Latest Entries »

10996435_874594682591385_5438464356414183673_nConcert cu rezonanțe teutone pentru prima zi de primăvară în Atelier Cafe. Hannover Jazz Trio reunește de fapt trei muzicieni români – trompetistul Emil Bîzgă, pianistul Marius Vernescu și contrabasistul Pedro Negrescu – care au fost, fiecare în parte, atrași, la un moment dat în carieră, de orașul german. Membrii trio-ului sunt deja nume consacrate în jazzul românesc, însă vizibilitatea (și, probabil, activitatea) fiecăruia se plasează pe niveluri diferite: cu siguranță Pedro Negrescu este cel mai activ, atât discografic cât și concertistic; Emil Bîzgă e o prezență intermitentă pe scenele de concert din țară, la fel ca și pianistul Marius Vernescu, lucru explicabil însă și prin faptul că cei doi nu locuiesc în țară. Un concert cu muzicieni scumpi la vedere așadar.

Pe Emil Bîzgă l-am văzut prima dată acum vreo 8-9 ani într-un club din Iași, oarșul său natal. Nu mai țin minte în ce componență, și nici nu cred că mai contează din moment ce, după concertul din Atelier, am avut senzația că în acest interval de timp nu s-a schimbat nimic în felul de a face muzică al trompetistului (asta, bineînțeles, nu e neapărat un lucru rău). Mai mult însă, mi-a părut că Emil Bîzgă nu cântă nici mai bine, nici mai rău decât acum un deceniu (aici însă se poate ridica un semn de întrebare). Am ales să pornesc discuția despre acest concert deoarece, chiar dacă acest trio nu îi poartă numele, cred totuși că trompetistul a fost cel care a impus direcția muzicală a trio-ului.

Așadar, atunci ca și acum, repertoriul ales a fost unul majoritar de standarde, la care s-au adăugat două piese ale lui Charlie Parker (Billie’s Bounce și My Little Suede Shoes) cântate ca la manual, fără vreo intenție de a le mai schimba înfățișarea printr-un aranjament inedit. Asta nu înseamnă însă că muzica a fost lipsită de calități: Emil Bîzgă are un ton frumos și o frazare îngrijită care însă nu-ți dă palpitații; Pedro Negrescu (muzicianul serii, dacă mă întrebați) a fost cel care, prin eleganța walking bass-ului, a reușit să imprime formației un swing subtil, foarte flexibil, iar solourile sale au fost cu siguranță cele mai aventuroase momente ale concertului (ținute, din păcate, prea din scurt de comping-ul școlăresc a lui Marius Vernescu).

Una peste alta, seara a stat sub semnul agreabilului, atît de agreabil încât jazzul s-a văzut împins ceea ce ar putea fi numit piano bar, un fel de gen muzical care nici nu te supără, nici nu te lasă să adormi în timp ce-ți savurezi coktailul. Lucrul e cu atât mai de mirare cu cât muzica aceasta vine din parte unor muzicieni cu certe disponibilități tehnice (însă câteodată prost folosite, ca în cazul lui Marius Vernescu pentru care simpla aglomerarea de note pare să însemne o culminație expresivă). Dacă privim însă lucrurile dintr-o altă perspectivă, ar trebui să recunoaștem că proliferarea unor astfel de muzici (standardul bine făcut) ar trebui să fie un semn de normalitate pentru o scenă muzicală ca a noastră, preocupată de emancipare, o bază pe care se pot construi ulterior și lucruri mai îndrăznețe/provocatoare/inovatoare. Deocamdată, în România lucrului bine făcut nu avem (cu mici excepții) nici de una, nici de alta.

coverI know you by heart este albumul de debut al Anei Maria Galea (Svetz Records, 2014), un nume de care trebuie să recunosc că nu auzisem, dar care, prin acest disc, își face intrarea (oficial, cel puțin) în viața muzicală românească. Înregistrat în formulă de cvartet, solista îi are ca parteneri pe acest album pe Daniel Csikos la pian (o surpriză plăcută a albumului), pe Michael Acker la contrabas și pe Tavi scurtu la tobe. O formație clasică care abordează la rândul ei un repertoriu „clasic”. Dintre cele opt piese al albumului, o parte sunt standarde (My Favourite Things, Moon and Sand), o altă parte compoziții originale ale lui Mal Waldron (Left Alone), Thelonious Monk (Straight No Chaser) sau Duke Ellington (Solitude) și, nu în ultimul rând, două piese semnate chiar de către protagonistă (Shall We Dance și The Dream). Compozițiile Anei Maria Galea se încadrează fără dificultate în ambianța creată de mai celebrele lor companioane, asta deoarece reușesc să demonstreze, pe lângă inspirație, iscusință în folosirea principiilor și tiparelor ce stau la baza alcătuirii unei piese standard de jazz.

Left Alone (compoziția lui Mal Waldron pe versurile lui Billie Holiday) este prima propunere a albumului, a cărei interiorizare și melancolie definesc încă de la început o latură determinantă a muzicii ce urmează a fi ascultată. Finalul este gândit sub aceleași auspicii, What are you doing the rest of your life oferind o încheiere simetrică față de piesa lui Waldron. Între aceste două jaloane, ne întâlnim cu o variantă de trio (voce, pian și contrabas) a cunoscutei My Favourite Things, unde nu putem să nu remarcăm dinamica incitantă creată între cele două instrumente, cu piesa lui Duke Ellington, Solitude, interpretată în varianta voce și contrabas (și unde este pusă în lumină creativitatea tânărului contrabasist Michael Acker) și cu un Straight No Chaser plin de vervă, piesa cu cel mai mult nerv de pe acest album (dar și cea mai scurtă).

1947808_784558634905759_1782647298_nI know you by heart este un album tipic pentru formațiile de voce și instrumente, tipic nu doar pentru repertoriul abordat, dar și pentru maniera în care este interpretat. Cea care „dă tonul” acestei muzici este vocea solistei, care, prin timbrul și sensibilitatea specifice, dezvoltă un spectru emoțional în care accentul cade pe interiorizare. Albumul nu își propune să inoveze, nici vocal și nici instrumental, ci mai degrabă să arate o voce care este stăpână pe repertoriul standard al jazzului. Ana Maria Galea este o voce distinctă: sensibilă prudentă, cu un tip de frazare propriu și cu o emisie cu foarte puțin vibrato (ceea ce o particularizează, fără îndoială, dar care, la un moment dat, poate da senzația unei interpretări vocale de suprafață, fără o prea mare implicare). Pe lângă aceste calități, solista mai punctează și prin câteva scurte momente de improvizație, într-o vreme când a devenit ceva obișnuit, peste tot în lume, nu numai la noi, ca intervențiile soliștilor vocali să se rezume la intonarea temei, la început și la sfârșit. Ea mai beneficiază și de aportul unor instrumentiști talentați cu care ajunge, în câteva situații, să construiască momente provocatoare, unde dinamismul interplay-ului ar părea că promite ieșirea într-un spațiu mai liber, mai curajos. Însă aceste momente de care vorbesc nu sunt duse până la capăt, potențialul lor nu este fructificat, iar muzica revine la prudența-i caracteristică. Acest lucru este într-un fel de înțeles, dacă ne gândim că acest cvartet a fost alcătuit (bănuiesc eu) pentru înregistrarea albumului și pentru o serie de concerte de promovare. Cei patru muzicieni nu au așadar o istorie comună care să le dea siguranță în acceptarea spontană a provocărilor, în aventurarea în necunoscut. Însă flexibilitatea, disponibilitatea pentru explorarea unor noi teritorii, a unor zone care să depășească limitele propriei confortabilități, îndrăzneala de a încerca ceva deosebit, de a evada din familiar ar putea avea un aport important în dezvoltarea unei personalități artistice cât mai complexe, atât în cazul Anei Maria Galea, cât și în cazul altor voci tinere din jazz.

