fantasmCând vorbeam despre Transylvanian Concert (ECM Records, 2013), spuneam că pianistul Lucian Ban își găsise – atât în formula de duo cu violonistul/violistul american Mat Maneri cât și în direcția stilistică abordată – cea mai fericită expresie a creativității sale de până la acel moment. Chiar dacă nu cunoșteam (și nici acum nu o cunosc) întreaga discografie a artistului, duo-ul Ban/Maneri avea de oferit, la acel moment, un produs muzical bine configurat, cu o stilistică aparte, tentant prin combinația specială de melodic și disonant, de nostalgie și exuberanță. Un an mai târziu (2014), la formula de duo se mai adaugă un cordar, violonistul german Albrecht Maurer, cu care Ban colaborase și pentru proiectul Enesco Re-Imagined. Și, precum în cântecelul cu cei zece elefanți care se legănau pe o plasă de păianjen, cooptarea lui Maurer s-a dovedit a fi una inspirată, asta deoarece traseul început odată cu Transylvanian Concert este unul deosebit de ofertant, cu resurse ce pot fi exploatate în diferite tipuri de abordări sau formule instrumentale.

Astfel, trio-ul pian-vioară-violă a înregistrat anul trecut albumul Fantasm. The loft sessions (Nemu Records), album ce continuă direcția inaugurată de Transylvanian Concert. Albrecht Maurer, activ în zona muzicii improvizate, completează firesc formula de duo, Fantasm reușind să aibă aceeași incontestabilă precizie în a-și delimita un spațiu stilistic și estetic propriu, la fel ca și antecesorul său. Asta cu atât mai mult cu cât toți cei trei membri ai formației au contribuit cu piese proprii la alcătuirea celor nouă momente ale albumului (cel mai prolific dintre ei fiind Lucian Ban).

Muzica discului are o cursivitate firească, un ritm propriu (și tempouri relativ apropiate pentru majoritatea pieselor) care evoluează imperturbabil de la început până la sfârșit. Omogenitatea sa (care te poate duce cu gândul la o lucrare multi-partită a unui compozitor) este reflectată prin opțiunile melodice, armonice și interpretative ale muzicii. Nu trebuie trecută cu vederea nici timbralitatea deosebită a ansamblului, ansamblu comun mai degrabă muzicii culte decât jazzului. În cazul de față, cele trei instrumente produc împreună un sound compact, cameral, evitând totuși rigorile clasice, întru totul potrivit direcției stilistice abordate. Albumul este caracterizat de linii melodice aerate, venite parcă din neant, în contururi neregulate, surprinzătoare uneori, așa cum întâlnim în piesa Fantasm (compoziția lui Paul Motian) sau în Aura, unul dintre cele mai inspirate momente ale albumului, semnată de Albrecht Maurer. Binomul Ban-Maneri are și aici un rol central în configurarea albumului, îndrăzneala și apetitul pentru experiment ce-l caracterizează pe violist (care, în mare parte activează în zona free jazzului și a muzicii improvizate) fiind contrabalansate de câmpul armonic clar definit de intervențiile lui Ban. Cursivitatea albumului se datorează și modului în care cei trei muzicieni își distribuie rolurile, fără să țină cont de rigorile tiparelor clasice în care solourile individuale își succed unul altuia. Dimpotrivă, muzica este construită în fiecare moment prin contribuția spontană a celor trei parteneri, fiecare instrumentist știind cu precizie când și cum să intervină (aici, asemănarea cu o creație notată pe partitură se ivește din nou).

Fantasm-TRIODin cooperarea aceasta eficientă rezultă un produs ce transcede genuistica convențională, situat undeva la granița dintre jazz, muzică improvizată și îndrăzneala avangardei secolului trecut. De la liniile melodice interiorizate la disonanțele apăsate ale cordarilor, de la unisonuri plutitoare la texturi sonore dezlănțuite pe spații largi, de la polifonii (mai libere sau mai stricte) la armonizări modale și mai apoi la pasaje atonale/aleatorii, muzica de pe Fantasm își datorează consistența tocmai modului în care știe să integreze dimensiunea experimentală (esențială aici și datorată în bună măsură lui Maurer și Maneri) într-un discurs articulat, logic și cu un mare potențial expresiv. Și, ca să închei circular, vreau doar să mai spun că, prin Transylvanian Concert și Fantasm, Lucian Ban este acum (poate era și înainte dar nu mi-am dat eu seama) un artist pe deplin individualizat, un pianist a cărui muzică recentă va fi greu de confundat. Mai mult, meritul lui Ban și al colegilor săi e acela de a realiza o sinteză proprie între scena experimentală a New York-ului și cea europeană, dominată de stilistica scandinavă. Deși afirmația anterioară e una cu bătaie lungă ce ar merita dezbătută separat, dacă generalizăm (poate nepermis de mult) tendințele actuale din jazzul mondial, am putem afirma că ultimele două discuri ale lui Lucian Ban reușesc cu succes să pună la aceeași masă două orientări ce arareori se regăsesc pe o traiectorie convergentă.