smjLa filarmonica din Cluj se încearcă de doi ani aruncarea unui „pod de flori” între două genuri muzicale care se regăsesc de prea puține ori împreună pe aceeași scenă. Sub titlul „Symphonic meets Jazz” (denumire care, la o primă vedere pare simplă și concludentă, dar privită mai îndeaproape parcă prea aduce a întâlnire a albului civilizat cu primitivul exotic) au avut loc două concerte: cel din stagiunea trecută cu Sabin Păutza la pupitrul dirijoral, iar cel din actuala stagiune sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, ambele având-o ca solistă vocală pe Elena Mîndru. Alături de instrumentiștii filarmonicii, pe scenă au mai urcat la acest ultim concert și pianisul Tuomas J. Turunen, contrabasistul Eero Seppä și toboșarul Anssi Tirkkonen, membri ai cvintetului cu care Elena Mîndru a înregistrat ultimul său album, Evening in Romania.

Ideea unor astfel de concerte e, în principiu, binevenită, zona de contact dintre cele două stiluri având un potențial componistic de netăgăduit; mai rămâne doar ca el să fie utilizat în mod convingător. Aventura simfonicului pe tărâmul jazzului a început acum aproape un secol cu Gershwin și Copland, dar pe atunci muzica negrilor servea doar ca sursă de inspirație, ca resursă proaspătă, chiar dacă puțin cam necizelată, aflată la dispoziția mult mai respectibilului creator al muzicii culte. În anii ′60, când jazzul intrase în perioada sa modernă, transformându-se dintr-o formă de divertisment asociată dansului într-un obiect estetic autonom, accesibil prin intermediul efortului intelectual, și când din ce în ce mai mulți muzicieni de jazz ajungeau să cunoască teoria muzicii occidentale, apare un nou efort de sinteză care să reunească cele două genuri, de data aceasta într-o proporție mai echilibrată în care jazzul să poată fi partener egal de discuție, denumit third stream. Cu aderenți proveniți atât din zona muzicii de jazz, cât și din cea a muzicii culte, third stream-ul cunoaște o relativă notorietate în epocă, dovadă și includerea sa într-unul din concertele educative ale lui Leonard Bernstein, concert intitulat Jazz in the Concert Hall (denumire care și ea ne poate duce cu gândul la inițierea în ale civilizației filarmonice a bunului sălbatic), probabil una dintre primele inițiative din categoria Symphonic meets Jazz.

Programul serii de 12 iunie a debutat cu lucrarea compozitorului clujean Adrian Borza, Point Line Spot (2003), compozitor cunoscut îndeosebi pentru creațiile sale electroacustice. Point Line Spot este însă destinată orchestrei de coarde și a fost cu siguranță lucrarea cea mai substanțială a serii, chiar dacă nu a avut intenția de a se încadra în deviza serii, symphonic & jazz, fiind doar simfonică și foarte modernă în limbaj. Au urmat apoi Grande Entrée et Passecaille din Le roi se meurt de Dan Variu, Swan de Tuomas J. Turunen, Little Equilibrist de Visa Oscar, Alice in Wonderland de Sampo Kasurinen, Cântecul ploaiei de Sebastian Dumitrescu, O inimă de Alex Simu și Hold On de Răzvan Metea.

În afară de lucrarea inițială, cea a lui Adrian Borza, restul compozițiilor ar putea fi grupate în două categorii: cele scrise de compozitori educați în manieră clasică (Variu, Metea, Dumitrescu, ultimul într-o mai mică măsură), și cele aparținând unor compozitori care au urmat cursuri speciale de jazz (interpretare și/sau compoziție: Simu, Turunen, Kasurinen, Oscar). Delimitarea merită făcută, deoarece, coincidență sau nu, lucrările respectivilor compozitori au conturat două maniere de abordare a hibridului simfonico-jazzistic: în cazul primilor compozitori a fost sesizabilă intenția lor de a articula elemente specifice jazzului (ritmuri, armonii) pe tiparele muzicii culte occidentale (lucru cel mai ușor observabil în Grande Entrée et Passecaille, unde compozitorul juxtapune frust muzica barocului francez cu momente de swing); cea de-a doua categorie de lucrări poate fi caracterizată de o gândire ce ține aproape exclusiv de specificul muzicii de jazz, de tehnicile și mijloacele sale expresive. Aceste două abordări sunt tot atâtea opțiuni legitime și viabile, însă, în cazul concertului de față, ele au avut ca rezultat lucrări cel puțin neconvingătoare. Dar să le discutăm pe rând.

