Muzical lui George Enescu nu se bucură de recunoaşterea internaţională cuvenită. Cel puţin aşa afirmă o parte a muzicienilor români, şi nu numai. Şi au, parţial, dreptate. Parţial, deoarece Enescu nu este total necunoscut centrelor muzicale occidentale, ci poate nu chiar atât de interpretat. Dar, dacă stăm bine să ne gândim, cât de des se cântă în România creaţiile contemporanului său Hindemith? Sau cât de cunoscut este pentru publicul autohton, consumator de muzică clasică, Gabriel Fauré, compozitorul sub îndrumarea căruia Enescu a studiat la Paris? De fapt, nici pe afişele de concert din ţară numele lui Enescu nu figurează din cale-afară de des.

Dar să ne apropiem de subiectul propus pentru discuţie. ICR-ul, ca instituţie menită se vegheze interesele culturale ale ţării, sesizează deficitul de promovare al lui Enescu şi demarează o acţiune de popularizare a creaţiei sale. Acest tip de acţiuni sunt în general destul de sensibile, pentru că oricând popularizarea poate glisa discret – mai ales când e vorba de muzică – spre vulgarizare (şi nu am aici în minte albumul de faţă)! Sarcina căzută astfel pe umerii lui Lucian Ban nu a fost deloc uşoară.

O „re-imaginare” a muzicii unui compozitor de complexitatea lui Enescu nu este probabil pentru nimeni ceva accesibil. Mai ales că standardul este foarte ridicat, iar inevitabila comparaţie care se face între original şi „copie” îl poate dezavantaja foarte uşor pe „copist”. Privit simplist, problema poate părea frivolă: este vorba despre a păstra ceva, despre a da altceva la o parte şi despre a pune şi tu ceva în loc. Dar tocmai această sesizare şi păstrare a esenţialului, cât şi adaosul unui conţinut şi a unor forme noi, adecvate la materialul păstrat, poate crea uneori dificultăţi nebănuite.

Aparatul instrumental ales de Lucian Ban pentru acest demers poate fi interpretat ca o orchestră în miniatură. Instrumente cu coarde: vioară (Albrecht Maurer), violă (Mat Maneri); instrumente de suflat: trompetă (Ralph Alessi), saxofon tenor (Tony Malaby); percuţie: tabla (Badal Roy), tobe (Gerald Cleaver); pian (Lucian Ban) şi contrabasistul John Hébert – cel care a prelucrat o bună parte a materialului, co-lider al formaţiei. Alegerea acestor instrumente crează a paletă timbrală largă şi facilitează multiple posibilităţi de orchestrare, chiar dacă, la prima vedere, combinaţia poate părea eteroclită.

Un alt aspect deosebit de important aici este alegerea opusurilor enesciene ce urmează a fi reinterpretate. Pe lângă lucrări mai cunoscute, precum Octuorul op.7, Sonata a treia pentru vioară şi pian în caracter popular românesc, Preludiul la unison din Suita orchestrală nr.1, se mai regăsesc pe acest album şi Aria în Mi bemol-Scherzino, Adagio din Suita pentru pian nr.1, sau partea a doua din Simfonia a IV-a (neterminată). Am putea spune că Lucian Ban alege calea mai grea, mai riscantă, dar poate şi cea cu potenţial artistic superior. Ar fi putut recurge foarte uşor la Rapsdiile lui Enescu sau la Poema Română, din care ar fi putut extrage câteva teme cu iz folcloric pronunţat, pe care să le prezinte drept chintesenţă a muzicii româneşti, într-un fel de citare a citatului. Fragmentele alese aici fie că nu recurg la folclor, fie îl „distilează” într-o manieră superioară, uneori făcând ca sursa de inspiraţie să fie abia perceptibilă.

Muzica albumului cunoaşte grade diferite de detaşare faţă de originalul enescian. Întâlnim piese, cum e cazul Ariei, care par mai degrabă simple reorchestrări. O bună parte a liniei melodice, cât şi a armoniei este păstrată, iar improvizaţia joacă aici un rol secundar. Am putea spune că avem de-a face cu o muzică clşasică cu influenţe de jazz (defapt, balanţa dintre cele două stiluri nu cunoaşte până în finalul albumului o stabilizare definitivă). În aceeaşi situaţie se află şi Adagio-ul din Suita pentru pian nr.1. Gândirea muzicală a lui George Enescu se desfăşura pe spaţii largi, dând astfel naştere unor fraze muzicale ample, care, transferate în noul context, devin teme de jazz complexe pentru a căror susţinere sunt inspirat utilizare tehnici ritmice, armonice sau de orchestraţie.

O detaşare mai evidentă faţă de original se regăseşte în Preludiu la unison sau în Octuor. Pentru aceste două piese, factorul ritmic joacă un rol esenţial, dând naştere unei dinamici expansive, dublată de eficienta amplasarea a materialelor tematice, care, prin succesiunea cu momentele solistice, dă naştere unei forme în care sunt potenţate contrastele. De o rearanjare inspirată se bucură şi partea a II-a din Sonata a treia pentru vioară şi pian, atât la nivel ritmic, dar şi ca orchestraţie şi timbralitate. Aici, ca şi în prelucrarea părţii întâi a aceleiaşi sonate, nu obosesc momentele de expunere a temelor. Intervenţiile solistice trebuiesc şi ele remarcate: Mat Maneri – inspirat, cu un simţ artistic ce-i permite să sesizeze şi exprime sensurile unei muzici pe care, probabil, nu o cunoscuse în prealabil; Ralph Alessi – tehnic şi expresiv, mai cu seamă în introducerea Octuorului. Muzicienii reuşesc să creeze momente tensionate, precum în finalul primei părţi din sonata pentru vioară, când, după desfăşurarea improvizaţiilor, punctul culminant readuce tema iniţială.

Enesco re-imagined reuşeşte să păstreze, chiar dacă transpus în alt orizont stilistic, o serie de caracteristici ale scriiturii enesciene: subtilitate armonică, bogate resurse melodice şi forme elaborate. Spaţiile modale ample şi structurile ritmice minuţios divizate, asigură un cadru optim pentru desfăşurarea solistică a muzicienilor. Cei doi responsabili pentru aranjarea materialelor muzicale, Lucian Ban şi John Hébert reuşesc să obţină în final un rezultat sonor de o omogenitate remarcabilă, în ciuda utilizării unor resurse instrumentale diferite, unele chiar exotice, precum tabla. Raportul dintre clasic şi jazz este într-o permanentă dispută, fluctuând de la piese ce par mai degrabă simple re-orchestrări ale originalului (Aria et Scherzino) până la distanţări curajoase faţă de varianta originală (Symphony No. 4). Lucian Ban îşi găseşte în această formulă unul dintre contextele cele mai favorabile pentru personalitatea sa muzicală. Influenţat, prin educaţia primită, de muzica clasică, dar posesor în acelaşi timp al unui spirit clasic în conceperea jazzului, Ban îşi împlineşte personalitatea artistică în ambianţa albumului, dominată de subtilităţi armonice şi orchestrale.