design copertă: Pisica PătratăChiar dacă e o formație bucureșteană care cântă jazz, Bucharest Jazz Orchestra nu e, așa cum ați putea crede, un big-band. Dacă ar fi fost așa, le-ar fi fost probabil dificil să-și înregistreze primul album – Povești din București (datorat casei de discuri Fiver House Records) – într-un concert de club (pe 21 și 22 februarie 2015, în Jazz Book). Această orchestră a avut în componență la momentul înregistrării albumului două trompete (Sebastian Burneci și Silviu Groază), un saxofon (Paolo Profeti la sax alto), trei tromboni (Florian Radu, Adi Cojocaru și Cristi Lăbuș la trombon bas), pian (Johnny Bîcă), chitară bas (Michael Acker) și tobe (Tavi Scurtu). Pentru genul de muzică abordat de BJO, poate nu ar fi stricat un saxofon tenor în plus, care să completeze registrul sonor al formației. Albumul conține zece piese, dintre care două standarde (You’ve Changed și In The Wee Small Hours Of The Morning) și opt compoziții originale (două semnate de trombonistul Florian Radu, Drum’n’BassArab Bridge și Samba Isaura, iar restul de trompetistul și liderul formației, Sebastian Burneci). Pe album mai apar, în calitate de invitați, Cezar Cazanoi la flaut (mult mai cunoscut amatorilor de produse livrate de industria muzicii populare din R. Moldova decât ascultătorilor de jazz), Ana-Cristina Leonte (voce) și MC Brain Potion.

Prima piesă de pe album este Drum’n’BassArab Bridge, o piesă ce ne întoarce în timp direct la Nodul Gordian al lui Marius Popp și, în general, la toate albumele de ethno-jazz din fostul bloc comunist. Porțiunea cea mai consistentă a piesei este ocupată de solo-ul lui Cezar Cazanoi, care, pe un ritm de drum’n’bass, reușește, cu o inutilă virtuozitate, să înșiruie o bună parte din clișeele folclorice ce au făcut, acum câteva decade, gloria genului mai sus amintit. Urmează solourile de trombon ale lui Florian Radu și de trompetă ale lui Sebastian Burneci, ale căror intervenții se vor dovedi, pe tot parcursul albumului, dintre cele mai inspirate. Seven Black Spots continuă ritmul (tot de d’n’b) alert imprimat de prima piesă a albumului și aduce pentru prima dată în prim plan vocea Anei-Cristina Leonte. După o frumoasă baladă (You’ve Changed) și ritmurile de samba ale piesei Samba Isaura, ajungem la Ori suntem golani ori nu mai suntem unde, pe un ritm sprințar sunt inserate versurile lui Brain Potion (un MC mai pretențios decât golanii la care face referire titlul piesei și cu care este, de obicei, asociat hip-hopul). Cu Brain Potion ne întâlnim și pe finalul albumului, pe piesa Insomnii, unde versurile sale, de o prețiozitate căutată, intenționează o delimitarea clară a unui nivel „superior” al artei mc-ului, lăsând în urmă pe neciopliții din cartierele rău famate, subiectele și versurile lor rudimentare. Până la urmă, în ciuda unei părți muzicale inspirate, Brain Potion reușește să compromită întreaga piesă prin versuri precum: „Insomnia mă incită/Vibrații de elită/Timpanele se-agită/Nichita îmi recită/Până cînd nopțile albe-mi devin antidot/Deja ating abstractul/Nimicul meu e mort”  sau „Oglinda mea murdară/Și plină de concret/Îmi admiră enervată cearcănele de poet/Monolog lăsat la amanet/Discret pe epitet/Închid ochii și încet mă/Pierd în menuet (sic!)” ș.a.m.d. Demnă de reținut e piesa Full of Me, unde vocea expresivă a Anei-Cristina Leonte se pliază excelent pe ritmul de RnB, sau Mix of Dreams, exclusiv instrumentală, cu o structură complexă ce juxtapune mai multe idei muzicale diferite și cu câteva detalii compoziționale interesante.