În final vreau să mai punctez că apariția albumului I know you by heart este încă o binevenită inițiativă a unor muzicieni care nu locuiesc (încă) în capitală. Știu că afirmația mea se încadrează la veșnica problemă a provincialului nemulțumit de hegemonia centrului, dar sunt convins că lumea jazzului românesc nu se poate dezvolta atâta timp cât majoritatea lucrurilor importante ale domeniului se întâmplă într-un singur oraș.

??????Mutations este o apariție discografică a acestui an și reprezintă totodată și prima colaborare a pianistului american Vijay Iyer cu casa de discuri ECM Records. Pentru Iyer discul are însă o însemnătate mai mare decât colaborarea cu ECM-ul, Mutations fiind o primă mostră a activității sale în calitate de compozitor în tradiția muzicii clasice. El nu se află așadar la prima încercare, însă discul de față reprezintă prima apariție publică a sa cu o muzică destul de diferită de ceea ce știam că poate face Vijay Iyer până acum. Trebuie să vă mărturisesc chiar că am avut dubii în a prezenta acest album pe un blog dedicat jazzului, gândindu-mă dacă nu ar fi mai nimerit să se ocupe de el exegeții muzicii contemporane. Asta deoarece Mutations aparține fără îndoială ariei stilistice definite (oricum destul de vag) prin această expresie, o arie stilistică care alătură astăzi rigoarea (moștenită din tradiția componistică europeană), experimentul (după modelele oferite de diversele avangarde ale secolului XX) și improvizația (un bun câștigat, evident, de pe filiera jazzului).

Discul de față este înregistrat în formula Vijay Iyer – pian, electronics și bineînțeles compoziție, plus cvartet de coarde, alcătuit din Miranda Cuckson (vioara I), Michi Wiancko (vioara II), Kyle Armbrust (violă) și Kivie Cahn-Lipman (violoncel). Este componența clasică a unui cvintet cu pian, singură prezența mediilor electronice atentând la echilibrul acestui ansamblu. Însă nu mai e de mult o noutate alăturarea instrumentelor acustice și a celor electronice, atât în practica muzicii culte cât și în cea a jazzului. Pe parcursul albumului, cei trei actanți (pianul, cvartetul de coarde și partenerul electronic) evoluează în diferite permutații (pian solo, cvartet solo, pian și electronics, cvartet și electronics), rareori fiind implicați simultan. Această dispunere îi conferă albumului o desfășurare echilibrată, în care pianul și cvartetul dețin rolurile principale, în timp ce partea electronică pare deseori a avea doar un rol ornamental, de evidențiere a ritmului sau pentru culori timbrale inedite (o excepție este piesa Automata, a cărei a doua parte – integral electronică – se naște din prelucrarea finalului intervenției cvartetului).

În această distribuție, muzica își croiește un dinamism aparte, o motricitate care rezultă din modul în care Vijai Iyer alege să construiască partitura fiecărui instrument în parte. Una dintre cele mai puternice influențe stilistice de pe album este cea a minimalismului și a tehnicilor sale repetitive (cu care pianistul mai cochetase și în muzica pentru trio-ul său de jazz) ce amintesc mai degrabă de senzația de imperceptibilă evoluție interioară a materialului (poate de aici idea de mutations) la Steve Reich, mai degrabă decât de imaginile alăturate de către Philip Glass. Cel mai explicit exemplu în acest sens este chiar prima mutație, Air. Bineînțeles, Iyer nu se limitează doar la tehnicile minimalismului. În muzica albumului se pot desluși influențele unor Bartók, Ligeti sau Xenakis, preferințe care înscriu albumul de față în linia avangardei muzicale a secolului XX. Nu lipsesc așadar disonanțele, stridențele obținute prin diferite metode de acționare a instrumentelor cu coarde, suprapuneri de planuri armonice sau de texturi, recursul la atonalism sau aleatorism.

09IYER1_SPAN-master675-v2

Suflul jazzului este mai puțin perceptibil, rezumându-se doar la piesele de început (Spelbound and Sacrosant, piesă ce apare și pe primul album al lui Iyer din 1995, Memorophilia, și care trimite cu gândul la Monk’s Mood sau Crepuscule with Nellie, Monk fiind una dintre influențele majore pe care Iyer recunoaște că le-a suferit) sau de final – When We’re Gone. Improvizația însă nu lipsește de pe album. În afară de momentele de solo ale pianului, suprapuse de obicei peste țesătura densă a cvartetului, compozitorul Vijay Iyer își implică și colegii în actul de creație spontană, lăsând loc liber imaginației acestora pe suprafețe mai mari sau mai mici, cel mai vizibil în piesa Kernel, unde un consistent moment de improvizație colectivă face să reapară din când în când teme ale altor piese de pe album.

