Tag Archive: lucian ban


Maurer/Ban/Maneri: Fantasm

fantasmCând vorbeam despre Transylvanian Concert (ECM Records, 2013), spuneam că pianistul Lucian Ban își găsise – atât în formula de duo cu violonistul/violistul american Mat Maneri cât și în direcția stilistică abordată – cea mai fericită expresie a creativității sale de până la acel moment. Chiar dacă nu cunoșteam (și nici acum nu o cunosc) întreaga discografie a artistului, duo-ul Ban/Maneri avea de oferit, la acel moment, un produs muzical bine configurat, cu o stilistică aparte, tentant prin combinația specială de melodic și disonant, de nostalgie și exuberanță. Un an mai târziu (2014), la formula de duo se mai adaugă un cordar, violonistul german Albrecht Maurer, cu care Ban colaborase și pentru proiectul Enesco Re-Imagined. Și, precum în cântecelul cu cei zece elefanți care se legănau pe o plasă de păianjen, cooptarea lui Maurer s-a dovedit a fi una inspirată, asta deoarece traseul început odată cu Transylvanian Concert este unul deosebit de ofertant, cu resurse ce pot fi exploatate în diferite tipuri de abordări sau formule instrumentale.

Astfel, trio-ul pian-vioară-violă a înregistrat anul trecut albumul Fantasm. The loft sessions (Nemu Records), album ce continuă direcția inaugurată de Transylvanian Concert. Albrecht Maurer, activ în zona muzicii improvizate, completează firesc formula de duo, Fantasm reușind să aibă aceeași incontestabilă precizie în a-și delimita un spațiu stilistic și estetic propriu, la fel ca și antecesorul său. Asta cu atât mai mult cu cât toți cei trei membri ai formației au contribuit cu piese proprii la alcătuirea celor nouă momente ale albumului (cel mai prolific dintre ei fiind Lucian Ban).

Muzica discului are o cursivitate firească, un ritm propriu (și tempouri relativ apropiate pentru majoritatea pieselor) care evoluează imperturbabil de la început până la sfârșit. Omogenitatea sa (care te poate duce cu gândul la o lucrare multi-partită a unui compozitor) este reflectată prin opțiunile melodice, armonice și interpretative ale muzicii. Nu trebuie trecută cu vederea nici timbralitatea deosebită a ansamblului, ansamblu comun mai degrabă muzicii culte decât jazzului. În cazul de față, cele trei instrumente produc împreună un sound compact, cameral, evitând totuși rigorile clasice, întru totul potrivit direcției stilistice abordate. Albumul este caracterizat de linii melodice aerate, venite parcă din neant, în contururi neregulate, surprinzătoare uneori, așa cum întâlnim în piesa Fantasm (compoziția lui Paul Motian) sau în Aura, unul dintre cele mai inspirate momente ale albumului, semnată de Albrecht Maurer. Binomul Ban-Maneri are și aici un rol central în configurarea albumului, îndrăzneala și apetitul pentru experiment ce-l caracterizează pe violist (care, în mare parte activează în zona free jazzului și a muzicii improvizate) fiind contrabalansate de câmpul armonic clar definit de intervențiile lui Ban. Cursivitatea albumului se datorează și modului în care cei trei muzicieni își distribuie rolurile, fără să țină cont de rigorile tiparelor clasice în care solourile individuale își succed unul altuia. Dimpotrivă, muzica este construită în fiecare moment prin contribuția spontană a celor trei parteneri, fiecare instrumentist știind cu precizie când și cum să intervină (aici, asemănarea cu o creație notată pe partitură se ivește din nou).

