Lucian Ban & Elevation: Mystery

Spuneam acum ceva timp că 2013 a fost unul dintre cei mai fructuoşi ani pentru Lucian Ban, an ce a marcat apariţia a două discuri: Transylvanian Concert, împreună cu Mat Maneri, şi cel de faţă, Mystery (Sunnyside Records), înregistrat în componenţa cvartetului Elevation. Elevation este un ansamblu ce are deja o anumită vechime, nucleul acestuia fiind format din Lucian Ban (pian) şi Abraham Burton (saxofon tenor), secţia ritmică având o componenţă variabilă de-a lungul vremii, dar alcătuită din personaje deloc neglijabile. Pentru acest album s-au adăugat muzicienilor deja menţionaţi două nume importante ale jazzului american, John Hébert la contrabas (co-lider, împreună cu Ban, al ansamblului folosit pentru proiectul Enesco Re-Imagined) şi Eric McPherson la tobe (un mai vechi colaborator al lui Abraham Burton, împreună cu care semnează o serie de albume remarcabile). Materialul de pe album a fost înregistrat live în 2010 la Cornelia Street Cafe din New-York. Muzica rezultată din colaborarea acestor patru muzicieni este astfel o mostră a jazzului new-yorkez actual.

Mystery conţine opt piese, dintre care prima e un preludiu saxofon-tobe, iar ultima un outro. Dintre acestea, şase sunt compoziţiile lui Lucian Ban (cu excepţia preludiului şi a celei intitulate Obsolete, un solo de bas alcătuit de John Hébert), compoziţii reprezentative pentru viziunea estetică a acestuia şi care conferă albumului un contur specific. Freeflow, prima piesă propriu-zisă a albumului, îl are în centru pe Abraham Burton, a cărui forţă expresivă te face să crezi că instrumentul pe care cântă nu mai e de ajuns pentru ideile ce le are de exprimat. Soloul său, comparabil tehnicile folosite şi puterea investită cu unele înregistrări ale lui Coltrane, aproape că epuizează toată substanţa piesei, astfel că Lucian Ban, spre final, face singurul lucru care mai putea fi făcut: linişteşte apele, aduce calmul după această furtună de proporţii. Următoarele două piese, Obsolete şi Serenade, au deasemeni rolurile împărţite, prima fiind o intervenşie solistică a lui John Hébert, iar în cea de-a doua, dedicată regretatului pianist Andrew Hill, să-l avem în prim plan pe Lucian Ban. Dintre toate calităţile acesteia, aş vrea să remarc compoziţia,  complexă, bine articulată, diversă în idei, în ciuda spaţiului restrâns al temei pe care-l ocupă.

Abia următoarea piesă, Of things to come, reuneşte forţele întregului ansamblu, iar din acest punct de vedere piesa poate fi considerată semnificativă pentru muzica întregului album. Ideile muzicale sunt bine conduse, ansamblul funcţionează fără reproş, iar intervenţiile celor doi solişti, Ban şi Burton, converg, fiecare cu particularităţile sale, spre acelaşi orizont. Urmează Silence (Almost), secţiunea introspectivă a albumului, şi Rank & File, ultima piesă (în afară de outro) şi, am putea spune, hitul acestui disc. Într-adevăr, Rank & File se bucură de o temă deosebit de inspirată, o construcţie cu un profil ritmic şi melodic care captează atenţia imediat. Burton preia şi aici ştacheta şi, pe swingul alert al piesei, pare că pluteşte senin cu o linie melodică nestingherită de nimic.