Privit în ansamblu, Mutations este dificil de evaluat. Dacă îl vom analiza ca un exemplar al speciei jazz, s-ar putea să fim dezamăgiți. Oricum l-am suci, albumul nu prea se conformează tiparelor genului. Vijay Iyer este un muzician complex, iar intenția lui nu a fost de a transpune muzica sa cu care s-a consacrat (cea realizată în componența diferitelor formații de jazz) într-un alt înveliș instrumental. Ar fi fost cu siguranță mult prea facil ca Iyer să-și orchestreze aceleași idei doar pentru a le încredința unui ansamblu diferit (un fel de Vijai Iyer with Strings). Ceea cea intenționează el pe acest album este desfășurarea unui câmp creativ diferit, unor strategii componistice ce țin de o sferă diferită, care, alături de jazz, înglobează, cu prioritate, cuceririle avangardei acustico-electronice a secolului XX (muzica electronică e o „născocire” a compozitorilor de după primul război mondial, nu a unor DJ). Dacă vrem însă să-l evaluăm din unghiul muzicii „culte”, al celei făcute în mod tradițional de către compozitori, cu notele înșirate pe portativ, Mutations nu iese nici aici pe primul loc. În ciuda sofisticării structurilor sale – heterofonii, suprapuneri de teme (Automata ca exemplu cel mai concludent), polifonii webern-iene (Canon), izbucniri stravinsky-ene (Descent), în ciuda, așadar, a minuției cu care a fost construit -, albumul lasă impresia unei compoziții „de școală”, a unei treceri în revistă a unor curente majore din muzica secolului trecut. Dar dacă nu vrem să judecăm albumul de față din nicio perspectivă bine ancorată doctrinar, în afara deci a oricărei ortodoxii, vom descoperi un Vijay Iyer introspectiv (mai mult chiar decât era înainte) ca un preludiu de Chopin, o muzică care nu se remarcă prin tensiuni sau turbulențe, dar care își are meritele în rafinamentul specific lui Iyer, în ingeniozitatea sa recunoscută (dar poate nu pe deplin desăvârșită ca și compozitor) și, mai mult decât orice, în provocarea care o poate lansa celui dispus să-i parcurgă sinuozitățile.

După cum v-am promis în postarea anterioară, revin cu detalii despre ultima seară a festivalului Jazz & More de la Sibiu de anul acesta. Dar înainte de toate ar trebui să amintesc un lucru, de care am uitat să menționez anterior, și anume că festivalul a avut și o secțiune de concerte de după-masă, la care cei care au fost mai conștiincioși ca mine i-au putut asculta pe Mihai Iordache în duet cu Paolo Profeti (sâmbătă) și pe violonista britanică Alison Blunt (duminică). Un alt eveniment al festivalului a fost concertul lui Mircea Tiberian împreună cu toboșarul Tim Daisy de sâmbătă seara într-unul din cluburile orașului, urmat bineînțeles de un jam session.

Concertele de seară au început cu duo-ul polonez Mikrokolektyw, format din bateristul Kuba Suchar și din trompetistul Artur Majewski, doi muzicieni care au putut fi ascultați și cu o seară înainte în cadrul cvartetului Tone Hunting.

1269325_540476109341394_755272079_o

În această componență, cei doi muzicieni explorează posibilitățile oferite de tehnica digitală, sunetele trompetei fiind prelucrate în timp real și însoțite de diferite alte efecte sonore electronice. Ceea ce reușesc cei doi muzicieni să obțină prin utilizarea aparaturii folosite este depășirea sonorităților tradiționale și a idealurilor acustice ce s-au construit de-a lungul timpului prin practica instrumentală occidentală. Rezultatul este un univers sonor alternativ, alcătuit din sunete/frânturi de sunete/decupaje spectrale, zgomote ambientale și ritmuri incandescente. Toate aceste ingrediente sunt dispuse liber, fără vreo anumită ordine sau întâietate, pulverizându-se în fascicule incongruente. Constanți în demersul lor de detronare a vechilor standarde sonore (demers început de altfel de compozitorii din avangarda de la mijlocul secolului trecut), cei doi muzicieni își creează propriul sound, omogen, bine delimitat, din care nu lipsesc uneori și ritmuri mai exotice ce fac referire la muzica tradițională africană. E interesant de urmărit în ce măsură alternativa electronică va ajunge să impună un nou standard acustic, un nou tip de sunet model, asta deoarece componenta live electronics este prezentă din ce în ce mai multe proiecte de jazz (asta ca să nu mai vorbim de compozițiile din zona „clasică”, foarte activă la rândul ei în această direcție). Cert este că post-jazzul (denumirea aceasta apare în textul de prezentare de pe unul din albumele formației; oricum, problema denominației adecvate pentru aceste muzici născute la confluența cu mediile electronice va trebui să mai aștepte un timp până la o eventuală rezolvare) formației poloneze este cât se poate de ancorat în realitățile societății contemporane și, de ce nu, poate constitui o anticipare a jazzului ce va să vină.

---hanam-quintet-by-Eutalia-de-Carvalho_450x375Seara a continuat cu recitalul celor de la Hanam Quintet, un proiect ce îi cuprinde pe muzicienii Alison Blunt (vioară), Anna Kaluza (sax alto, membră și în cvartetul Tone Hunting, prezent pe scenă în seara anterioară), Manuel Miethe (sax sopran), Niko Meinhold (pian) și Horst Nonnenmacher (bas). Muzica propusă de acest cvintet a fost una foarte abstractă, alcătuită în afara oricăror regularități și tipare prestabilite. Cerința de a nu avea nicio regulă se poate transforma uneori ea însăși într-o regulă foarte constrângătoare, însă Hanam Quintet a reușit cum nu se poate mai bine să evite această capcană, asta datorită în primul rând flexibilității, creativității, omogenității (da, și pentru un ansamblu de free o bună comunicare între participanți este esențială) și bineînțeles tehnicii instrumentale ale interpreților. În afară de alte calități, întreg concertul a putut fi considerat și ca o demonstrație de practici instrumentale dintre cele mai puțin obișnuite (și unde vioara s-a dovedit a fi instrumentul cu cele mai multe resurse). Rezultatul a fost crearea unor texturi sonore complexe, a unor timbruri particulare ce își propun, la rândul lor, stabilirea unor noi coordonate a percepției acustice. Nu de puține ori în cadrul recitalului celor de la Hanam Quintet am avut senzația că muzica lor este o variantă acustică a ceea ce duo-ul Mikrokolektyw obținea cu ajutorul procesării electronice a sunetului. De fapt, ambele formații s-au angajat, fiecare cu mijloacele proprii, pe același traseu (ceea ce îmi amintește de compozitori precum Ligeti care, după ce a experimentat inițial în domeniul muzicii electronice, s-a dedicat apoi exclusiv compoziției pentru instrumente tradiționale cu care a reușit însă să reproducă sonoritățile obținute de echipamentele electronice disponibile la acea vreme). Un alt lucru care trebuie remarcat în evoluția celor de la Hanam Quintet este faptul că, deși bazată pe disonanțe (îndulcite la un moment dat de armoniile à la Messiaen ale pianistului Niko Meinhold, un muzician de o sensibilitate remarcabilă), zgomote, efecte sonore atipice și ritmuri dezarticulate, muzica lor nu a fost câtuși de puțin lipsită de un anumit tip de o sensibilitate și o expresivitate proprie, deloc diminuată de „violența” limbajului (expresivitate pentru care, ce-i drept, este nevoie de un serios antrenament pentru a putea fi reperată).

