Unul din regretele vieții mele recente e că nu am ajuns anul trecut la Sibiu la prima ediție a Mozaic Jazz Festival unde, dintre toate numele importante prezente pe afiș, cel mai mult mi-aș fi dorit să-l ascult pe Steve Coleman and the Five Elements. Anul acesta am hotărât să nu mai repet greșeala, cu atât mai mult cu cât în program era anunțat și Ambrose Akinmusire, tânăr trompetist american a cărui descoperire, acum câțiva ani, fusese o plăcută surpriză pentru mine.

Festival tânăr și îndrăzneț, Mozaic Jazz Festival a fost afectat anul acesta de repercusiunile tragicelor evenimente de la București și Paris: Casa de Cultură a Sindicatelor, locația destinată inițial concertelor, a fost închisă în ultimul moment datorită nerespectării normelor ISU, iar Tigran Hamasyan și colegii săi de trio, programați pentru seara de sâmbătă a festivalului, nu au mai putut părăsi Franța ca urmare a închiderii granițelor acestei țări. În cele trei zile de festival au urcat pe scenă Ambrose Akinmusire Quartet, Miroslav Vitouš – Emil Viklicky Duo, Jaga Jazzist (Norvegia), Bálazs Bágyi New Quartet (Ungaria) și The Ploctones (Olanda). Relatarea mea se va limita doar la prima zi a festivalului, singura în care am reușit să fiu prezent la concerte.

aa

Ambrose Akinmusire Quartet. Foto Sebastian Marcovici

Tânărul Akinmusire are deja trei albume semnate în calitate de lider (ultimul în 2014, The Imagined Savior is Far Easier to Paint, la Blue Note) și a colaborat cu unii dintre cei mai importanți artiști americani ai momentului: Steve Coleman, Vijay Iyer, John Escreet, Esperanza Spalding sau Jack DeJohnette. La Sibiu a venit într-o formulă de cvartet (chiar dacă, de obicei, Akinmusire concertează și înregistrează cu un cvintet în care este inclus și saxofonistul Walter Smith III), alături de Sam Harris la pian, de Justin Brown la tobe și de Harish Raghavan la contrabas.

Chiar dacă muzica albumelor sale e una remarcabilă, evoluția live a formației a fost una copleșitoare prin forța și energia ei. Cei patru tineri muzicieni, pe lângă virtozitatea lor desăvârșită, dar atent afișată, au avut marele merit de a crea un produs muzical complex, cu o multitudine de fațete atent șlefuite în cele mai mici detalii. Tonul trompetei (aici Akinmusire este un adevărat inovator, reușind, fără să folosească, așa cum fac mulți trompetiști, niciun fel de surdină, să obțină o gamă variată de sonorități, unele apropiate de vocea umană, altele încărcate de asperități), un anumit tip de lirism și modul său specific de a-și alcătui liniile melodice (preferința pentru anumite intervale, folosirea unui anumit tip de glissando și a unor formule melodice scurte și repetitive în pasajele improvizatorice rapide) fac din Ambrose Akinmusire un trompetist imposibil de confundat. Modul personal cu care-și mânuiește instrumentul este completat de expresivitatea pe care artistul se străduiește s-o imprime fiecărui moment. Alături de el a evoluat o secție ritmică fenomenală, contrabasistul Harish Raghavan și toboșarul Justin Brown asigurând în permanență o țesătură ritmico-melodică densă, o dinamică foarte flexibilă, imprevizibilă de multe ori. Interacțiunea dintre această secție ritmică și solist a fost cea care a asigurat, de fapt, motorul întregului concert, din ciocnirile sau din suprapunerile celor două tabere rezultând impulsul din care concertul și-a extras întreaga energie (dacă aspectele melodice ale evoluției lui Akinmusire de care vorbeam mai sus sunt de natură personală, distribuția ritmică a muzicii sale se datorează în mare parte și interacțiunii sale cu toba și contrabasul).

Beneficiind de piese cu o alcătuire complexă, de linii melodice îndrăznețe, de momente solistice tensionate și bine construite, de contraste eficiente (momentul în care lirismul trompetei și al pianului au fost suprapuse peste tumultul tobelor și al contrabasului fiind probabil exemplul cel mai relevant) și de soluții compoziționale surprinzătoare (ultimele 5-7 minute ale concertului au fost alcătuite, din punct de vedere melodic, dintr-o singură notă, lăsând astfel spațiu de manevră variațiilor ritmice și de tempo), concertul celor din Ambrose Akinmusire Quartet a fost o mostră din ceea ce înseamnă peisajul actual, la zi, al jazzului nord-american. Chiar dacă sonorizarea a lăsat loc de mai bine, publicul a avut ocazia de a asculta o formație reprezentativă, prin creativitatea și profesionalismul muzicienilor, pentru tânăra generație newyorkeză.

mv

Emil Viklicky și Miroslav Vitous. Foto Sebastian Marcovici

 Cel de-al doilea moment al serii a adus pe scenă duo-ul format din contrabasistul Miroslav Vitouš și din pianistul Emil Viklicky (deși, din punctul de vedere al evoluției întregii seri, ar fi foast poate mai nimerit ca acest duo să fie plasat înaintea cvartetului lui Ambrose Akinmusire). Spre deosebire de tânărul trompetist american, Miroslav Vitouš este de mult timp o celebritate în lumea jazzului, celebritate dobândită începând cu finalul anilor ’60, atunci când acesta începe să colaboreze cu cei mai cunoscuți artiști ai vremii (Miles Davis, Chick Corea, cu Wayne Shorter și Joe Zawinul în formația Weather Report). Pentru concertul de la Sibiu, contrabasistul ceh l-a avut ca partener pe compatriotul său, pianistul Emil Viklicky, împreună cu care au construit un repertoriu alcătuit, în mare parte, din prelucrări ale pieselor compozitorului ceh Leoš Janáček (1854-1928). O bună parte a concertului a stat așadar sub semnul melodiilor populare din Moravia, din care cei doi muzicieni au extras linii melodice cu o savoare specifică și armonii cu o puternică culoare modală. Deși aflat la o vârstă onorabilă, Miroslav Vitouš nu și-a pierdut nici abilitățile tehnice și nici apetența pentru improvizație. Cântând pe un contrabas piccolo, folosind deseori și arcușul (momente în care fluiditatea interpretării sale era asemănătoare celei a unui violonist), muzicianul ceh a impresionat prin dexteritate, printr-o bună proporționare a intervențiilor sale solistice și, nu în ultimul rând, prin simțul său melodic. Concertul acestui duo a avut însă de suferit de pe urma unei disproporționate contribuții la actul muzical al celor doi artiști. Vitouš, în mod clar „vedeta” formației, a ieșit prea mult în față, pe când pianistul Viklicky a avut, de cele mai multe ori, rolul de simplu acompaniator. Muzica celor doi ar fi fost cu siguranță mai câștigată dacă atât contrabasul cât și pianul se implicau într-o proporție mai echilibrată în întregul travaliu artistic.

Una peste alta, Mozaic Jazz Festival a fost o experiență scurtă, dar remarcabilă. Sunt deja foarte curios de programul pentru ediția de la anul.