Steve Lehman este cu siguranță unul dintre cei mai îndrăzneți tineri muzicieni americani ai momentului. A studiat cu Jackie McLean și Anthony Braxton, dar a avut timp să zăbovească și în mediul academic o perioadă, unde a încercat să-și îmbogățească practica plecând de la teorie (mai multe despre ideile lui Lehman găsiți aici). Saxofonistul a activat de-a lungul vremii alături de cele mai importante nume ale generației sale, iar ca lider de grup este activ în diverse formule, începând de la duo și trio până la cvartet, cvintet sau octet. De altfel, albumele ce au apărut sub numele său până în acest moment sunt înregistrate cu toate aceste tipuri de ansambluri.
Dialect Flourescent a apărut în 2012 la casa de discuri Pi Recordings și este înregistrat în formula de trio alături de Matt Brewer (contrabas) și Damion
Reid (tobe). Steve Lehman este deja un muzician pe deplin format, cu o evoluție bine delimitată în lumea muzicală (este deasemeni activ ca și compozitor), ale cărui idei, remarcabile ca originalitate și consistență, sunt reflectate la fel de bine într-un octet ca și într-un trio. Din cele nouă piese ale albumului, cinci sunt compoziții originale ale saxofonistului, iar restul sunt versiuni proprii la compozițiile lui John Coltrane (Moment’s Notice), Duke Pearson (Jeannine), Jackie McLean (Mr. E), la care se adaugă Pure Imagination, piesă de pe coloana sonoră a musical-ului Willy Wonka & the Chocolate Factory. Lehman își argumentează poziția cu aceeași forță atât în piesele sale cât și în cele ale muzicienilor mai sus amintiți, fără ca semnele sale distinctive să aibă de suferit. Ceea ce pare să-l preocupe este găsirea modalităților optime de transpunere a ideilor sale muzicale pentru ansamblul format din saxofon alto, contrabas și baterie. Soluțiile găsite de Lehman pentru această provocare reușesc să confere acestui trio multiple înfățișări.
Albumul debutează în forță cu Allocentric, a cărui introducere realizată de către saxofonul solo anunță deja o parte din coordonatele discului: suprapunere de planuri armonice cromatism dens și construcție judicioasă. Odată cu intrarea celorlalte două instrumente impresionează structura ritmică folosită, neregulată, impredictibilă chiar, dar care asigură piesei o permanentă tensiune. Saxofonul dialoghează uneori cu restul instrumentelor din punct de vedere ritmic, în schimb melodia și armonia evoluează pe alte coordonate, divizând astfel trio-ul în două unități ce evoluează separat și care se întâlnesc câteodată pentru a marca ritmic diferite momente. Moment’s Notice suferă o preschimbare majoră în interpretarea trio-ului lui Lehman. Piesa lui Coltrane este aici descompusă în mici bucăți melodice ritmice și armonice ca într-o pictură cubistă, pentru ca abia în final doar melodia să apară în varianta sa originală. Foster Brothers readuce travaliul ritmic în prim plan, deasupra căruia Lehman își articulează frazele angulare. Pentru Jeannine, cei trei muzicieni nu se străduiesc chiar așa de tare să o facă de nerecunoscut, saxofonul intonând cuminte tema pe un ritm alert de swing. Însă respectarea partiturii este doar aparentă, basul având traseul său propriu, fără legătură cu progresia armonică originală. Această evoluție disparată a instrumentelor face ca piesa să alunece spre free jazz, abia la reluarea finală a temei cele trei instrumente ajungând la un numitor comun. Pure Imagination, din nou un swing alert, este poate momentul cel mai tensionat al albumului, Lehman făcând uz acum și de tonul isteric al saxofonului alto, pe care, de altfel, îl ține bine sub control, evitând cu grijă aproape orice referire la efectele nevrotice folosite în free jazz. În Fumba Rebel culminează preocuparea pentru complexitatea ritmică caracteristică albumului, unisonul dintre tobe și contrabas fiind de o precizie și ingeniozitate deosebită.
Dialect Flourescent reușește să te țină în priză permanent. În fiecare moment se întâmplă ceva, tot timpul muzica propune lucruri noi, solicitând astfel atenția ascultătorului care, în lipsa unor piese cu tempo mediu sau lent, abia are timp să-și tragă răsuflarea. De cele mai multe ori trio-ul evoluează în direcții diferite, contrare sau paralele, toată această relativă eterogenitate având ca rezultat o expresie omogenă a unei muzici ce își propune să fie o permanentă provocare. Deși pare a fi construită din bucăți disparate, în care frazele abstracte și cu un contur alambicat ale lui Lehman se lovesc de ritmuri deconcertante și construite cu atâta migală încât lasă uneori impresia haoticului, muzica curge totuși cu o autentică naturalețe ce reușește să înglobeze toate contradicțiile care o caracterizează. În toată această descompunere și recompunere permanentă a materialului muzical, o anumită doză de ariditate ar fi, poate, de reproșat albumului.
jazz de-a dreptu' 