Seara, și festivalul, s-au încheiat cu recitalul celor de la Peter Evans Quintet.

photo_quintet_gannushkin

Cei cinci tineri americani au pus mâna pe instrumente și pentru cel puțin o oră nu s-au mai oprit din cântat, spulberând totul în calea lor. Peter Evans (trompetă), Ron Stabinski (pian), Tom Blancarte (bas), Jim Black (tobe) și Sam Pluta (live processing) au impresionat la toate capitolele: energie, virtuozitate, compoziții, imaginație, interplay, articulare a discursului, dar ceea ce face ca toate acestea să fie și mai impresionante este (după mine, cel puțin) vârsta membrilor cvintetului. Nu le-am studiat biografiile, dar presupun că băieții sunt unii dintre cei mai reușiți exponenți ai catedrelor de jazz din universitățile americane și, totodată, încă o dovadă că litera nu omoară spiritul, muzica lor fiind una dintre cele mai reușite sinteze între post-bop și free/muzică improvizată plus procesare electronică live. Deși tânăr, Peter Evans este deja un nume recunoscut pe scena muzicii de avangardă de peste ocean, colaborând atât cu colegii săi de generație (este membru, de exemplu, al formației Mostly Other People Do the Killing, unde îl are ca partener pe Jon Irabagon), dar și cu muzicieni aflați deja la o vârstă respectabilă precum Evan Parker. Pe scena de la Sibiu el s-a dovedit a fi un trompetist inepuizabil, reușind să-și imprime în permanență intervențiile cu forță, inventivitate, tensiune, susținute de o tehnică uimitoare și de un ton incisiv ce amintește de Woody Shaw.

Prezentată ca un întreg de sine stătător, muzica cvintetului american a beneficiat de proporții interioare bine alese, cu diferite secțiuni alternând cursiv, într-o logică bine definită și cu o ireproșabilă sincronizare a ansamblului. Remarcabil a fost și echilibrul dintre partea scrisă (stabilită anterior interpretării) și cea liberă, improvizată, dintre acustic și electronic (laptopul lui Sam Pluta a contribuit substanțial la dinamica generală a cvintetului și la culorile timbrale folosite), și nu în ultimul rând dintre tradiție și avangardă. Alături de energia și tehnica de care au dat dovadă, acest din urmă raport cred că a reprezentat cheia succesului pentru Peter Evans Quintet. Aici se detașează întreaga gândire muzicală a acestei formații (sau liderului/compozitorului), în frenezia ritmului de swing care permite evadarea în turbulente pasaje free, în armoniile și formele folosite, provocate constant din toate direcțiile și peste care se suprapun inserțiile electronice ale laptopului. Orizonturile muzicale largi ale membrilor formației le permit acestora să aleagă dintr-o bogată oferă de stiluri și maniere de interpretare, pe care să le manipuleze după propriul plac să le transforme și să le amalgameze într-un vârtej sonor în care muzicienii sunt absorbiți total și în obținerea căruia nu fac niciun compromis.

Altfel spus, festivalul Jazz & More de anul acesta a avut parte de un final furtunos, un final cum nu se poate mai potrivit dealtfel pentru aria stilistică în care se încadrează festivalul.

Recunosc că nu mi-am propus să ajung la toate festivalurile de jazz din țară, și nici la Jazz & More nu am mai fost până acum, dar îmi permit totuși să spun – ca să încep cu concluziile acestei relatări – festivalul sibian reușește să aducă tocmai ceea ce peisajului festivalier de la noi îi lipsește: experimentul, forțarea limitelor perceptive și/sau estetice, refuzul asumat al canonicului și, nu în ultimul rând, o serie de muzicieni americani (de care sunt eu în mod special interesat, dar nu numai) deosebit de talentați pe care cu greu am putea spera să-i vedem în alte condiții pe o scenă din România. Așadar, Jazz & More ar veni să completeze fericit o ofertă muzicală ce a devenit treptat tot mai bogată, dar care nu a îndrăznit să depășească o anumită zonă de accesibilitate.

Concentrat în special pe free jazz, Jazz & More a părut, comparând programul din acest an cu cele din anii trecuți, că vrea să-și extindă registrul stilistic în care se desfășura de obicei, fără a renunța totuși la latura sa experimentală. Astfel, pe afișul acestei ediții s-au aflat nume precum Nik Bärtsch, Billy Martin, Jon Irabagon sau Peter Evans, care, deși nu sunt reprezentativi pentru free, au contribuit la diversitatea sonorităților și la crearea unui echilibru stilistic binevenit. Cum nu am fost la concertele din prima seară a festivalului (despre care am auzit însă numai lucruri bune), voi povesti câte ceva despre ultimele două seri.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERASeara de sâmbătă a debutat cu duo-ul format din Dave Rempis (sax alto și tenor) și Tim Daisy (percuție). Recitalul lor a debutat în forță, saxofonul lui Rempis impresionând prin tonul său puternic, percutant. La fel de convingător a fost și Daisy, un percuționist extrem de inventiv, plin de energie și mereu în căutare de sonorități inedite. Cei doi au fost parteneri egali de discuție, în cadrul extinselor lor improvizații provocându-se mereu unul pe celălalt și propunând noi idei. Deși compusă sub inspirația momentului, muzica acestui duo a fost ireproșabil articulată, alternanța inspirată a unor diferite momente muzicale asigurând concertului un puls captivant ce nu a încetat să surprindă publicul pe întregul său parcurs. Cu toate că aspectul general al muzicii a fost acela de free/muzică improvizată, în creațiile acestui duo saxofon-percuție a putut fi detectată întreaga tradiție a jazzului american, de la ritmul de swing, transpus într-un registru personal de tobele lui Daisy, până la frânturile melodice prin care Rempis făcea aluzii la blues, bop sau chiar funk. Ceea ce am apreciat însă cel mai mult la cei doi muzicieni a fost capacitatea lor de a trezi în ascultător o gamă largă de emoții, chiar și atunci când limbajul muzical folosit e unul abstract, ermetic și care, la o privire superficială, nu lasă să i se intuiască potențialul.

