A Child is Born este cel mai recent album al Teodorei Enache. Sonoritățile ce se regăsesc aici sunt camerale, discrete, formula instrumentală aleasă și vocea solistei imprimând muzicii o notă de intimitate specifică. Împreună cu István Gyárfás la chitară și cu Balázs Berkes la bas, Teodora Enache propune un număr de zece jazz standards într-o interpretare ”clasică”, din care nu lipsește însă personalul și originalitatea. Prima piesă a albumului, Blame it on my youth, cucerește prin sensibilitate și îi oferă Teodorei prilejul de a-și dovedi flexibilitatea timbrului vocal. Nu am fost niciodată atras în mod special de aceată piesă, dar această variantă m-ia trezit interesul, la fel cum o făcuse acum câțiva ani și varianta lui Brad Mehldau de pe Deregulating Jazz. După acest delicat început, urmează hit-ul, sau unul dintre hit-urile albumului. Nu țin minte să mai fi ascultat până acum piesa Better Than Anything, care în afara versurilor haioase, are un balans (datorat măsurii ternare în care este scrisă) care reușește să-ți imprime în minte sonoritățile piesei pentru o întreagă zi. Succesiunea pieselor este bine echilibrată, următoarea apariție fiind un blues, Stormy Monday. Un alt hit al albumului este Over the Rainbow pe care toată lumea o cunoaște în general în varianta pop, lentă. Teodora Enache împreună cu cei doi instrumentiști propun însă o variantă rapidă, cu un swing foarte antrenant. Piese lente precum A child is born sau Misty pun în valoare calitățile interpretative ale solistei prin subtilele frazări folosite. Albumul își menține tonusul ridicat prin piese precum Bye bye blackbird sau Sometimes I’m happy, piese care oferă prilejul celor doi instrumentiști de a-și demonstra abilitățile tehnice. Încheierea este făcută de Every time we say goodbye, ce reamintește întrucâtva de atmosfera acelui Blame it to my youth din deschidere.
A Child is Born nu este un album cu o muzică pretențioasă. Cei trei muzicieni nu și-au propus acest lucru, dimpotrivă, intenția lor a fost de a oferi o variantă a acestor piese care să se poată înscrie cât mai bine în canoanele jazzului mainstream. Privit din acest punct de vedere, albumul este o reușită. Trebuie remarcată sonoritatea omogenă a celor două instrumente, peste care vocea se suprapune firesc. Tot despre István Gyárfás și Balázs Berkes mai trebuie să spunem că reușesc să-i ofere Teodorei un background dinamic și stimulant. În ceea ce privește partea vocală, am observat în ultima vreme că unii vocaliști de jazz consideră ca unică menire prezentarea temei, a melodiei, la început și reluarea ei în final. Teodora Enache perticipă creativ în majoritatea pieselor de pe acest album prin improvizații, iar acest aspect este un alt plus al albumului. Acest aport personal, cât și reușita lui, sunt după mine adevărat contribuție a soliștilor vocali. Și dacă tot vorbeam de soliști vocali autohtoni și de obiceiurile lor, mi se pare puțin nelalocul ei forțarea vocilor în registrul supra acut, tehnică folosită nu numai de Teodora. Acolo vocea este mai puțin controlabilă și poate deveni stridentă sau țipătoare sau uneori cu mici devieri de intonație. Ca să nu mai vorbim că nici stilistic nu este întotdeauna cea mai bună alegere. Dar acestea nu sunt decât niște remarci ce țin mai degrabă de gustul meu personal decât de tehnica vocală, la care recunosc că nu prea mă pricep, și mai rău chiar, nu mă atrage în mod deosebit. Sărind așadar peste acest subiect, vreau să închei într-o notă pozitivă și vă spun că muzica de pe acest album este cântată de Teodora Enache cu o vizibilă bucurie, de la prima până la ultima piesă. Îmi veți spune că acesta e un truism, că toți artiștii au aceleași sentimente în timp ce cântă. Dar vă rog să ma credeți că nu e întotdeauna așa. Am văzut destui plictisiți cu instrumente în mână.
jazz de-a dreptu' 