Fantasm-TRIODin cooperarea aceasta eficientă rezultă un produs ce transcede genuistica convențională, situat undeva la granița dintre jazz, muzică improvizată și îndrăzneala avangardei secolului trecut. De la liniile melodice interiorizate la disonanțele apăsate ale cordarilor, de la unisonuri plutitoare la texturi sonore dezlănțuite pe spații largi, de la polifonii (mai libere sau mai stricte) la armonizări modale și mai apoi la pasaje atonale/aleatorii, muzica de pe Fantasm își datorează consistența tocmai modului în care știe să integreze dimensiunea experimentală (esențială aici și datorată în bună măsură lui Maurer și Maneri) într-un discurs articulat, logic și cu un mare potențial expresiv. Și, ca să închei circular, vreau doar să mai spun că, prin Transylvanian Concert și Fantasm, Lucian Ban este acum (poate era și înainte dar nu mi-am dat eu seama) un artist pe deplin individualizat, un pianist a cărui muzică recentă va fi greu de confundat. Mai mult, meritul lui Ban și al colegilor săi e acela de a realiza o sinteză proprie între scena experimentală a New York-ului și cea europeană, dominată de stilistica scandinavă. Deși afirmația anterioară e una cu bătaie lungă ce ar merita dezbătută separat, dacă generalizăm (poate nepermis de mult) tendințele actuale din jazzul mondial, am putem afirma că ultimele două discuri ale lui Lucian Ban reușesc cu succes să pună la aceeași masă două orientări ce arareori se regăsesc pe o traiectorie convergentă. 

lucian-ban-elevation-mystery

Spuneam acum ceva timp că 2013 a fost unul dintre cei mai fructuoşi ani pentru Lucian Ban, an ce a marcat apariţia a două discuri: Transylvanian Concert, împreună cu Mat Maneri, şi cel de faţă, Mystery (Sunnyside Records), înregistrat în componenţa cvartetului Elevation. Elevation este un ansamblu ce are deja o anumită vechime, nucleul acestuia fiind format din Lucian Ban (pian) şi Abraham Burton (saxofon tenor), secţia ritmică având o componenţă variabilă de-a lungul vremii, dar alcătuită din personaje deloc neglijabile. Pentru acest album s-au adăugat muzicienilor deja menţionaţi două nume importante ale jazzului american, John Hébert la contrabas (co-lider, împreună cu Ban, al ansamblului folosit pentru proiectul Enesco Re-Imagined) şi Eric McPherson la tobe (un mai vechi colaborator al lui Abraham Burton, împreună cu care semnează o serie de albume remarcabile). Materialul de pe album a fost înregistrat live în 2010 la Cornelia Street Cafe din New-York. Muzica rezultată din colaborarea acestor patru muzicieni este astfel o mostră a jazzului new-yorkez actual.

Mystery conţine opt piese, dintre care prima e un preludiu saxofon-tobe, iar ultima un outro. Dintre acestea, şase sunt compoziţiile lui Lucian Ban (cu excepţia preludiului şi a celei intitulate Obsolete, un solo de bas alcătuit de John Hébert), compoziţii reprezentative pentru viziunea estetică a acestuia şi care conferă albumului un contur specific. Freeflow, prima piesă propriu-zisă a albumului, îl are în centru pe Abraham Burton, a cărui forţă expresivă te face să crezi că instrumentul pe care cântă nu mai e de ajuns pentru ideile ce le are de exprimat. Soloul său, comparabil tehnicile folosite şi puterea investită cu unele înregistrări ale lui Coltrane, aproape că epuizează toată substanţa piesei, astfel că Lucian Ban, spre final, face singurul lucru care mai putea fi făcut: linişteşte apele, aduce calmul după această furtună de proporţii. Următoarele două piese, Obsolete şi Serenade, au deasemeni rolurile împărţite, prima fiind o intervenşie solistică a lui John Hébert, iar în cea de-a doua, dedicată regretatului pianist Andrew Hill, să-l avem în prim plan pe Lucian Ban. Dintre toate calităţile acesteia, aş vrea să remarc compoziţia,  complexă, bine articulată, diversă în idei, în ciuda spaţiului restrâns al temei pe care-l ocupă.