Următorul concert al serii a fost susținut de către polonezii de la Tone Hunting și anume Anna Kaluza (saxofon alto), Artur Majewski (trompetă), Rafal Mazur (chitară bas) și Kuba Suchar (percuție).

tone huntin slider 2

Dacă duo-ul americanilor a fost reprezentativ pentru un anumit gen de free de peste ocean (unul evoluat în descendența lui The Shape of Jazz to Come, în care s-au regăsit întotdeauna rezonanțe ale blues-ului, iar balansul specific swing-ului a fost doar împins spre limite, dar nu abandonat), Tone Hunting sunt o mostră a ceea ce free jazzul înseamnă în practica europeană, unde acest gen nu a reprezentat, ca în cazul Americii, echivalentul muzical al radicalizării mișcărilor socio-politice ale afro-americanilor de la acea vreme, ci mai degrabă un manifest artistic ce s-a raliat la avangarda muzicii europene (mai ales la cea de după cel de-al doilea război mondial și a sa școală de la Darmstadt), propunându-și în consecință dislocarea, prin diferite tehnici, a oricăror norme muzicale anterioare. Din punct de vedere estetic, cei patru polonezi au propus o depășire a frumosului, inițiativă de altfel justificabilă într-o societate în care frumosul clasic, bine proporționat, se mai regăsește doar în kitsch. Muzica lor a reprezentat o emisie aproape constantă, nediferențiată, de sunete și ritmuri, o suprapunere aleatorie de sunete și multe alte efecte sonore, un fel de obiecte sonore neidentificate, străine de afecte și opuse mecanismelor de percepție muzicală. Improvizate în totalitate, creațiile muzicienilor polonezi și-au propus să realizeze un discurs global, unificator, pe baza a patru voci cu traiectorie diferită. Astfel, în Tone Hunting nu primează individualul (momentele de solo au fost aproape inexistente) ci ansamblul, totalitatea (cu toate aceste nu mi-a fost greu să remarc rafinamentul toboșarului Kuba Suchar și sound-ul aparte produs de interpretarea sa).

event-poster-2252708Finalul serii a aparținut tânărului saxofonist Jon Irabagon și trioului său, unde-i are alături pe Mark Hellias (contrabas) și pe veteranul Barry Altschul (tobe). Irabagon este unul dintre tinerii cei mai promițători din jazzul american, în 2008 el fiind câștigătorul prestigiosului Thelonious Monk Saxophone Competition. În această formulă de trio, Irabagon a înregistrat deja două albume, suprarealistul Foxy (2011, cu Peter Brendler în locul lui Mark Hellias) și It Takes All Kinds (2014), album de pe care au fost interpretate câteva piese în concertul din Sibiu. Recitalul lor a început destul de ezitant (poate și pentru prima piesă era o compoziție nouă), dar, după ce s-au mai încălzit, lucrurile au devenit din ce în ce mai incitante. Irabagon s-a dovedit a fi în acest concert un saxofonist ce-și calculează cu atenție fiecare moment și care dispune de o gamă largă de strategii solistice cu ajutorul cărora a reușit să-și imprime muzica cu un tonus ridicat. Compozițiile prezentate (din care majoritatea bănuiesc că îi aparțin) s-au bazat pe formule simple dar eficiente, pornind de la care Irabagon, înzestrat cu răbdare și subtilitate, a știut să se îndepărteze din ce în ce mai mult, ajungând ca în final să deconstruiască întreaga construcție inițială. Instrumentist puternic, persuasiv, chiar spectaculos uneori, tânărul saxofonist a propus o muzică ce a fluctuat constant spre granița cu imprevizibilul (poate ar fi avut și mai mult spor cu un baterist care să nu împingă media de vârstă a trio-ului atât de sus; și dacă tot veni vorba, o bilă albă pentru Hellias care își mânuiește contrabasul cu o dexteritate de parcă nu ar fi vorba de un instrument înalt de doi metri).

Recitalul lui Jon Irabagon trio a încheiat în forță seara (care, de altfel, a și început la fel) de sâmbătă a festivalului Jazz & More. Despre seara de duminică, cât de curând.

IMG_9176

Jazz in the Park pare să fi făcut o tradiție din includerea în program a unui duo de voce și contrabas. Dacă anul trecut i-am putut vedea pe Maria Răducanu împreună cu Chris Dahlgren, anul acesta l-am putut asculta pe Lars Danielsson – cel mai important artist din programul festivalului și totodată și cel mai „jazz” – alături de Teodora Enache. E drept că pe scenă a mai fost și un percuționist, netrecut nici în program și nici măcar anunțat de prezentator înainte de începerea concertului. Teodora Enache și Lars Danielsson nu sunt pentru prima dată pe aceeași scenă, colaborarea lor, de dată recentă totuși, materializându-se și în alte concerte în țară.

Cei care au venit nerăbdători să-l vadă pe contrabasistul suedez bănuiesc că nu au plecat acasă foarte încântați. Concertul a fost inegal, cu un Danielsson ce nu a părut a fi, cu unele excepții, chiar în largul lui, de cele mai multe ori mulțumindu-se doar cu rolul de acompaniator. Și asta nu pentru că nu a binevoit el să se mobilizeze pentru un festival anonim dintr-o țară pierdută prin Balcani, în care jazzul se consumă la fel de des ca și aripile de rechin. Nu. Danielsson a încercat să rămână pe linia de plutire într-un concert care părea să se scufunde în orice moment. Vesta de salvare au reprezentat-o cele câteva compoziții personale ale sale, acolo unde s-a putut auzi o muzică într-adevăr cu o sensibilitate aparte, și unde contrabasist-violoncelistul a profitat de ocazie pentru a spune ce avea pe suflet.

Repertoriul ales pentru acest concert a fost derutant de eterogen, piesele plecând de la compozițiile aerate, cu trimiteri la suitele bachiene pentru violoncel semnate de Danielsson, trecând prin standarde ca My Favorite Things și un școlăresc Route 66, și ajungând până la comorile patriei noastre în varianta Mociriță cu trifoi, cu indicația de interpretare largo e patetico (că doar odată vine domnul ăsta pe meleagurile noastre și nu trebuie scăpată ocazia de a-l convinge că alta ca muzica noastră românească nu-i). La asta dacă mai adaugi și falsurile și tehnica precară a Teodorei Enache, trebuie să ne recunoaștem înfrânți: un singur concert din programul Jazz in the Park se anunța a fi promițător, dar nici ăla nu s-a dovedit a fi nu-știu-ce. Poate la anul.

Sebastian-Spanache-Trio-A-Pashas-Abstinence-cover

Timișorenii de la Sebastian Spanache Trio (Sebastian Spanache – pian; Csaba Sánta – contrabas; Radu Pieloiu – baterie) par a fi extrem de productivi. După ce în 2013 au debutat discografic cu Humanized, în 2014 au lansat un alt produs, A Pasha’s Abstinence (ambele la casa de discuri Fiver House Records), iar, din câte am înțeles dintr-un interviu recent cu ei, pregătesc ceva și pentru la anul. Raportat la Humanized, despre care am scris la vremea respectivă câteva cuvinte, noul disc pare a fi un pas înainte, mai unitar ca execuție și concepție, însă veți fi poate surprinși, la fel ca și mine de altfel, să aflați că piesele ce intră în componența lui A Pasha’s Abstinence au fost înregistrate înaintea celor de pe Humanized, dar cei trei membri ai trupei au decis să își prezinte creațiile abia acum.  Chiar și așa, judecând doar în funcție de ordinea apariției, acest ultim disc al lor prezintă câteva atuuri față de cel anterior.