Nu ştiu care au fost motivele pentru care a fost ales acest nume, Mystery, ca titlu al albumului. Cert e că acest cuvânt reuşeşte să traducă oarecum „mesajul” acestei muzici. Rezultantă a ideilor muzicale ale lui Lucian Ban, aceasta ar putea fi descrisă prin câteva trăsături generale: atmosfera intimă, camerală, evitarea spectaculosului, atenţie la detalii. Pe plan muzical, toate acestea se exprimă prin anumite preferinţe armonice (sunt ocolite sonorităţile expansive), melodice (muzica lui Ban nu manifestă preferinţe spre cromatismul sau disonanţele excesive) sau ritmice. Provocarea cea mai însemnată a cvartetului Elevation reprezintă omogenzarea dintre personalitatea pianistului şi cele ale colegilor săi, care nu întotdeauna pot subscrie la caracteristicile enumerate mai sus. Însă, din acest punct de vedere, cred că Mystery reuşeşte, într-un mod fericit, să aducă la acelaşi numitor comun aceste patru personalităţi muzicale disctincte.

Elevation

Pianistul Lucian Ban revine pe scena clujeană de jazz cu un nou proiect, Elevation. Formaţia îi are în componenţă pe Abraham burton – saxofon tenor, Eric McPherson – tobe, Brad Jones – bass şi Lucian Ban – pian. Concertul lor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj din data de 1 decembrie a făcut parte dintr-un turneu european mai amplu ce are ca scop promovarea pe bătrânul continent a acestei proaspete colaborări dintre muzicianul român şi două dintre cele mai valoroase nume ale jazzului american la ora actuală, Abraham Burton şi Eric McPherson.

Întreg repertoriul formaţiei a fost compus de Lucian Ban, special pentru a fi cântat în această formulă. Compoziţiile sale pot fi caracterizate de un echilibru al construcţiei, ce are la bază contrastul între zone modale, diatonice şi cromatice, între structuri ritmice sau între diferite variante de orchestraţie. În unele cazuri liniile melodice au contururi foarte inspirate, uneori lirice, alteori dinamice.

Trebuie să recunosc că stilul interpretativ al lui Lucian Ban nu este unul care să impresioneze în acest context stilistic de factură bop. Cel mai mult am apreciat la Lucian Ban felul în care se raportează la ansamblu, şi mai ales la solistul improvizator. Dacă unii pianişti de jazz preferă să nu intervină în construcţia solourilor partenerilor de formaţie, Ban este prezent permanent în spatele solistului cu armonii, accente sau incizii melodico – ritmice menite să contribuie la sporirea dinamismului şi la sugerarea unor posibile direcţii de dezvoltare muzicală. În schimb, solourile sale au reprezentat mai degrabă o contrapondere, binevenită uneori, la torentul melodic al lui Burton. Trebuie să avem totuşi în vedere faptul că pianul nu este un instrument care să fie capabil de o forţă de expresie egală cu cea a saxofonului, de exemplu. Astfel că o comparaţie între Lucian Ban şi partenerul său, Abraham Burton, cu aceeaşi unitate de măsură, nu ne poate conduce la concluzii îndreptăţite asupra fizionomiei artistice ale celor doi muzicieni.

Cât despre componenta afro – americană a cvartetului Elevation, trebuie menţionată colaborarea lui Abraham Burton cu Eric McPherson încă de la debutul discografic al saxofonistului, în 1994. Această îndelungată relaţionare dintre cei doi şi-a arătat roadele într-un moment culminant de duo saxofon – tobe de mare intensitate şi complexitate melodică şi ritmică. În rest, saxofonistul a părut a nu se întrebuinţa foarte mult, rămânând deseori oarecum în exteriorul faptului muzical. Solourile sale, clădite cu economie şi cu o acumulare treptată a tensiunii, au cunoscut momente de intensitate, datorate în primul rând notelor lungi, aspre, în registrul supraacut şi travaliului ritmic al toboşarului. Cel mai implicat în actul muzical mi s-a părut a fi basistul Brad Jones, care, prin inspiraţia solourilor şi prin asumarea unui rol de coordonator al secţiei ritmice, a lăsat impresia unei participări mai active şi în acelaşi timp fructoase la întreţinerea unei atmosfere creative. Concertul a reprezentat o bună ocazie de a vedea live pe câţiva dintre cei mai activi muzicieni de jazz de pe scena newyorkeză, mostre de acest fel fiind în ultimii ani datorate activităţii pianistului Lucian Ban.