Abia următoarea piesă, Of things to come, reuneşte forţele întregului ansamblu, iar din acest punct de vedere piesa poate fi considerată semnificativă pentru muzica întregului album. Ideile muzicale sunt bine conduse, ansamblul funcţionează fără reproş, iar intervenţiile celor doi solişti, Ban şi Burton, converg, fiecare cu particularităţile sale, spre acelaşi orizont. Urmează Silence (Almost), secţiunea introspectivă a albumului, şi Rank & File, ultima piesă (în afară de outro) şi, am putea spune, hitul acestui disc. Într-adevăr, Rank & File se bucură de o temă deosebit de inspirată, o construcţie cu un profil ritmic şi melodic care captează atenţia imediat. Burton preia şi aici ştacheta şi, pe swingul alert al piesei, pare că pluteşte senin cu o linie melodică nestingherită de nimic.

Nu ştiu care au fost motivele pentru care a fost ales acest nume, Mystery, ca titlu al albumului. Cert e că acest cuvânt reuşeşte să traducă oarecum „mesajul” acestei muzici. Rezultantă a ideilor muzicale ale lui Lucian Ban, aceasta ar putea fi descrisă prin câteva trăsături generale: atmosfera intimă, camerală, evitarea spectaculosului, atenţie la detalii. Pe plan muzical, toate acestea se exprimă prin anumite preferinţe armonice (sunt ocolite sonorităţile expansive), melodice (muzica lui Ban nu manifestă preferinţe spre cromatismul sau disonanţele excesive) sau ritmice. Provocarea cea mai însemnată a cvartetului Elevation reprezintă omogenzarea dintre personalitatea pianistului şi cele ale colegilor săi, care nu întotdeauna pot subscrie la caracteristicile enumerate mai sus. Însă, din acest punct de vedere, cred că Mystery reuşeşte, într-un mod fericit, să aducă la acelaşi numitor comun aceste patru personalităţi muzicale disctincte.

?????? Anul 2013 se poate spune că a fost deosebit de productiv pentru pianistul Lucian Ban, acesta reuşind să imprime două discuri cu două proiecte muzicale ce se plasează pe traiectorii distincte, dar pentru care Ban a reuşit să găsească resursele şi inspiraţia necesare compoziţiei şi organizării materialelor. Primul, Mystery (Sunnyside Records),  înregistrat sub titulatura deja cunoscută a formaţiei Elevation, cu Abraham Burton (saxofon tenor) John Hébert (contrabas) şi Eric McPherson (tobe), duce mai departe munca începută în această formulă de o bună perioadă de timp (despre Mystery vom discuta într-una din postările viitoare). Cel de-al doilea album, Transylvanian Concert (ECM Records), este alcătuit într-o formulă de duo, Ban avându-l alături pe violonistul/violistul Mat Maneri. Colaborarea cu violonistul american este relativ recentă, ea fiind iniţiată de înregistrarea lui Enesco Re-Imagined (Sunnyside Records, 2010), cu siguranţă una dintre cele mai notabile realizări muzicale ale lui Lucian Ban până la acest moment.

Transylvanian Concert a fost remarcat deja (inclusiv la noi în ţară) ca fiind debutul lui Lucian Ban la ECM, una dintre cele mai prestigioase case de discuri contemporane. Deşi nu e puţin lucru, într-adevăr, găsesc totuşi că acest fapt este de o importanţă secundară în evaluarea acestui material sonor. Cred mai degrabă că meritul său principal este acela de a reprezenta momentul în care Lucian Ban îşi exprimă în modul cel mai direct şi convingător personalitatea artistică, atât convingerile cât şi incertitudinile sale ca muzician. Formule instrumentale precum cea a grupului Elevation (unde componenta hard-bop a tandemului Burton – McPherson este foarte pronunţată) nu l-au avantajat întotdeauna pe Ban, şi asta pentru că lăsau să se întrevadă o plasare a sa pe poziţii oarecum diferite faţă de restul muzicienilor din grup. În schimb, pe Transylvanian Concert, protagonistul nostru îşi găseşte – în atmosfera aerată a muzicii sau în lumea armonică creată – cea mai potrivită expresie a creativităţii sale. (Trebuie să-mi nuanţez însă această afirmaţie, deoarece o bună parte a discurilor semnate de Lucian Ban nu le-am ascultat, însă am avut ocazia să-l ascult live cu principalele sale proiecte din ultimii ani.)