În ceea ce-i privește pe compozitorii „clasici” (termenul nu e chiar cel mai fericit ales, dar deocamdată îmi lipsește altul mai potrivit), aceștia par a avea cu jazzul aceeași relație pe care o aveau și primele generații de compozitori români cu folclorul: considerarea lui drept neprețuită resursă aflată în afara canonului muzical occidental, prin a cărui dibace folosire vom putea și noi, într-un final, obține o invitație de aderare la acest canon. După ce decenii la rând am scos la înaintare până la saturație aceeași imagine a tradițiilor populare străvechi și, bineînțeles, originale, pentru a ne răscumpăra păcatele de periferici, în postmodernismul post-ideologic se pare că putem apela și la alte rezerve de inspirație, de data asta de proveniență globală. Critica mea nu se îndreaptă asupra utilizării folclorului sau jazzului ca sursă de inspirație, ci asupra superficialității ce caracterizează o parte din interacțiunile cu aceste stiluri muzicale, folosite de multe ori pe post de ornament, de exotism sclipicios cu care se „iau ochii” ascultătorului, dar care sfârșește prin a degrada de fapt materialul muzical care a servit ca sursă de inspirație, reducându-l la o serie de clișee și locuri comune. În concertul de la filarmonică a fost rândul jazzului să cadă victimă acestor procedee procustiene (există totuși și interacțiuni reușite dintre clasic și jazz, un exemplu fiind lucrarea compozitorului Cornel Țăranu, Siciliana Blues).

Cea de-a doua categorie de lucrări a avut și ea neajunsurile sale. Deși nu lipsite de unele calități sau momente reușite, aceste compoziții au eșuat undeva între hiturile de odinioară de la San Remo, muzica de film (dar nu orice film, ci unul comun, destinat exclusiv succesului de box office) și aranjamente predictibile de big band. Orientate, după cum spuneam, fără echivoc spre sonoritățile specifice jazzului, fără a încerca deci obținerea unui produs derivat din jazz și simfonic, lucrările respective au fost mai degrabă varianta orchestrală a unor compoziții de tip standard. Lucrările acestor compozitori care, spre deosebire de cei de formație „clasică”, nu abordează jazzul doar ocazional și din exterior, ci se află chiar în interiorul acestui univers sonor, atât ca interpreți cât și ca compozitori, au avut la rândul lor o consistență scăzută, deraind nu de puține ori în spectacular sau chiar bombastic. (Nu știu dacă ar trebui stabilită vreo relație cauzală între relativa facilitate a acestor compoziții și birocratizarea treptată a creației muzicale, împărțirea acesteia în felii tot mai mici – una din ele fiind și compoziția de jazz – unde, printr-o diviziune a muncii tot mai eficientă, să poată rezulta produse muzicale previzibile, standardizate, dar cred că ideea trebuie avută în vedere pe viitor.)

Câteva cuvinte ar trebui spuse și despre soliști, sau mai bine spus despre solistă. Elena Mîndru a avut un spațiu de manevră relativ redus, dar asta e probabil o consecință a faptului că scena a fost împărțită între mai mulți actori. Intervențiile ei, ca și cele ale pianistului, au fost bine echilibrate, având de fiecare dată un sens precis, dar din păcate volumele nu prea au ajutat-o, la momentele de forte fiind acoperită de orchestră.

Revenind însă la compoziții (cele care au decis soarta concertului în mai mare măsură decât interpreții), întâlnirea, una cu potențial de altfel, dintre jazz și simfonic a fost una ratată; cel puțin de această dată. Pasată între un compus eterogen împodobit cu clișee jazzistice și forme previzibile, dacă nu chiar comerciale, muzica acestui concert nu a avantajat nici unul dintre genurile puse în discuție. Probabil că, deși tentantă, apropierea dintre muzica simfonică și jazz are exigențe ce nu pot fi satisfăcute de o privire superficială asupra celor două domenii.