Artwork-Future-Nostalgia-1024x901DUMItRIO, așa cum ne lasă să înțelegem acest simpatic joc de cuvinte, este trio-ul condus de chitaristul George Dumitriu, alături de care mai evoluează Mattia Magatelli la contrabas și Kristijan Krajnčan la tobe. Format în Amsterdam, acest trio a lansat anul trecut primul album – Future Nostalgia (m-am gândit puțin și la titlu și cred că nostalgia viitorului e sinonim de fapt cu utopia; dar în fine, nu despre asta e vorba aici), album pentru care băieții au fost și producători. Găsim pe acest disc cinci compoziții propriu-zise (trei ale liderului și două semnate de către ceilalți membri ai formației) și trei compoziții mai puțin propriu-zise, altfel spus improvizații spontane (free improvisations) denumite generic Conversations (1, 2 & 3). Și dacă tot am ajuns la aceste conversații, am să spun că, pentru mine, ele cântăresc destul de mult pentru întreaga concepție artistică a albumului. Nu neapărat că ar fi cele mai reușite exemplare ale albumului (uneori ai senzația că nu sunt atât de cursive pe cât ți-ai dori să fie, însă, cu toate acestea, Conversation 1 e una dintre cele mai interesante piese scrise/improvizate/schițate/fredonate pe care le-am auzit în ultima vreme), ci pentru că dovedește că cei trei muzicieni pot fi la fel de convingători pe mai multe paliere. Din câte am observat, există la ora actuală (cu precădere în Europa) o linie de demarcație mai mult sau mai puțin vizibilă care separă jazzul de muzica improvizată, cu abordările lor specifice și muzicieni dedicați fiecărui stil, separație care este, cred, în defavoarea jazzului, asta deoarece o bună parte din cele mai interesante și novatoare muzici ale momentului vin din zona muzicii improvizate (originare, cu precădere, din America). DUMItRIO au însă puterea de a da suficientă consistență unor pasaje pe care alți muzicieni le văd probabil doar ca simple exerciții de încălzire. Una peste alta, ponderea mai mare acordată aici nepremeditatului este un câștig al albumului.

De remarcat sunt însă și părțile scrise ale albumului. Compozițiile lui George Dumitriu conțin numeroase subtilități: de la cele două planuri ritmico-melodico-armonice pe care se confruntă chitara și tobele, pe de o parte, și contrabasul, de cealaltă parte, în Manipulation, la micile trucuri (folosite însă de toți marii compozitori) de creare a unor așteptări și mai apoi de împlinire sau de deturnare a acestora (strategii care au fost și teoretizate în ultimele decenii în cercetări de cogniție muzicală precum modelul Implication-Realization al lui Narmour sau arborii prolongaționali dezvoltați de Lerdahl & Jackendoff) și până la folosirea unei ritmici variate, toate acestea asigură o fizionomie aparte a muzicii de pe Future Nostalgia. Ce îmi place și mai mult e faptul că toate aceste dispozitive ingenioase sunt angrenate într-un mecanism cât se poate de fluent, de natural, riscul ca aceste compoziții să pară doar niște simple tehnici compoziționale puse cap la cap doar de dragul etalării lor fiind astfel exclus. Exemplul meu preferat este tema, la unison, a piesei Thirst, o melodie inspirată, cu o respirație proprie ce o face, prin firescul ei, asemănătoare unui recitativ (ce-i drept, un recitativ de operă expresionistă, care e dezvoltat apoi pe parcurs într-o deasă construcție polifonică, dacă tot e să mă las pradă abuzului de jargon muzicologic). Let’s Get a Glimpse (compoziția toboșarului) impresionează la rândul ei prin simpla, dar foarte eficienta sa alcătuire.

Se cuvin câteva cuvinte referitoare și la munca de echipă a trio-ului. Cei trei muzicieni au probabil în spate un timp petrecut în comun care se vede în omogenitatea ansamblului și în unele momente mai scăpărătoare din Manipulation sau Let’s Get a Glimpse. Toți muzicienii participă activ în schimbul de idei, iar aici o mențiune specială trebuie acordată toboșarului Kristijan Krajnčan, pregătit oricând cu sugestii pentru colegii săi. Nu am apucat încă să menționez de componenta electronică a acestei muzici, componentă de care este responsabil George Dumitriu. Pe cea mai mare parte a albumului, sunetul chitării sale electrice este, am putea spune, unul clasic, iar adaosul electronic vine să îl diversifice doar în anumite momente, nu multe. În schimb, în cele trei conversații, Dumitriu apelează la prelucrarea în timp real a sunetelor, depărtându-se astfel de universul sonor specific jazzului, intențiile sale devenind explicit experimentale. Dozajul este însă bine cumpănit (ba poate ar mai fi fost încă loc pentru tot felul de alte obiecte sonore neidentificate), asta deoarece Dumitriu preferă spațiile deschise, aerate, în care fiecare idee ajunge să se consume complet. El nu e, de altfel, un muzician care să fie mereu prezent în față, preferând, chiar în unele momentele care îi sunt destinate, să se rezume doar la rolul de simplu contribuitor la bunul mers al lucrurilor. Nu știm dacă o altă atitudine a leader-ului ar fi înzestrat muzica de pe Future Nostalgia cu mai mult nerv, sau cu o incisivitate care să nu te lase să respiri, cert e că acest album beneficiază de un echilibru al afectelor care permite evidențierea alcătuirii sale meșteșugite.