În conceperea albumului, Lucian Ban a avut rolul principal, patru din cele şapte piese fiind compuse de el (Not That Kind of Blues, Harlem Bliss, Monastery şi Two Hymns). Restul pieselor sunt compoziţii ale lui Mat Maneri (Retina), un exemplu de instant composing (Darn) şi un spiritual (Nobody Knows The Trouble I’ve Seen). Întreg albumul construieşte un spaţiu sonor situat pe coordonate proprii, bine definite, un spaţiu ce încearcă în fiecare moment să-şi exploateze până la capăt caracteristicile. Avem aici un Lucian Ban care ne spune cu claritate ceea ce alte ori lăsa doar să se înţeleagă. Cu toate că în alcătuirea albumului aportul său este substanţial, în ceea ce priveşte muzica rezultată, contribuţia lui Maneri este fundamentală. Cei doi se completează reciproc cum nu se poate mai bine, iar ireproşabila lor comunicare ar putea să ne surprindă, dacă ne gândim că Ban şi Maneri au în spate două istorii diferite, ultimul fiind recunoscut mai ales pentru dezvoltarea unui limbaj free le cele două instrumente la care cântă, vioara şi viola.

2313_Ban_Maneri_PF2Unitar ca şi concepţie, acest disc îşi poartă ascultătorul pe cărări dintre cele mai diverse: blues, muzică tradiţională românească, sau armoniile impresioniste ale lui Debussy. Prima piesă a albumului, Not That Kind of Blues, este, după cum o spune şi titlul, o înveşmântare imaginativă a formei tradiţionale de blues, în care culorile armonice – într-o permanentă metamorfoză – folosite de Ban dau un relief specific acestui blues. Harlem Bliss, meditativ, aerat, însă deloc banal, evoluează spre final până la înalte cote de tensiune, oferind astfel o primă mostră a capacităţii celor doi muzicieni de a-şi intui şi susţine reciproc intenţiile. Lucian Ban a fost mereu preocupat de folclorul românesc, iar Monastery este unul din rezultatele acestei preocupări. Piesa este concepută pe o bază armonică modală simplă, dar eficientă (două caracteristici ale idiomurilor folclorice, care însă nu sunt sesizate întotdeauna în prelucrările de jazz autohton), ce trimite de altfel cu gândul şi la McCoy Tyner. Exuberantă şi dinamică, piesa merită remarcată şi pentru solo-ul lui Maneri, foarte bine condus, ce reuşeşte să exprime caracteristicile melodice principale ale melodiei, fără a abuza însă de tot soiul de folclorisme (de fapt, acest pericol îi pândeşte cu precădere pe muzicienii noştri). Nobody Knows the Trouble I’ve Seen reprezintă un moment solistic al lui Mat Maneri, unde melodia cunoscutului spiritual serveşte ca punct de plecare într-un traseu de deghizări melodice şi armonice. (De fapt, Maneri are o îndelungată preocupare pentru evoluţiile solo, preocupare materializată în discul Trinity) Albumul se încheie cu piesa Two Hymns, o revenire pe coordonatele lirice, în care alternanţa intervenţiilor celor doi instrumentişti este marcată de scurte fragmente ce amintesc de două dintre preludiile lui Debussy (Voiles şi, cred, Brouillards).