În primul rând, A Pasha’s Abstinence are un caracter mai personal, reflectă mai clar ideile și preocupările celor trei muzicieni. Direcția generală este aceeași, a unei muzici preocupate de anumite calități, cum ar fi arhitectură complexă, structuri ritmice inedite, fluiditate melodică. Pornind de aici, albumul de față își construiește discursul pe baza unor idei cu consistente resurse proprii, iar acest fapt face ca referințele explicite la arii stilistice devenite deja standardizate să devină inutile. Muzica nu face trimitere decât la ea însăși, la ideile care o compun. Sugestia otomană din titlul albumului și din piesa cu același nume este un artificiu, un ornament muzical menit să dea un spectru cromatic deosebit acestei compoziții, dar doar atât. Dacă vă așteptați să ascultați, pe A Pasha’s Abstinence, un jazz cu influențe ale unor muzici ce răsunau odată în haremul sultanului, sau a intonațiilor cu care imamul își chema credincioșii la rugăciune acum câteva sute de ani în Timișoara, ei bine, vă înșelați. Cu excepția primei piese, muzica își vede mai departe de drumul ei abstract, evitând (spre binele ei, cred eu) să devină o transpunere muzicală a poveștilor celor 1001 de nopți.

Prima piesă, cea care dă și numele albumului, adună laolaltă toate punctele forte ale acestei muzici: o formă bine construită, din piese diverse și atent distribuite, o temă scurtă dar eficace, ce apare firesc după o pregătire prealabilă, predilecția pentru ritmurile asimetrice. Pe lângă toate acestea,  piesa A Pasha’s Abstinence mai beneficiază și de prezența unui cvartet de coarde și a percuției lui Berti Barbera (a cărui darbuka ar fi meritat, poate, scoasă mai mult la înaintare) care, împreună, fac ca muzica să fie mai convingătoare. Coordonatele acestea se păstrează în linii mari pe tot parcursul albumului, cu singura diferență a unor invitați ce apar pe unele piese: Joanna Kucharczyk – voce, pe Sixty Five, George Dumitriu – chitară, pe Smoke and Mirrors și Alex Simu – clarinet, pe Meditation. Toate aceste contribuții reușesc să confere muzicii un plus de diversitate, fie ea doar sub forma unei culori instrumentale deosebite, ca în cazul lui Dumitriu, fie și ca intervenție solistică, ca în cazul lui Simu. Muzica albumului are un dinamism aparte, o combinație de ritmuri și tempouri care îi asigură cursivitatea. Piesele sunt în așa fel aranjate încât să reușească să surprindă, să creeze un plus de suspans prin dialogul instrumentelor, dar și să permită un echilibru în care fiecare muzician are spațiul său de desfășurare.

timthumb.php

Pe lângă toate aceste calități, A Pasha’s Abstinence are totuși și un neajuns evident. Muzica acestui trio este în întregime afirmativă, ea nu ridică probleme, nu pune întrebări. Este egală cu sine și nu dă vreun semn că ar dori să se autodepășească. În cea mai mare parte a timpului liniară, ea nu reușește, cu unele mici excepții, să creeze contraste convingătoare sau opoziții tranșante. Registrul său emoțional este menținut constant pe tot parcursul albumului, acostat într-o zonă de siguranță, departe de apele adânci, departe de problematizări sau provocări. Care ar fi cauza, vă veți întreba probabil, acestor lipsuri, mai ales când avem de-a face cu niște muzicieni cu merite incontestabile? Ei bine, răspunsul ar necesita o amplasare a discuției la nivel cel puțin european, unde, din diferite motive, e la mare căutare un anumit tip de jazz (unii îi zic modern, alții contemporary) care se plasează în aceeași zonă a afirmativului (și chiar a facilului uneori) și care a renunțat la a se pune în permanență la încercare pe sine și pe auditoriul său. Dar pentru a evita o predică aici inutilă, aș spune doar că cei de la Sebastian Spanache Trio au pariat pe o muzică ce renunță, în bună măsură, la disonanță (fie ea folosită în construcțiile armonice sau în liniile melodice ale improvizațiilor), la folosirea contrastelor puternice de dinamică sau a accentelor excesive și în general la orice efect ce depășește o anumită barieră a agreabilului. Deși înzestrat deopotrivă cu tehnică și inspirație, Sebastian Spanache nu reușește să imprime intervențiilor sale un traseu clar al tensiunii și relaxării, evoluând constant doar pe un singur plan (sunt, bineînțeles, și momente în care muzica urcă constant spre un punct culminant, în Smoke and Mirrors sau în Meditation, dar acest lucru se datorează în mare parte și modului în care întreg grupul interacționează). Travaliul ritmic, unul din plusurile albumului, dă uneori senzația că e respectat cu prea mare strictețe, împiedicând desfășurarea spontană a muzicii. Toate aceste detalii riscă să plaseze muzica trio-ului într-o zonă de „easy listening” care, chiar dacă pe termen scurt poate avea ca rezultat apropierea publicului către acest gen muzical, pe termen lung s-ar putea să nu fie cea mai fericită strategie.

Dar să nu încheiem pe tonul acesta prea didactic, pentru că nu e cazul. Albumul celor de la Sebastian Spanache Trio, A Pasha’s Abstinence, trebuie ascultat cu atenție pentru că, cel puțin până acum, e unul dintre cele mai consistente discuri de jazz de anul acesta din România (la fel cum a fost și Humanized anul trecut). Ceea ce consider cel mai îmbucurător la activitatea acestor muzicieni este determinarea cu care ei își susțin propria viziune artistică și faptul că prin compozițiile lor se străduiesc să-și creeze o cât mai bine definită individualitate. Poate cele spuse acum vă sună banal, dar vă asigur că în țară nu sunt multe trupele (trupe propriu zise, și nu alăturări conjuncturale de muzicieni) care să lucreze atât de consecvent într-o direcție care să îi reprezinte. Cam același lucru l-au spus și cei trei muzicieni înaintea mea într-un interviu publicat online, dar faptul pentru care reiau această idee se datorează convingerii că existența unei trupe ca Sebastian Spanache Trio e un prim semn de normalitate pentru scena de jazz din țară.

 

pi42_500

Steve Lehman este cu siguranță unul dintre cei mai îndrăzneți tineri muzicieni americani ai momentului. A studiat cu Jackie McLean și Anthony Braxton, dar a avut timp să zăbovească și în mediul academic o perioadă, unde a încercat să-și îmbogățească practica plecând de la teorie (mai multe despre ideile lui Lehman găsiți aici). Saxofonistul a activat de-a lungul vremii alături de cele mai importante nume ale generației sale, iar ca lider de grup este activ în diverse formule, începând de la duo și trio până la cvartet, cvintet sau octet. De altfel, albumele ce au apărut sub numele său până în acest moment sunt înregistrate cu toate aceste tipuri de ansambluri.

