coverI know you by heart este albumul de debut al Anei Maria Galea (Svetz Records, 2014), un nume de care trebuie să recunosc că nu auzisem, dar care, prin acest disc, își face intrarea (oficial, cel puțin) în viața muzicală românească. Înregistrat în formulă de cvartet, solista îi are ca parteneri pe acest album pe Daniel Csikos la pian (o surpriză plăcută a albumului), pe Michael Acker la contrabas și pe Tavi scurtu la tobe. O formație clasică care abordează la rândul ei un repertoriu „clasic”. Dintre cele opt piese al albumului, o parte sunt standarde (My Favourite Things, Moon and Sand), o altă parte compoziții originale ale lui Mal Waldron (Left Alone), Thelonious Monk (Straight No Chaser) sau Duke Ellington (Solitude) și, nu în ultimul rând, două piese semnate chiar de către protagonistă (Shall We Dance și The Dream). Compozițiile Anei Maria Galea se încadrează fără dificultate în ambianța creată de mai celebrele lor companioane, asta deoarece reușesc să demonstreze, pe lângă inspirație, iscusință în folosirea principiilor și tiparelor ce stau la baza alcătuirii unei piese standard de jazz.

Left Alone (compoziția lui Mal Waldron pe versurile lui Billie Holiday) este prima propunere a albumului, a cărei interiorizare și melancolie definesc încă de la început o latură determinantă a muzicii ce urmează a fi ascultată. Finalul este gândit sub aceleași auspicii, What are you doing the rest of your life oferind o încheiere simetrică față de piesa lui Waldron. Între aceste două jaloane, ne întâlnim cu o variantă de trio (voce, pian și contrabas) a cunoscutei My Favourite Things, unde nu putem să nu remarcăm dinamica incitantă creată între cele două instrumente, cu piesa lui Duke Ellington, Solitude, interpretată în varianta voce și contrabas (și unde este pusă în lumină creativitatea tânărului contrabasist Michael Acker) și cu un Straight No Chaser plin de vervă, piesa cu cel mai mult nerv de pe acest album (dar și cea mai scurtă).

1947808_784558634905759_1782647298_nI know you by heart este un album tipic pentru formațiile de voce și instrumente, tipic nu doar pentru repertoriul abordat, dar și pentru maniera în care este interpretat. Cea care „dă tonul” acestei muzici este vocea solistei, care, prin timbrul și sensibilitatea specifice, dezvoltă un spectru emoțional în care accentul cade pe interiorizare. Albumul nu își propune să inoveze, nici vocal și nici instrumental, ci mai degrabă să arate o voce care este stăpână pe repertoriul standard al jazzului. Ana Maria Galea este o voce distinctă: sensibilă prudentă, cu un tip de frazare propriu și cu o emisie cu foarte puțin vibrato (ceea ce o particularizează, fără îndoială, dar care, la un moment dat, poate da senzația unei interpretări vocale de suprafață, fără o prea mare implicare). Pe lângă aceste calități, solista mai punctează și prin câteva scurte momente de improvizație, într-o vreme când a devenit ceva obișnuit, peste tot în lume, nu numai la noi, ca intervențiile soliștilor vocali să se rezume la intonarea temei, la început și la sfârșit. Ea mai beneficiază și de aportul unor instrumentiști talentați cu care ajunge, în câteva situații, să construiască momente provocatoare, unde dinamismul interplay-ului ar părea că promite ieșirea într-un spațiu mai liber, mai curajos. Însă aceste momente de care vorbesc nu sunt duse până la capăt, potențialul lor nu este fructificat, iar muzica revine la prudența-i caracteristică. Acest lucru este într-un fel de înțeles, dacă ne gândim că acest cvartet a fost alcătuit (bănuiesc eu) pentru înregistrarea albumului și pentru o serie de concerte de promovare. Cei patru muzicieni nu au așadar o istorie comună care să le dea siguranță în acceptarea spontană a provocărilor, în aventurarea în necunoscut. Însă flexibilitatea, disponibilitatea pentru explorarea unor noi teritorii, a unor zone care să depășească limitele propriei confortabilități, îndrăzneala de a încerca ceva deosebit, de a evada din familiar ar putea avea un aport important în dezvoltarea unei personalități artistice cât mai complexe, atât în cazul Anei Maria Galea, cât și în cazul altor voci tinere din jazz.

În final vreau să mai punctez că apariția albumului I know you by heart este încă o binevenită inițiativă a unor muzicieni care nu locuiesc (încă) în capitală. Știu că afirmația mea se încadrează la veșnica problemă a provincialului nemulțumit de hegemonia centrului, dar sunt convins că lumea jazzului românesc nu se poate dezvolta atâta timp cât majoritatea lucrurilor importante ale domeniului se întâmplă într-un singur oraș.