Transylvanian Concert reprezintă totodată şi un dublu portret, în care Lucian Ban şi Mat Maneri se află faţă în faţă: primul îşi construieşte cu grijă un întreg univers armonic în care accentul cade pe subtilitatea culorii şi pe evitarea asperităţilor excesive; se crează astfel o atmosferă intimă, auto-reflexivă, cu linii melodice suple dar neintruzive, ce aminteşte într-adevăr de muzica lui Debussy (iar folosirea celor două pasaje în Two Hymns nu a făcut decât să-mi confirme intuiţia pe care o aveam referitor la preferinţa lui Lucian Ban pentru compozitorul francez). Cel de-al doilea muzician preferă de cele mai multe ori disonanţele, evoluează preponderent cromatic, în linii frânte, reuşind să creeze aglomerări sonore în care tensiunea acumulată dă impresia unei iminente răbufniri. Asta când Maneri nu participă la crearea acele atmosfere aerate, specifice albumului, folosind o tehnică în care folosirea pricepută a arcuşului lasă senzaţia respiraţiei unei voci umane în timpul cântului.

Muzical lui George Enescu nu se bucură de recunoaşterea internaţională cuvenită. Cel puţin aşa afirmă o parte a muzicienilor români, şi nu numai. Şi au, parţial, dreptate. Parţial, deoarece Enescu nu este total necunoscut centrelor muzicale occidentale, ci poate nu chiar atât de interpretat. Dar, dacă stăm bine să ne gândim, cât de des se cântă în România creaţiile contemporanului său Hindemith? Sau cât de cunoscut este pentru publicul autohton, consumator de muzică clasică, Gabriel Fauré, compozitorul sub îndrumarea căruia Enescu a studiat la Paris? De fapt, nici pe afişele de concert din ţară numele lui Enescu nu figurează din cale-afară de des.

Dar să ne apropiem de subiectul propus pentru discuţie. ICR-ul, ca instituţie menită se vegheze interesele culturale ale ţării, sesizează deficitul de promovare al lui Enescu şi demarează o acţiune de popularizare a creaţiei sale. Acest tip de acţiuni sunt în general destul de sensibile, pentru că oricând popularizarea poate glisa discret – mai ales când e vorba de muzică – spre vulgarizare (şi nu am aici în minte albumul de faţă)! Sarcina căzută astfel pe umerii lui Lucian Ban nu a fost deloc uşoară.

O „re-imaginare” a muzicii unui compozitor de complexitatea lui Enescu nu este probabil pentru nimeni ceva accesibil. Mai ales că standardul este foarte ridicat, iar inevitabila comparaţie care se face între original şi „copie” îl poate dezavantaja foarte uşor pe „copist”. Privit simplist, problema poate părea frivolă: este vorba despre a păstra ceva, despre a da altceva la o parte şi despre a pune şi tu ceva în loc. Dar tocmai această sesizare şi păstrare a esenţialului, cât şi adaosul unui conţinut şi a unor forme noi, adecvate la materialul păstrat, poate crea uneori dificultăţi nebănuite.

Aparatul instrumental ales de Lucian Ban pentru acest demers poate fi interpretat ca o orchestră în miniatură. Instrumente cu coarde: vioară (Albrecht Maurer), violă (Mat Maneri); instrumente de suflat: trompetă (Ralph Alessi), saxofon tenor (Tony Malaby); percuţie: tabla (Badal Roy), tobe (Gerald Cleaver); pian (Lucian Ban) şi contrabasistul John Hébert – cel care a prelucrat o bună parte a materialului, co-lider al formaţiei. Alegerea acestor instrumente crează a paletă timbrală largă şi facilitează multiple posibilităţi de orchestrare, chiar dacă, la prima vedere, combinaţia poate părea eteroclită.