Dialect Flourescent a apărut în 2012 la casa de discuri Pi Recordings și este înregistrat în formula de trio alături de Matt Brewer (contrabas) și Damion
Reid (tobe). Steve Lehman este deja un muzician pe deplin format, cu o evoluție bine delimitată în lumea muzicală (este deasemeni activ ca și compozitor), ale cărui idei, remarcabile ca originalitate și consistență, sunt reflectate la fel de bine într-un octet ca și într-un trio. Din cele nouă piese ale albumului, cinci sunt compoziții originale ale saxofonistului, iar restul sunt versiuni proprii la compozițiile lui John Coltrane (Moment’s Notice), Duke Pearson (Jeannine), Jackie McLean (Mr. E), la care se adaugă Pure Imagination, piesă de pe coloana sonoră a musical-ului  Willy Wonka & the Chocolate Factory. Lehman își argumentează poziția cu aceeași forță atât în piesele sale cât și în cele ale muzicienilor mai sus amintiți, fără ca semnele sale distinctive să aibă de suferit. Ceea ce pare să-l preocupe este găsirea modalităților optime de transpunere a ideilor sale muzicale pentru ansamblul format din saxofon alto, contrabas și baterie. Soluțiile găsite de Lehman pentru această provocare reușesc să confere acestui trio multiple înfățișări.

reid-lehman-brewer-LR_14-2-2

Albumul debutează în forță cu Allocentric, a cărui introducere realizată de către saxofonul solo anunță deja o parte din coordonatele discului: suprapunere de planuri armonice cromatism dens și construcție judicioasă. Odată cu intrarea celorlalte două instrumente impresionează structura ritmică folosită, neregulată, impredictibilă chiar, dar care asigură piesei o permanentă tensiune. Saxofonul dialoghează uneori cu restul instrumentelor din punct de vedere ritmic, în schimb melodia și armonia evoluează pe alte coordonate, divizând astfel trio-ul în două unități ce evoluează separat și care se întâlnesc câteodată pentru a marca ritmic diferite momente. Moment’s Notice suferă o preschimbare majoră în interpretarea trio-ului lui Lehman. Piesa lui Coltrane este aici descompusă în mici bucăți melodice ritmice și armonice ca într-o pictură cubistă, pentru ca abia în final doar melodia să apară în varianta sa originală. Foster Brothers readuce travaliul ritmic în prim plan, deasupra căruia Lehman își articulează frazele angulare. Pentru Jeannine, cei trei muzicieni nu se străduiesc chiar așa de tare să o facă de nerecunoscut, saxofonul intonând cuminte tema pe un ritm alert de swing. Însă respectarea partiturii este doar aparentă, basul având traseul său propriu, fără legătură cu progresia armonică originală. Această evoluție disparată a instrumentelor face ca piesa să alunece spre free jazz, abia la reluarea finală a temei cele trei instrumente ajungând la un numitor comun. Pure Imagination, din nou un swing alert, este poate momentul cel mai tensionat al albumului, Lehman făcând uz acum și de tonul isteric al saxofonului alto, pe care, de altfel, îl ține bine sub control, evitând cu grijă aproape orice referire la efectele nevrotice folosite în free jazz. În Fumba Rebel culminează preocuparea pentru complexitatea ritmică caracteristică albumului, unisonul dintre tobe și contrabas fiind de o precizie și ingeniozitate deosebită.

Dialect Flourescent reușește să te țină în priză permanent. În fiecare moment se întâmplă ceva, tot timpul muzica propune lucruri noi, solicitând astfel atenția ascultătorului care, în lipsa unor piese cu tempo mediu sau lent, abia are timp să-și tragă răsuflarea. De cele mai multe ori trio-ul evoluează în direcții diferite, contrare sau paralele, toată această relativă eterogenitate având ca rezultat o expresie omogenă a unei muzici ce își propune să fie o permanentă provocare. Deși pare a fi construită din bucăți disparate, în care frazele abstracte și cu un contur alambicat ale lui Lehman se lovesc de ritmuri deconcertante și construite cu atâta migală încât lasă uneori impresia haoticului, muzica curge totuși cu o autentică naturalețe ce reușește să înglobeze toate contradicțiile care o caracterizează. În toată această descompunere și recompunere permanentă a materialului muzical, o anumită doză de ariditate ar fi, poate, de reproșat albumului.

Ana-Cristina_Leonte_Secret_Lover_Front

Dacă nu locuiți în capitală sau nu aveți prea des ocazia să-i frecventați cluburile de jazz, numele Anei Cristina Leonte s-ar putea să vă fi scăpat până acum (dar de-aici înainte nu mai aveți nicio scuză!). La fel ca și alți doi din colegii ei de trupă, Albert Tajti și Michael Acker, Ana Cristina Leonte și-a petrecut ultimii ani ca student al secției de jazz a conservatorului bucureștean și, mai mult decât atât, a fost implicată în diverse proiecte muzicale ce au făcut din ea o prezență constantă pe scenele capitalei. Secret Lover, apărut la casa de discuri Fiver Records, este albumul ei de debut, înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) și Tavi Scurtu (baterie). Albumul este unul semnificativ chiar și prin prisma faptului că este primul – după estimările mele, sau în orice caz printre primele – material discografic realizat de muzicieni a căror educație în ale jazzului a fost dobândită (și) la nivel instituțional (acest fapt nu este însă vreun criteriu de ierarhizare care să le ofere prioritate în fața muzicienilor care s-au format până acum ca autodidacți). În ce măsură sunt ei produsul școlii pe care au ales s-o urmeze, nu pot să vă spun; aș vrea să remarc doar că, pentru viața muzicală românească contemporană, evoluția profesională a acestor tineri e un semn de normalitate, o condiție poate necesară, dar oricum nu și suficientă, pentru stabilizarea unei ambianțe propice dezvoltării stilului muzical în care și-au ales să activeze.

Dar să revenim la muzică. Cu Secret Lover, Ana Cristina Leonte încearcă, și de cele mai multe ori chiar reușește, să-și traseze un profil distinct, infuzat fără reținere în propria-i sensibilitate. Înainte de toate, nouă din cele zece piese ale albumului sunt compoziții originale ale solistei, două dintre ele realizate în colaborare cu pianistul Albert Tajti (o a zecea piesă, Sora Soarelui, fiind o prelucrare a unei melodii tradiționale românești, Dealul Mohului). Demnă de remarcat e și folosirea limbii române pentru versurile a două dintre compoziții, plus melodia tradițională; nu sunt genul care să tresar de emoție când aud de comoara limbii noastre, dar am fost plăcut surprins de naturalețea sonorităților graiului în piesele respective.

