Ana Cristina Leonte: Secret Lover

Dacă nu locuiți în capitală sau nu aveți prea des ocazia să-i frecventați cluburile de jazz, numele Anei Cristina Leonte s-ar putea să vă fi scăpat până acum (dar de-aici înainte nu mai aveți nicio scuză!). La fel ca și alți doi din colegii ei de trupă, Albert Tajti și Michael Acker, Ana Cristina Leonte și-a petrecut ultimii ani ca student al secției de jazz a conservatorului bucureștean și, mai mult decât atât, a fost implicată în diverse proiecte muzicale ce au făcut din ea o prezență constantă pe scenele capitalei. Secret Lover, apărut la casa de discuri Fiver Records, este albumul ei de debut, înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) și Tavi Scurtu (baterie). Albumul este unul semnificativ chiar și prin prisma faptului că este primul – după estimările mele, sau în orice caz printre primele – material discografic realizat de muzicieni a căror educație în ale jazzului a fost dobândită (și) la nivel instituțional (acest fapt nu este însă vreun criteriu de ierarhizare care să le ofere prioritate în fața muzicienilor care s-au format până acum ca autodidacți). În ce măsură sunt ei produsul școlii pe care au ales s-o urmeze, nu pot să vă spun; aș vrea să remarc doar că, pentru viața muzicală românească contemporană, evoluția profesională a acestor tineri e un semn de normalitate, o condiție poate necesară, dar oricum nu și suficientă, pentru stabilizarea unei ambianțe propice dezvoltării stilului muzical în care și-au ales să activeze.

Dar să revenim la muzică. Cu Secret Lover, Ana Cristina Leonte încearcă, și de cele mai multe ori chiar reușește, să-și traseze un profil distinct, infuzat fără reținere în propria-i sensibilitate. Înainte de toate, nouă din cele zece piese ale albumului sunt compoziții originale ale solistei, două dintre ele realizate în colaborare cu pianistul Albert Tajti (o a zecea piesă, Sora Soarelui, fiind o prelucrare a unei melodii tradiționale românești, Dealul Mohului). Demnă de remarcat e și folosirea limbii române pentru versurile a două dintre compoziții, plus melodia tradițională; nu sunt genul care să tresar de emoție când aud de comoara limbii noastre, dar am fost plăcut surprins de naturalețea sonorităților graiului în piesele respective.

Tot aici se cuvine de menționat și faptul că muzica albumului nu se sfiește să se distanțeze de exigențele jazzului vocal în varianta sa canonică. Asta nu înseamnă că cei cinci muzicieni ar fi încercat să surprindă prin inovații și experiment ci că, plasându-și muzica într-o arie de perfectă accesibilitate, s-au concentrat pe împrospătarea creației prin diferite importuri stilistice. Cele mai vizibile sunt cele din sfera soul și rhythm & blues (Secret Lover, I’ll Wait For…, All Be, Idea), dar de mare folos sunt și liniile melodice mai puțin obișnuite pentru o compoziție de jazz, dar cu atât mai surprinzătoare, ale piesei Puține Vorbe.

Albumul are o desfășurare ascendentă, cu un început plutitor în Sora Soarelui și o creștere treptată prin The Smaller Picture, I’ll Wait For…, pentru a culmina spre sfârșit cu vigoarea din In the Middle of Somewhere. Ascultătorul va fi surprins deseori de turnura pe care o ia muzica în anumite momente și asta pentru că, deși nu este un album care să te țină în permanență cu sufletul la gură, Secret Lover dă dovadă de inspirație și măiestrie în construcția materialului sonor. Echilibrul arhitectural este completat de o execuție instrumentală remarcabilă prin omogenitate, naturalețe și rafinament. Cei patru instrumentiști dau, împreună, impresia unui mecanism precis, cu largi posibilități tehnice și nu în ultimul rând expresiv, o expresie mulată în totalitate pe intențiile și specificul vocii soliste. Muzica  astfel interpretată nu este lipsită de momente scăpărătoare care, însă, nu sunt duse de obicei până la capăt, dinamica grupului lăsând impresia unei opriri înainte de ultimul pas ce putea fi făcut înspre o exprimare completă.

La final, aș vrea să vă mai spun câteva cuvinte despre actorul principal al acestui disc, și asta deoarece Ana Cristina Leonte e una dintre vocile de care veți mai auzi, probabil, în viitor. Expresivă și sigură pe sine, solista nu își propune lucruri care să îi depășească posibilitățile de exprimare (e, de exemplu, una din puținele voci care nu e tentată de incursiuni riscante și neinspirate în acut). Vocea consistentă, bine dozată care, susținută de o partidă instrumentală cu care sincronizarea a fost ireproșabilă, reușește să imprime albumului o marcă inconfundabilă de sensibilitate, de discretă nostalgie.

P.S.: lansarea oficială a albumului va mai avea de așteptat câteva zile. Până atunci, puteți asculta muzica de pe Secret Lover joi, 22.05, în L’Atelier Cafe din Cluj, sau câteva mostre pe Soundcloud.

http://