??????Mutations este o apariție discografică a acestui an și reprezintă totodată și prima colaborare a pianistului american Vijay Iyer cu casa de discuri ECM Records. Pentru Iyer discul are însă o însemnătate mai mare decât colaborarea cu ECM-ul, Mutations fiind o primă mostră a activității sale în calitate de compozitor în tradiția muzicii clasice. El nu se află așadar la prima încercare, însă discul de față reprezintă prima apariție publică a sa cu o muzică destul de diferită de ceea ce știam că poate face Vijay Iyer până acum. Trebuie să vă mărturisesc chiar că am avut dubii în a prezenta acest album pe un blog dedicat jazzului, gândindu-mă dacă nu ar fi mai nimerit să se ocupe de el exegeții muzicii contemporane. Asta deoarece Mutations aparține fără îndoială ariei stilistice definite (oricum destul de vag) prin această expresie, o arie stilistică care alătură astăzi rigoarea (moștenită din tradiția componistică europeană), experimentul (după modelele oferite de diversele avangarde ale secolului XX) și improvizația (un bun câștigat, evident, de pe filiera jazzului).

Discul de față este înregistrat în formula Vijay Iyer – pian, electronics și bineînțeles compoziție, plus cvartet de coarde, alcătuit din Miranda Cuckson (vioara I), Michi Wiancko (vioara II), Kyle Armbrust (violă) și Kivie Cahn-Lipman (violoncel). Este componența clasică a unui cvintet cu pian, singură prezența mediilor electronice atentând la echilibrul acestui ansamblu. Însă nu mai e de mult o noutate alăturarea instrumentelor acustice și a celor electronice, atât în practica muzicii culte cât și în cea a jazzului. Pe parcursul albumului, cei trei actanți (pianul, cvartetul de coarde și partenerul electronic) evoluează în diferite permutații (pian solo, cvartet solo, pian și electronics, cvartet și electronics), rareori fiind implicați simultan. Această dispunere îi conferă albumului o desfășurare echilibrată, în care pianul și cvartetul dețin rolurile principale, în timp ce partea electronică pare deseori a avea doar un rol ornamental, de evidențiere a ritmului sau pentru culori timbrale inedite (o excepție este piesa Automata, a cărei a doua parte – integral electronică – se naște din prelucrarea finalului intervenției cvartetului).

În această distribuție, muzica își croiește un dinamism aparte, o motricitate care rezultă din modul în care Vijai Iyer alege să construiască partitura fiecărui instrument în parte. Una dintre cele mai puternice influențe stilistice de pe album este cea a minimalismului și a tehnicilor sale repetitive (cu care pianistul mai cochetase și în muzica pentru trio-ul său de jazz) ce amintesc mai degrabă de senzația de imperceptibilă evoluție interioară a materialului (poate de aici idea de mutations) la Steve Reich, mai degrabă decât de imaginile alăturate de către Philip Glass. Cel mai explicit exemplu în acest sens este chiar prima mutație, Air. Bineînțeles, Iyer nu se limitează doar la tehnicile minimalismului. În muzica albumului se pot desluși influențele unor Bartók, Ligeti sau Xenakis, preferințe care înscriu albumul de față în linia avangardei muzicale a secolului XX. Nu lipsesc așadar disonanțele, stridențele obținute prin diferite metode de acționare a instrumentelor cu coarde, suprapuneri de planuri armonice sau de texturi, recursul la atonalism sau aleatorism.

09IYER1_SPAN-master675-v2

Suflul jazzului este mai puțin perceptibil, rezumându-se doar la piesele de început (Spelbound and Sacrosant, piesă ce apare și pe primul album al lui Iyer din 1995, Memorophilia, și care trimite cu gândul la Monk’s Mood sau Crepuscule with Nellie, Monk fiind una dintre influențele majore pe care Iyer recunoaște că le-a suferit) sau de final – When We’re Gone. Improvizația însă nu lipsește de pe album. În afară de momentele de solo ale pianului, suprapuse de obicei peste țesătura densă a cvartetului, compozitorul Vijay Iyer își implică și colegii în actul de creație spontană, lăsând loc liber imaginației acestora pe suprafețe mai mari sau mai mici, cel mai vizibil în piesa Kernel, unde un consistent moment de improvizație colectivă face să reapară din când în când teme ale altor piese de pe album.

Privit în ansamblu, Mutations este dificil de evaluat. Dacă îl vom analiza ca un exemplar al speciei jazz, s-ar putea să fim dezamăgiți. Oricum l-am suci, albumul nu prea se conformează tiparelor genului. Vijay Iyer este un muzician complex, iar intenția lui nu a fost de a transpune muzica sa cu care s-a consacrat (cea realizată în componența diferitelor formații de jazz) într-un alt înveliș instrumental. Ar fi fost cu siguranță mult prea facil ca Iyer să-și orchestreze aceleași idei doar pentru a le încredința unui ansamblu diferit (un fel de Vijai Iyer with Strings). Ceea cea intenționează el pe acest album este desfășurarea unui câmp creativ diferit, unor strategii componistice ce țin de o sferă diferită, care, alături de jazz, înglobează, cu prioritate, cuceririle avangardei acustico-electronice a secolului XX (muzica electronică e o „născocire” a compozitorilor de după primul război mondial, nu a unor DJ). Dacă vrem însă să-l evaluăm din unghiul muzicii „culte”, al celei făcute în mod tradițional de către compozitori, cu notele înșirate pe portativ, Mutations nu iese nici aici pe primul loc. În ciuda sofisticării structurilor sale – heterofonii, suprapuneri de teme (Automata ca exemplu cel mai concludent), polifonii webern-iene (Canon), izbucniri stravinsky-ene (Descent), în ciuda, așadar, a minuției cu care a fost construit -, albumul lasă impresia unei compoziții „de școală”, a unei treceri în revistă a unor curente majore din muzica secolului trecut. Dar dacă nu vrem să judecăm albumul de față din nicio perspectivă bine ancorată doctrinar, în afara deci a oricărei ortodoxii, vom descoperi un Vijay Iyer introspectiv (mai mult chiar decât era înainte) ca un preludiu de Chopin, o muzică care nu se remarcă prin tensiuni sau turbulențe, dar care își are meritele în rafinamentul specific lui Iyer, în ingeniozitatea sa recunoscută (dar poate nu pe deplin desăvârșită ca și compozitor) și, mai mult decât orice, în provocarea care o poate lansa celui dispus să-i parcurgă sinuozitățile.