pale dot

Sper să nu greșesc dacă spun că The Pale Dot este primul album românesc de jazz în care interpreții sunt doi pianiști, Mircea Tiberian și Toma Dimitriu. Chiar dacă inițiative similare au existat cel mai probabil și până acum (de curând am putut asculta live un alt proiect de duo al unor pianiști, timișorenii Sebastian Spanache și Teodor Pop), unul din meritele albumului de față este acela că vine să completeze această lipsă în discografia de jazz românească. Apărut în 2015, la Fiver House Records, The Pale Dot a fost înregistrat pe parcursul unei singure zile la Universitatea Națională de Muzică București.

Figură proeminentă a jazzului românesc contemporan, Mircea Tiberian își alege (sau este ales?) ca partener pentru acest disc de mai tânărul pianist Toma Dimitriu, un nume cu care e probabil ca puțini cititori să nu fie (încă) familiarizați. La o primă vedere, The Pale Dot ar putea părea o colaborare între maestru și discipol, însă lucrurile nu sunt deloc așa: cele nouă piese de pe album sunt tot atâtea interacțiuni muzicale purtate de la egal la egal între doi muzicieni maturi și cu un discurs bine articulat. Chiar dacă nu are legătură directă cu produsul artistic pe care vreau să îl discut aici, nu mă pot abține să nu îi apreciez lui Mircea Tiberian disponibilitatea și încrederea pe care i-o acordă, el – un personaj deja consacrat, unui tânăr aflat la început de carieră.

Spuneam mai sus că albumul conține nouă piese, însă primul act artistic cu care The Pale Dot își întâmpină ascultătorul este un poem semnat de Ioan Es. Pop. Nu am să mă risc în interpretări care să explice legătura dintre poemul inițial și muzica ce îi urmează și nici nu cred că asemenea explicații ar putea avea vreo miză în situația de față. Mă limitez la a constata firescul acestei alăturări, cu atât mai mult cu cât Mircea Tiberian este preocupat de multă vreme de intersecția dintre poezie și jazz.

Ce se poate remarca cu destulă ușurință la muzica acestui album este lipsa oricărei excesivități, a tușelor groase sau a paradelor de virtuozitate. Chiar dacă plaja stilistică acoperită este una destul de largă, muzica are în fiecare moment propria sa coerență, o logică internă proprie care îi permite să se desprindă deasupra concreteții unor progresii armonice de blues, a unor ritmuri de habanera sau aluzii la walking bass sau a unor tehnici de free jazz. Bineînțeles, un aport major la această caracteristică o are felul în care piesele au fost gândite de la bun început (majoritatea îi aparțin lui Mircea Tiberian, două sunt scrise de Toma Dimitriu, iar două sunt creații colective). Subtilitatea care îl caracterizează pe Tiberian atât ca interpret, cât și compozitor, este împărtășită și de partenerul său. Produsul artistic final este astfel ferit de recursul (și dependența, până la urmă) la diferite locuri comune din practica jazzului care pot să îi confere muzicii o atractivitate facilă, de suprafață. Dimpotrivă, aici ideile muzicale își urmează nestingherite traseul lor firesc.

Prima piesă a albumului, Dragonfly Blues, setează deja un cadru general (estetic și stilistic) în care întreaga evoluție ulterioară a discursului muzical se va desfășura. Încă din primele măsuri ale temei, urechea este surprinsă de un fin și pasager decalaj între cei doi interpreți, un decalaj care reușește să imprime muzicii un trecător relief bidimensional. Momente de suprapunere incompletă mai apar pe parcursul albumului (cel mai vizibil în debutul piesei Like a Thief in the Night) și, chiar dacă nu sunt definitorii pentru acest disc, au totuși un rol important în impunerea „imperfecțiunilor” (nu contează dacă acestea sunt produse intenționat sau nu) ca resursă viabilă de expresivitate. Jazzul e prin excelență un gen muzical care exploatează imperfecțiunile, nepotrivirile sau disparitățile, iar acest tip de abordare este cu atât mai necesar astăzi, într-o societate a spectacolului în care produse standardizate, cu o superficială „bună alcătuire”, sunt considerate drept exemple de desăvârșire artistică (simptom de care nu este ferit nici jazzul).

pbd

Artist ce operează la fel de bine în mai multe registre stilistice, Mircea Tiberian se desprinde de îndrăzneala experimentelor ce i-au caracterizat o parte din discurile recente (Intelligence is all around, Ulysses) pentru a se dedica explorării unor zone armonice și melodice mai convenționale. De aceea, meritul albumului de față este tocmai acela că reușește să-și contureze cu fermitate individualitatea în interiorul unui limbaj aparent epuizat. Pentru a reuși acest lucru, cei doi muzicieni au știut cum să simplifice și să esențializeze diferite dispozitive clasice al jazzului (fie ele de ordin melodic, armonic sau ritmic), pentru a le folosi mai apoi într-o formă suplă și detașată parțial de semnificațiile lor uzuale. Pe acest fundament, Dimitriu și Tiberian au inserat discret propriile intervenții creative, în final rezultând un produs divers, bine proporționat, capabil să-și articuleze propria viziune asupra unor modalități de exprimare definitorii pentru universul jazzului.

Bineînțeles, nu lipsesc momentele de improvizație spontană, aglomerările de disonanțe sau execuțiile pianistice necanonice (The Pale Dot sau Restless Needle), dar toate acestea nu sunt decât culori contrastante într-o paletă sonoră diversă. De la swingul dinamic al lui Lydian Glow, la ritmurile sudice și melancolia discretă a Habanerei (piesă care, după gusturile mele, este „hitul” albumului), la serenitatea din Slow Motion, toată energia celor doi muzicieni este îndreptată spre coerența și expresivitatea mesajului muzical. Liniile melodice curg firesc, atât în momentele când țâșnesc cu imprevizibilitate în diferite direcții (Time Capsule), cât și în pasajele lineare pe care se desfășoară de obicei improvizațiile. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, pe lângă omogenitatea stilistică și unitatea conceptuală care se desprinde de pe parcursul albumului, cei doi muzicieni formează împreună, la nivel interpretativ, o echipă fără fisuri. În ciuda faptului că Tiberian și Dimitriu au în spate o experiență complet diferită și inegală, este extrem de dificil a-i deosebi pe cei doi în momentele solistice (eu unul m-am dat bătut la această provocare). Lipsit de asemenea fluctuații, The Pale Dot are multe momente în care muzica pare a fi executată nu de două, ci de o singură persoană. Deși li s-ar putea reproșa lipsa de individualizare a fiecărui instrumentist, cred totuși că renunțarea la acest aspect în favoarea unității produsului artistic final a fost, în cazul de față, o decizie inspirată.

În peisajul estetic destul de sărăcăcios al jazzului românesc, The Pale Dot vine să ocupe o poziție prea puțin disputată, un mod de exprimare prea rar utilizat: în termeni prețioși (poate inadecvați și destul de inexacți), albumul ar putea fi încadrat în zona unui modernism temperat, bine echilibrat în sinteza pe care o realizează între canonic și actual, între comun și particular. Albumul este cu atât mai convingător cu cât acest echilibru este realizat tocmai prin integrarea unor libertăți (nu în improvizație, ci în arhitectura generală sau în execuția instrumentală), a unei doze de indeterminare, fapt care conferă muzicii „o relativă ordine” (dacă ar fi să ne folosim de versurile lui Ioan Es. Pop). Acest „rest” care se inserează în interstițiile muzicii este cel care imprimă albumului un suflu aparte.