Recunosc că nu mi-am propus să ajung la toate festivalurile de jazz din țară, și nici la Jazz & More nu am mai fost până acum, dar îmi permit totuși să spun – ca să încep cu concluziile acestei relatări – festivalul sibian reușește să aducă tocmai ceea ce peisajului festivalier de la noi îi lipsește: experimentul, forțarea limitelor perceptive și/sau estetice, refuzul asumat al canonicului și, nu în ultimul rând, o serie de muzicieni americani (de care sunt eu în mod special interesat, dar nu numai) deosebit de talentați pe care cu greu am putea spera să-i vedem în alte condiții pe o scenă din România. Așadar, Jazz & More ar veni să completeze fericit o ofertă muzicală ce a devenit treptat tot mai bogată, dar care nu a îndrăznit să depășească o anumită zonă de accesibilitate.

Concentrat în special pe free jazz, Jazz & More a părut, comparând programul din acest an cu cele din anii trecuți, că vrea să-și extindă registrul stilistic în care se desfășura de obicei, fără a renunța totuși la latura sa experimentală. Astfel, pe afișul acestei ediții s-au aflat nume precum Nik Bärtsch, Billy Martin, Jon Irabagon sau Peter Evans, care, deși nu sunt reprezentativi pentru free, au contribuit la diversitatea sonorităților și la crearea unui echilibru stilistic binevenit. Cum nu am fost la concertele din prima seară a festivalului (despre care am auzit însă numai lucruri bune), voi povesti câte ceva despre ultimele două seri.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERASeara de sâmbătă a debutat cu duo-ul format din Dave Rempis (sax alto și tenor) și Tim Daisy (percuție). Recitalul lor a debutat în forță, saxofonul lui Rempis impresionând prin tonul său puternic, percutant. La fel de convingător a fost și Daisy, un percuționist extrem de inventiv, plin de energie și mereu în căutare de sonorități inedite. Cei doi au fost parteneri egali de discuție, în cadrul extinselor lor improvizații provocându-se mereu unul pe celălalt și propunând noi idei. Deși compusă sub inspirația momentului, muzica acestui duo a fost ireproșabil articulată, alternanța inspirată a unor diferite momente muzicale asigurând concertului un puls captivant ce nu a încetat să surprindă publicul pe întregul său parcurs. Cu toate că aspectul general al muzicii a fost acela de free/muzică improvizată, în creațiile acestui duo saxofon-percuție a putut fi detectată întreaga tradiție a jazzului american, de la ritmul de swing, transpus într-un registru personal de tobele lui Daisy, până la frânturile melodice prin care Rempis făcea aluzii la blues, bop sau chiar funk. Ceea ce am apreciat însă cel mai mult la cei doi muzicieni a fost capacitatea lor de a trezi în ascultător o gamă largă de emoții, chiar și atunci când limbajul muzical folosit e unul abstract, ermetic și care, la o privire superficială, nu lasă să i se intuiască potențialul.

Următorul concert al serii a fost susținut de către polonezii de la Tone Hunting și anume Anna Kaluza (saxofon alto), Artur Majewski (trompetă), Rafal Mazur (chitară bas) și Kuba Suchar (percuție).

tone huntin slider 2

Dacă duo-ul americanilor a fost reprezentativ pentru un anumit gen de free de peste ocean (unul evoluat în descendența lui The Shape of Jazz to Come, în care s-au regăsit întotdeauna rezonanțe ale blues-ului, iar balansul specific swing-ului a fost doar împins spre limite, dar nu abandonat), Tone Hunting sunt o mostră a ceea ce free jazzul înseamnă în practica europeană, unde acest gen nu a reprezentat, ca în cazul Americii, echivalentul muzical al radicalizării mișcărilor socio-politice ale afro-americanilor de la acea vreme, ci mai degrabă un manifest artistic ce s-a raliat la avangarda muzicii europene (mai ales la cea de după cel de-al doilea război mondial și a sa școală de la Darmstadt), propunându-și în consecință dislocarea, prin diferite tehnici, a oricăror norme muzicale anterioare. Din punct de vedere estetic, cei patru polonezi au propus o depășire a frumosului, inițiativă de altfel justificabilă într-o societate în care frumosul clasic, bine proporționat, se mai regăsește doar în kitsch. Muzica lor a reprezentat o emisie aproape constantă, nediferențiată, de sunete și ritmuri, o suprapunere aleatorie de sunete și multe alte efecte sonore, un fel de obiecte sonore neidentificate, străine de afecte și opuse mecanismelor de percepție muzicală. Improvizate în totalitate, creațiile muzicienilor polonezi și-au propus să realizeze un discurs global, unificator, pe baza a patru voci cu traiectorie diferită. Astfel, în Tone Hunting nu primează individualul (momentele de solo au fost aproape inexistente) ci ansamblul, totalitatea (cu toate aceste nu mi-a fost greu să remarc rafinamentul toboșarului Kuba Suchar și sound-ul aparte produs de interpretarea sa).

event-poster-2252708Finalul serii a aparținut tânărului saxofonist Jon Irabagon și trioului său, unde-i are alături pe Mark Hellias (contrabas) și pe veteranul Barry Altschul (tobe). Irabagon este unul dintre tinerii cei mai promițători din jazzul american, în 2008 el fiind câștigătorul prestigiosului Thelonious Monk Saxophone Competition. În această formulă de trio, Irabagon a înregistrat deja două albume, suprarealistul Foxy (2011, cu Peter Brendler în locul lui Mark Hellias) și It Takes All Kinds (2014), album de pe care au fost interpretate câteva piese în concertul din Sibiu. Recitalul lor a început destul de ezitant (poate și pentru prima piesă era o compoziție nouă), dar, după ce s-au mai încălzit, lucrurile au devenit din ce în ce mai incitante. Irabagon s-a dovedit a fi în acest concert un saxofonist ce-și calculează cu atenție fiecare moment și care dispune de o gamă largă de strategii solistice cu ajutorul cărora a reușit să-și imprime muzica cu un tonus ridicat. Compozițiile prezentate (din care majoritatea bănuiesc că îi aparțin) s-au bazat pe formule simple dar eficiente, pornind de la care Irabagon, înzestrat cu răbdare și subtilitate, a știut să se îndepărteze din ce în ce mai mult, ajungând ca în final să deconstruiască întreaga construcție inițială. Instrumentist puternic, persuasiv, chiar spectaculos uneori, tânărul saxofonist a propus o muzică ce a fluctuat constant spre granița cu imprevizibilul (poate ar fi avut și mai mult spor cu un baterist care să nu împingă media de vârstă a trio-ului atât de sus; și dacă tot veni vorba, o bilă albă pentru Hellias care își mânuiește contrabasul cu o dexteritate de parcă nu ar fi vorba de un instrument înalt de doi metri).

Recitalul lui Jon Irabagon trio a încheiat în forță seara (care, de altfel, a și început la fel) de sâmbătă a festivalului Jazz & More. Despre seara de duminică, cât de curând.