Un alt aspect deosebit de important aici este alegerea opusurilor enesciene ce urmează a fi reinterpretate. Pe lângă lucrări mai cunoscute, precum Octuorul op.7, Sonata a treia pentru vioară şi pian în caracter popular românesc, Preludiul la unison din Suita orchestrală nr.1, se mai regăsesc pe acest album şi Aria în Mi bemol-Scherzino, Adagio din Suita pentru pian nr.1, sau partea a doua din Simfonia a IV-a (neterminată). Am putea spune că Lucian Ban alege calea mai grea, mai riscantă, dar poate şi cea cu potenţial artistic superior. Ar fi putut recurge foarte uşor la Rapsdiile lui Enescu sau la Poema Română, din care ar fi putut extrage câteva teme cu iz folcloric pronunţat, pe care să le prezinte drept chintesenţă a muzicii româneşti, într-un fel de citare a citatului. Fragmentele alese aici fie că nu recurg la folclor, fie îl „distilează” într-o manieră superioară, uneori făcând ca sursa de inspiraţie să fie abia perceptibilă.

Muzica albumului cunoaşte grade diferite de detaşare faţă de originalul enescian. Întâlnim piese, cum e cazul Ariei, care par mai degrabă simple reorchestrări. O bună parte a liniei melodice, cât şi a armoniei este păstrată, iar improvizaţia joacă aici un rol secundar. Am putea spune că avem de-a face cu o muzică clşasică cu influenţe de jazz (defapt, balanţa dintre cele două stiluri nu cunoaşte până în finalul albumului o stabilizare definitivă). În aceeaşi situaţie se află şi Adagio-ul din Suita pentru pian nr.1. Gândirea muzicală a lui George Enescu se desfăşura pe spaţii largi, dând astfel naştere unor fraze muzicale ample, care, transferate în noul context, devin teme de jazz complexe pentru a căror susţinere sunt inspirat utilizare tehnici ritmice, armonice sau de orchestraţie.

O detaşare mai evidentă faţă de original se regăseşte în Preludiu la unison sau în Octuor. Pentru aceste două piese, factorul ritmic joacă un rol esenţial, dând naştere unei dinamici expansive, dublată de eficienta amplasarea a materialelor tematice, care, prin succesiunea cu momentele solistice, dă naştere unei forme în care sunt potenţate contrastele. De o rearanjare inspirată se bucură şi partea a II-a din Sonata a treia pentru vioară şi pian, atât la nivel ritmic, dar şi ca orchestraţie şi timbralitate. Aici, ca şi în prelucrarea părţii întâi a aceleiaşi sonate, nu obosesc momentele de expunere a temelor. Intervenţiile solistice trebuiesc şi ele remarcate: Mat Maneri – inspirat, cu un simţ artistic ce-i permite să sesizeze şi exprime sensurile unei muzici pe care, probabil, nu o cunoscuse în prealabil; Ralph Alessi – tehnic şi expresiv, mai cu seamă în introducerea Octuorului. Muzicienii reuşesc să creeze momente tensionate, precum în finalul primei părţi din sonata pentru vioară, când, după desfăşurarea improvizaţiilor, punctul culminant readuce tema iniţială.

Enesco re-imagined reuşeşte să păstreze, chiar dacă transpus în alt orizont stilistic, o serie de caracteristici ale scriiturii enesciene: subtilitate armonică, bogate resurse melodice şi forme elaborate. Spaţiile modale ample şi structurile ritmice minuţios divizate, asigură un cadru optim pentru desfăşurarea solistică a muzicienilor. Cei doi responsabili pentru aranjarea materialelor muzicale, Lucian Ban şi John Hébert reuşesc să obţină în final un rezultat sonor de o omogenitate remarcabilă, în ciuda utilizării unor resurse instrumentale diferite, unele chiar exotice, precum tabla. Raportul dintre clasic şi jazz este într-o permanentă dispută, fluctuând de la piese ce par mai degrabă simple re-orchestrări ale originalului (Aria et Scherzino) până la distanţări curajoase faţă de varianta originală (Symphony No. 4). Lucian Ban îşi găseşte în această formulă unul dintre contextele cele mai favorabile pentru personalitatea sa muzicală. Influenţat, prin educaţia primită, de muzica clasică, dar posesor în acelaşi timp al unui spirit clasic în conceperea jazzului, Ban îşi împlineşte personalitatea artistică în ambianţa albumului, dominată de subtilităţi armonice şi orchestrale.