Din punct de vedere strict muzical (dacă o fi existând așa ceva), albumul Povești din București are ca atuuri compozițiile (de cele mai multe ori) inspirate și, mai ales, aranjamentele acestora, construite cu dibăcie prin care muzica capătă un plus de eleganță. Linii melodice sau ritmuri care să-ți atragă atenția nu lipsesc nici ele de pe acest album, iar instrumentiști precum Paolo Profeti, Florian Radu sau Sebastian Burneci au resursele necesare pentru a oferi o interpretare convingătoare (există, din păcate, și un contra-exemplu în acest sens, dar las pe seama ascultătorului să-l descopere).

Un alt avantaj al albumului ar putea părea, la o primă vedere, diversitatea stilistică abordată. Găsim aici etno-jazz, drum’n’bass, RnB, blues, standarde, samba, hip-hop, swing, mai pe scurt, o întreagă trecere în revistă a istoriei jazzului. Însă toate aceste excursuri stilistice nu reușesc să formeze un tot convingător, nu reușesc să articuleze o viziune artistică distinctă pentru Povești din București (unde mai pui că, în cazul inserțiilor folclorice sau a celor hip-hop, rezultatul este dezamăgitor). Dorind probabil să-și asigure, prin referințe stilistice cât mai variate sau prin ritmuri dansante, un public cât mai extins, de formație și gusturi diferite, care să poată asigura circularea muzicii în contexte cât mai variate (de exemplu, pregnanța ritmului de drum’n’bass, când tobele ajung să se confunde cu un drum machine, ar putea sugera intenția unei apropieri de playlistul unui club/unei petreceri), muzica acestui album spune mai multe despre intențiile sale comerciale decât spune despre sine.

Confuză așadar din punct de vedere estetic, muzica de pe acest album se adresează în bună măsură și, totodată, este o reprezentantă fidelă a pretențiilor culturale ale unui nou middle class românesc emergent. Tânără, urbană, cu studii superioare, bine informată și bine conectată la tehnologiile digitale, noua clasă de mijloc autohtonă se implică activ în diverse domenii (de obicei, domenii de maxim interes), de la politică la artă, tot ea fiind și potențialul public consumator de jazz, după ce generația care a crescut odată cu festivalul de la Sibiu fie s-a împuținat, fie a fost precarizată de tranziție. Păcatul major al acestui album este că încearcă să speculeze tocmai o anumită superficialitate caracteristică acestui middle class emergent atunci când acesta își articulează demersurile și pretențiile sale culturale, superficialitate fidel redată de pretinsa subtilitate a versurilor lui Brain Potion. Deși proveniți, o parte din ei cel puțin, din cartierele din care răsunau, la începutul anilor 2000, textele formațiilor de hip-hop ce-au scandalizat elita de la acea vreme, tineretul middle class de astăzi nu mai rezonează la mesaje care au legătură cu sărăcia, adicția, infracționalitatea, lipsa de perspective sau cu critica clasei politice, ci se refugiază acum în „emoții de elită” – construcții subiective decuplate de la realitatea socială în care sunt îngrămădiți laolaltă (în piesa Insomnii) Nichita, Eminescu, Păunescu, Nina Simone, Kurt Cobain. Bucharest Jazz Orchestra nu face aici decât să întrețină (și, până la un punct, chiar să profite de) carențele constitutive ale noii generații, livrându-i un produs care să nu o solicite foarte mult (să nu o deranjeze când scroll-ează timeline-ul), dar care, printr-o aparentă diversitate, să-i satisfacă pretențiile sale culturale (se știe doar că jazzul este muzica oamenilor culți, rafinați, bla bla bla…). Aceasta este, cred eu, explicația pentru faptul că putem găsi puse pe același album folclorisme desuete, ritmuri de dnb (să nu se înțeleagă de aici că jazzul de inspirație folclorică nu a avut și realizările sale remarcabile sau că drum’n’bass-ul ar fi cumva un gen muzical ce nu merită a fi explorat), mc-ii cu pretenții de filosofi sau piese din repertoriul clasic de jazz. În deplin consens cu rețetele – bine însușite deja și pe plaiurile mioritice – unui capitalism deloc bine temperat, BJO vrea să-și maximizeze impactul/profitul, însă nu depune niciun efort să se asigure că impactul său contribuie la formarea unui public care să le aprecieze muzica pentru calitățile ei intrinseci și nu ca fundal sonor pentru o seară plăcută la un cocktail cu prietenii.