumpi la vedere așadar.

Pe Emil Bîzgă l-am văzut prima dată acum vreo 8-9 ani într-un club din Iași, oarșul său natal. Nu mai țin minte în ce componență, și nici nu cred că mai contează din moment ce, după concertul din Atelier, am avut senzația că în acest interval de timp nu s-a schimbat nimic în felul de a face muzică al trompetistului (asta, bineînțeles, nu e neapărat un lucru rău). Mai mult însă, mi-a părut că Emil Bîzgă nu cântă nici mai bine, nici mai rău decât acum un deceniu (aici însă se poate ridica un semn de întrebare). Am ales să pornesc discuția despre acest concert deoarece, chiar dacă acest trio nu îi poartă numele, cred totuși că trompetistul a fost cel care a impus direcția muzicală a trio-ului.

Așadar, atunci ca și acum, repertoriul ales a fost unul majoritar de standarde, la care s-au adăugat două piese ale lui Charlie Parker (Billie’s Bounce și My Little Suede Shoes) cântate ca la manual, fără vreo intenție de a le mai schimba înfățișarea printr-un aranjament inedit. Asta nu înseamnă însă că muzica a fost lipsită de calități: Emil Bîzgă are un ton frumos și o frazare îngrijită care însă nu-ți dă palpitații; Pedro Negrescu (muzicianul serii, dacă mă întrebați) a fost cel care, prin eleganța walking bass-ului, a reușit să imprime formației un swing subtil, foarte flexibil, iar solourile sale au fost cu siguranță cele mai aventuroase momente ale concertului (ținute, din păcate, prea din scurt de comping-ul școlăresc a lui Marius Vernescu).

Una peste alta, seara a stat sub semnul agreabilului, atît de agreabil încât jazzul s-a văzut împins ceea ce ar putea fi numit piano bar, un fel de gen muzical care nici nu te supără, nici nu te lasă să adormi în timp ce-ți savurezi coktailul. Lucrul e cu atât mai de mirare cu cât muzica aceasta vine din parte unor muzicieni cu certe disponibilități tehnice (însă câteodată prost folosite, ca în cazul lui Marius Vernescu pentru care simpla aglomerarea de note pare să însemne o culminație expresivă). Dacă privim însă lucrurile dintr-o altă perspectivă, ar trebui să recunoaștem că proliferarea unor astfel de muzici (standardul bine făcut) ar trebui să fie un semn de normalitate pentru o scenă muzicală ca a noastră, preocupată de emancipare, o bază pe care se pot construi ulterior și lucruri mai îndrăznețe/provocatoare/inovatoare. Deocamdată, în România lucrului bine făcut nu avem (cu mici excepții) nici de una, nici de alta.

Anunțuri

Pedro Negrescu – Home

Pedro Negrescu, cunoscut publicului românesc iubitor de jazz ca un contrabasist virtuoz şi inspirat, debutează discografic în calitate de leader cu albumul „Home”, realizat în compania muzicienilor Rick Condit-saxofon alto şi Tom Wolfe-ghitară. Tot el este şi cel care preia iniţiativa muzicală pe acest album, toate piesele fiind compoziţii proprii. Pentru cei care l-au mai văzut pe artistul român evoluând pe scenele de concerte sau în cluburi, apariţia acestui album va stârni curiozitatea şi interesul.

Prima piesă de pe album este un vals (Waltz), cu o melodie melancolică, cam prea dulceagă chiar pe alocuri, ne trimite cu gândul mai degrabă la muzica de caffé-concert decât la jazz. Ritmul ternar îi asigură o anumită motricitate şi creează o atmosferă aparte, întreţinută de solourile celor trei instrumente care, chiar dacă nu reuşesc să aducă o notă personală discursului, menţin un echilibru datorat unei minime aglomerări a informaţiei, lăsând spaţii libere pentru contribuţiile celorlalţi muzicieni.

După acest vals într-un tempo mediu, ascultătorul se va aştepta cu siguranţă la o „înviorare”, la o creştere în dinamism. Piesa ce dă titlul albumului, Home, va dezminţi însă această aşteptare. Elementele de bază, melodia, armonia şi ritmul, sunt toate de o factură pop, ceea ce nu constituie neapărat un avantaj in cazul acestui album (trebuie însă să recunoaştem că această manieră pop de abordare a jazzului cunoaşte la ora actuală destui adepţi, atât în rândul muzicienilor cât şi în rândul publicului). Construcţia armonica şi ritmică a acestei piese nu permite muzicienilor abordări energice şi complexe, intervenţiile solistice rămânând la nivelul platitudinii şi al inconsistentului.

Piesa următoare, Miriam, ne va face să exclamăm „altă baladă!?!”. Totuşi la o analiză mai atentă va trebui să recunoaştem că Miriam este una dintre piesele cele mai reuşite ale acestui album, dar care este din păcate foarte puţin fructificată prin amplasarea ei lângă piese puţin contrastante (aceasta fiind de fapt o carenţă generală a albumului). Discreta sugerare a armoniilor de către contrabas (amintind de vremea când Bill Evans era membru în formaţia lui Miles Davis), crează o atmosferă transparentă, întreţinută pe toată desfăşurarea piesei de o melodie simplă şi plăcută şi de armoniile celor patru acorduri majore dispuse secvenţat, descendent. Contrastul este aici armonic şi se realizează prin cantitate.

In the morning este piesa care o aşteptam mai demult în acest album, un veritabil „jazz tune”. Unisonul realizat pe o melodie incisivă, cu o structură ritmică antrenantă, bridge-ul, construit după canoanele clasice (poate chiar prea clasice), solourile dinamice ale celor trei instrumentişti şi dialogurile lor finale alcătuiesc tabloul unei piese în stil be bop bine construite de care acest album avea atâta nevoie.

Too early ne aduce din nou în sfera facilă a muzicii de caffé-concert sau a muzicii uşoare, chiar şi cu acel ritm de bossa nova care nu poate aduce de unul singur diversitatea şi originalitatea.

Ultima piesă, Sweet, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva swingul ar fi fost reţeta câştigătoare pentru acest album. Elementele care au dat culoare şi consistenţă pentru In the morning dau din nou rezultate fructuoase.

Un caracter deosebit în acest album au cele trei Intermezzo-uri plasate între piesele acestui album şi care reprezintă exclusiv vocea leaderului, scurte improvizaţii libere, caracteristice pentru tehnica şi maniera de interpretare a lui Pedro Negrescu: virtuozitate, inventivitate melodică şi ritmică. Păcat că aceste caracteristici nu sunt exploatate într-un construct muzical mai amplu, aceste intermezzi rămânând la nivelul de simple pete de culoare.

Ca o privire de ansamblu, putem spune că Home conţine o muzică plăcută, dar fără o amprentă personală, şi în ciuda omogenităţii ansamblului, momentele de mare intensitate emoţională care să individualizeze această muzică lipsesc. Convingerea mea este că dacă aceşti instrumentişti ar fi fost plasaţi într-un context muzical mai provocator (şi mă refer aici în primul rând la calitatea compoziţiilor muzicale), rezultatele ar fi fost cu siguranţă superioare.