Tot aici se cuvine de menționat și faptul că muzica albumului nu se sfiește să se distanțeze de exigențele jazzului vocal în varianta sa canonică. Asta nu înseamnă că cei cinci muzicieni ar fi încercat să surprindă prin inovații și experiment ci că, plasându-și muzica într-o arie de perfectă accesibilitate, s-au concentrat pe împrospătarea creației prin diferite importuri stilistice. Cele mai vizibile sunt cele din sfera soul și rhythm & blues (Secret Lover, I’ll Wait For…, All Be, Idea), dar de mare folos sunt și liniile melodice mai puțin obișnuite pentru o compoziție de jazz, dar cu atât mai surprinzătoare, ale piesei Puține Vorbe.

Albumul are o desfășurare ascendentă, cu un început plutitor în Sora Soarelui și o creștere treptată prin The Smaller Picture, I’ll Wait For…, pentru a culmina spre sfârșit cu vigoarea din In the Middle of Somewhere. Ascultătorul va fi surprins deseori de turnura pe care o ia muzica în anumite momente și asta pentru că, deși nu este un album care să te țină în permanență cu sufletul la gură, Secret Lover dă dovadă de inspirație și măiestrie în construcția materialului sonor. Echilibrul arhitectural este completat de o execuție instrumentală remarcabilă prin omogenitate, naturalețe și rafinament. Cei patru instrumentiști dau, împreună, impresia unui mecanism precis, cu largi posibilități tehnice și nu în ultimul rând expresiv, o expresie mulată în totalitate pe intențiile și specificul vocii soliste. Muzica  astfel interpretată nu este lipsită de momente scăpărătoare care, însă, nu sunt duse de obicei până la capăt, dinamica grupului lăsând impresia unei opriri înainte de ultimul pas ce putea fi făcut înspre o exprimare completă.

La final, aș vrea să vă mai spun câteva cuvinte despre actorul principal al acestui disc, și asta deoarece Ana Cristina Leonte e una dintre vocile de care veți mai auzi, probabil, în viitor. Expresivă și sigură pe sine, solista nu își propune lucruri care să îi depășească posibilitățile de exprimare (e, de exemplu, una din puținele voci care nu e tentată de incursiuni riscante și neinspirate în acut). Vocea consistentă, bine dozată care, susținută de o partidă instrumentală cu care sincronizarea a fost ireproșabilă, reușește să imprime albumului o marcă inconfundabilă de sensibilitate, de discretă nostalgie.

P.S.: lansarea oficială a albumului va mai avea de așteptat câteva zile. Până atunci, puteți asculta muzica de pe Secret Lover joi, 22.05, în L’Atelier Cafe din Cluj, sau câteva mostre pe Soundcloud.

http://

cover

Trebuie să recunoscă că, până să ascult acest album, numele lui Lotte Anker (saxofon sopran, alto și tenor) nu îmi spunea nimic. Ce m-a îndemnat spre acest trio a fost numele coechipierilor săi, Craig Taborn (pian) și Gerald Cleaver (tobe), ambii figuri importante în jazzul de peste ocean (ultimul disc al lui Taborn, Chants, ECM, 2013, l-am remarcat în mai multe top ten-uri ale albumelor de jazz ale anului trecut). Colaborarea dintre saxofonista daneză și cei doi muzicieni americani pornește în 2005, odată cu albumul Triptych, iar Floating Islands (Ilk Music, 2009), subiectul discuției noastre, a fost înregistrat live la ediția din 2008 a Copenhagen Jazz Festival.

Întâlnirea dintre cei trei muzicieni a fost una cât se poate de inspirată. Anker, cu educație și activitate desfășurată predominant în Europa, este atașată de tradiția free jazz-ului, în care se discern uneori influențe ale compozitorilor de avangardă din secolul trecut. Taborn și Cleaver, doi muzicieni cu o mare disponibilitate, au în comun o îndelungată activitate în care s-au concentrat pe crearea unor moduri de expresie neconvenționale. Pe Floating Islands se regăsesc așadar o multitudine de direcții și influențe, desemnate în general cu titlul de free improvisation, expresie care, din nefericire, nu ne poate spune mai nimic despre muzica albumului.

Prima din cele șase piese ale albumului, Floating, se construiește treptat, pornind de la cele câteva note ale saxofonului, pe care Anker le oferă în permanență o nouă înfățișare, de la ritmurile vii, dar extrem de discrete ale tobelor și de la o succesiune, difuză, când cromatică, când diatonică, de acorduri. Aceste ingrediente simple, expuse treptat și cu o intensitate abia perceptibilă, se dezvoltă progresiv, prin sporirea densității cromatice ale liniei saxofonului și prin prefigurarea unui ritm repetitiv la tobe și a unui centru tonal pregnant, intens subliniat, în evoluția pianului. Materialul muzical astfel rezultat este păstrat pentru alcătuirea următoarei piese, Rituals, fără îndoială cea mai intensă parte a albumului. Rituals este de fapt un lung crescendo spre un climax care, odată atins, este menținut cu obstinație, într-o manieră oarecum coltrane-iană. Ritmurile simple și percutante ce se aud pe toată durata piesei sunt cele care fac legătura directă cu titlul acesteia. Rituals este culminația a ceea ce a fost început cu Floating, o culminație ce contrastează cu economia de mijloace folosite inițial cu explozia cromatică și ritmică din finalul celei de-a doua piese.

Craig Taborn, Lotte Anker, Gerald Cleaver (1)

Următorul act e denumit Transitory Blossom și e de fapt o binevenită descărcare de tensiunile acumulate până aici și reprezintă, totodată, latura mai lirică a acestei muzici, asumată integral de Craig Taborn. Odată cu Backwards River, muzica albumului face turnura spre o dimensiune free, susținută la fel de admirabil de către cei trei muzicieni. Dacă la început, discursul este împărțit între saxofon și pian, cu intervenții la fel de discrete ale toboșarului, totul culmineză mai apoi în suprapunerea improvizațiilor artiștilor, alerte, stridente, nevrotice, în încercarea lor de a epuiza parcă resursele avute la dispoziție. Albumul se încheie cu Even Today I Am Still Arriving, un outro meditativ susținut în mare parte de Lotte Anker, în care se regăsesc diferite efecte instrumentale, aluzii etno sau intonații disonante, supra-acute.

Privit retrospectiv, Floating Islands poate părea un album eclectic: minimalism, free, culori modale sau accente etno. Cert este că, din punct de vedere stilistic, albumul pare a fi împărțit în două jumătăți distincte (primele două piese și ultimele două, cu o tranziție între ele), ambele cu o anumită doză de agresivitate, în care cea de-a doua pare a fi însă mai înclinată spre disonanță și suprasaturare melodică. Metoda abordată este însă una singură, improvizația neîngrădită, nepremeditată, spontaneitatea totală. Pornind de aici, trio-ul Anker/Taborn/Cleaver reușește să creeze două imagini la fel de convingătoare, de complexe, demonstrând astfel puterea imaginativă și larga disponibilitate cu care sunt înzestrați.