10996435_874594682591385_5438464356414183673_nConcert cu rezonanțe teutone pentru prima zi de primăvară în Atelier Cafe. Hannover Jazz Trio reunește de fapt trei muzicieni români – trompetistul Emil Bîzgă, pianistul Marius Vernescu și contrabasistul Pedro Negrescu – care au fost, fiecare în parte, atrași, la un moment dat în carieră, de orașul german. Membrii trio-ului sunt deja nume consacrate în jazzul românesc, însă vizibilitatea (și, probabil, activitatea) fiecăruia se plasează pe niveluri diferite: cu siguranță Pedro Negrescu este cel mai activ, atât discografic cât și concertistic; Emil Bîzgă e o prezență intermitentă pe scenele de concert din țară, la fel ca și pianistul Marius Vernescu, lucru explicabil însă și prin faptul că cei doi nu locuiesc în țară. Un concert cu muzicieni scumpi la vedere așadar.

Pe Emil Bîzgă l-am văzut prima dată acum vreo 8-9 ani într-un club din Iași, oarșul său natal. Nu mai țin minte în ce componență, și nici nu cred că mai contează din moment ce, după concertul din Atelier, am avut senzația că în acest interval de timp nu s-a schimbat nimic în felul de a face muzică al trompetistului (asta, bineînțeles, nu e neapărat un lucru rău). Mai mult însă, mi-a părut că Emil Bîzgă nu cântă nici mai bine, nici mai rău decât acum un deceniu (aici însă se poate ridica un semn de întrebare). Am ales să pornesc discuția despre acest concert deoarece, chiar dacă acest trio nu îi poartă numele, cred totuși că trompetistul a fost cel care a impus direcția muzicală a trio-ului.

Așadar, atunci ca și acum, repertoriul ales a fost unul majoritar de standarde, la care s-au adăugat două piese ale lui Charlie Parker (Billie’s Bounce și My Little Suede Shoes) cântate ca la manual, fără vreo intenție de a le mai schimba înfățișarea printr-un aranjament inedit. Asta nu înseamnă însă că muzica a fost lipsită de calități: Emil Bîzgă are un ton frumos și o frazare îngrijită care însă nu-ți dă palpitații; Pedro Negrescu (muzicianul serii, dacă mă întrebați) a fost cel care, prin eleganța walking bass-ului, a reușit să imprime formației un swing subtil, foarte flexibil, iar solourile sale au fost cu siguranță cele mai aventuroase momente ale concertului (ținute, din păcate, prea din scurt de comping-ul școlăresc a lui Marius Vernescu).

Una peste alta, seara a stat sub semnul agreabilului, atît de agreabil încât jazzul s-a văzut împins ceea ce ar putea fi numit piano bar, un fel de gen muzical care nici nu te supără, nici nu te lasă să adormi în timp ce-ți savurezi coktailul. Lucrul e cu atât mai de mirare cu cât muzica aceasta vine din parte unor muzicieni cu certe disponibilități tehnice (însă câteodată prost folosite, ca în cazul lui Marius Vernescu pentru care simpla aglomerarea de note pare să însemne o culminație expresivă). Dacă privim însă lucrurile dintr-o altă perspectivă, ar trebui să recunoaștem că proliferarea unor astfel de muzici (standardul bine făcut) ar trebui să fie un semn de normalitate pentru o scenă muzicală ca a noastră, preocupată de emancipare, o bază pe care se pot construi ulterior și lucruri mai îndrăznețe/provocatoare/inovatoare. Deocamdată, în România lucrului bine făcut nu avem (cu mici excepții) nici de una, nici de alta.