Elevation

Pianistul Lucian Ban revine pe scena clujeană de jazz cu un nou proiect, Elevation. Formaţia îi are în componenţă pe Abraham burton – saxofon tenor, Eric McPherson – tobe, Brad Jones – bass şi Lucian Ban – pian. Concertul lor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj din data de 1 decembrie a făcut parte dintr-un turneu european mai amplu ce are ca scop promovarea pe bătrânul continent a acestei proaspete colaborări dintre muzicianul român şi două dintre cele mai valoroase nume ale jazzului american la ora actuală, Abraham Burton şi Eric McPherson.

Întreg repertoriul formaţiei a fost compus de Lucian Ban, special pentru a fi cântat în această formulă. Compoziţiile sale pot fi caracterizate de un echilibru al construcţiei, ce are la bază contrastul între zone modale, diatonice şi cromatice, între structuri ritmice sau între diferite variante de orchestraţie. În unele cazuri liniile melodice au contururi foarte inspirate, uneori lirice, alteori dinamice.

Trebuie să recunosc că stilul interpretativ al lui Lucian Ban nu este unul care să impresioneze în acest context stilistic de factură bop. Cel mai mult am apreciat la Lucian Ban felul în care se raportează la ansamblu, şi mai ales la solistul improvizator. Dacă unii pianişti de jazz preferă să nu intervină în construcţia solourilor partenerilor de formaţie, Ban este prezent permanent în spatele solistului cu armonii, accente sau incizii melodico – ritmice menite să contribuie la sporirea dinamismului şi la sugerarea unor posibile direcţii de dezvoltare muzicală. În schimb, solourile sale au reprezentat mai degrabă o contrapondere, binevenită uneori, la torentul melodic al lui Burton. Trebuie să avem totuşi în vedere faptul că pianul nu este un instrument care să fie capabil de o forţă de expresie egală cu cea a saxofonului, de exemplu. Astfel că o comparaţie între Lucian Ban şi partenerul său, Abraham Burton, cu aceeaşi unitate de măsură, nu ne poate conduce la concluzii îndreptăţite asupra fizionomiei artistice ale celor doi muzicieni.

Cât despre componenta afro – americană a cvartetului Elevation, trebuie menţionată colaborarea lui Abraham Burton cu Eric McPherson încă de la debutul discografic al saxofonistului, în 1994. Această îndelungată relaţionare dintre cei doi şi-a arătat roadele într-un moment culminant de duo saxofon – tobe de mare intensitate şi complexitate melodică şi ritmică. În rest, saxofonistul a părut a nu se întrebuinţa foarte mult, rămânând deseori oarecum în exteriorul faptului muzical. Solourile sale, clădite cu economie şi cu o acumulare treptată a tensiunii, au cunoscut momente de intensitate, datorate în primul rând notelor lungi, aspre, în registrul supraacut şi travaliului ritmic al toboşarului. Cel mai implicat în actul muzical mi s-a părut a fi basistul Brad Jones, care, prin inspiraţia solourilor şi prin asumarea unui rol de coordonator al secţiei ritmice, a lăsat impresia unei participări mai active şi în acelaşi timp fructoase la întreţinerea unei atmosfere creative. Concertul a reprezentat o bună ocazie de a vedea live pe câţiva dintre cei mai activi muzicieni de jazz de pe scena newyorkeză, mostre de acest fel fiind în ultimii ani datorate activităţii pianistului Lucian Ban.