Sebastian-Spanache-Trio-A-Pashas-Abstinence-cover

Timișorenii de la Sebastian Spanache Trio (Sebastian Spanache – pian; Csaba Sánta – contrabas; Radu Pieloiu – baterie) par a fi extrem de productivi. După ce în 2013 au debutat discografic cu Humanized, în 2014 au lansat un alt produs, A Pasha’s Abstinence (ambele la casa de discuri Fiver House Records), iar, din câte am înțeles dintr-un interviu recent cu ei, pregătesc ceva și pentru la anul. Raportat la Humanized, despre care am scris la vremea respectivă câteva cuvinte, noul disc pare a fi un pas înainte, mai unitar ca execuție și concepție, însă veți fi poate surprinși, la fel ca și mine de altfel, să aflați că piesele ce intră în componența lui A Pasha’s Abstinence au fost înregistrate înaintea celor de pe Humanized, dar cei trei membri ai trupei au decis să își prezinte creațiile abia acum.  Chiar și așa, judecând doar în funcție de ordinea apariției, acest ultim disc al lor prezintă câteva atuuri față de cel anterior.

În primul rând, A Pasha’s Abstinence are un caracter mai personal, reflectă mai clar ideile și preocupările celor trei muzicieni. Direcția generală este aceeași, a unei muzici preocupate de anumite calități, cum ar fi arhitectură complexă, structuri ritmice inedite, fluiditate melodică. Pornind de aici, albumul de față își construiește discursul pe baza unor idei cu consistente resurse proprii, iar acest fapt face ca referințele explicite la arii stilistice devenite deja standardizate să devină inutile. Muzica nu face trimitere decât la ea însăși, la ideile care o compun. Sugestia otomană din titlul albumului și din piesa cu același nume este un artificiu, un ornament muzical menit să dea un spectru cromatic deosebit acestei compoziții, dar doar atât. Dacă vă așteptați să ascultați, pe A Pasha’s Abstinence, un jazz cu influențe ale unor muzici ce răsunau odată în haremul sultanului, sau a intonațiilor cu care imamul își chema credincioșii la rugăciune acum câteva sute de ani în Timișoara, ei bine, vă înșelați. Cu excepția primei piese, muzica își vede mai departe de drumul ei abstract, evitând (spre binele ei, cred eu) să devină o transpunere muzicală a poveștilor celor 1001 de nopți.

Prima piesă, cea care dă și numele albumului, adună laolaltă toate punctele forte ale acestei muzici: o formă bine construită, din piese diverse și atent distribuite, o temă scurtă dar eficace, ce apare firesc după o pregătire prealabilă, predilecția pentru ritmurile asimetrice. Pe lângă toate acestea,  piesa A Pasha’s Abstinence mai beneficiază și de prezența unui cvartet de coarde și a percuției lui Berti Barbera (a cărui darbuka ar fi meritat, poate, scoasă mai mult la înaintare) care, împreună, fac ca muzica să fie mai convingătoare. Coordonatele acestea se păstrează în linii mari pe tot parcursul albumului, cu singura diferență a unor invitați ce apar pe unele piese: Joanna Kucharczyk – voce, pe Sixty Five, George Dumitriu – chitară, pe Smoke and Mirrors și Alex Simu – clarinet, pe Meditation. Toate aceste contribuții reușesc să confere muzicii un plus de diversitate, fie ea doar sub forma unei culori instrumentale deosebite, ca în cazul lui Dumitriu, fie și ca intervenție solistică, ca în cazul lui Simu. Muzica albumului are un dinamism aparte, o combinație de ritmuri și tempouri care îi asigură cursivitatea. Piesele sunt în așa fel aranjate încât să reușească să surprindă, să creeze un plus de suspans prin dialogul instrumentelor, dar și să permită un echilibru în care fiecare muzician are spațiul său de desfășurare.

timthumb.php

Pe lângă toate aceste calități, A Pasha’s Abstinence are totuși și un neajuns evident. Muzica acestui trio este în întregime afirmativă, ea nu ridică probleme, nu pune întrebări. Este egală cu sine și nu dă vreun semn că ar dori să se autodepășească. În cea mai mare parte a timpului liniară, ea nu reușește, cu unele mici excepții, să creeze contraste convingătoare sau opoziții tranșante. Registrul său emoțional este menținut constant pe tot parcursul albumului, acostat într-o zonă de siguranță, departe de apele adânci, departe de problematizări sau provocări. Care ar fi cauza, vă veți întreba probabil, acestor lipsuri, mai ales când avem de-a face cu niște muzicieni cu merite incontestabile? Ei bine, răspunsul ar necesita o amplasare a discuției la nivel cel puțin european, unde, din diferite motive, e la mare căutare un anumit tip de jazz (unii îi zic modern, alții contemporary) care se plasează în aceeași zonă a afirmativului (și chiar a facilului uneori) și care a renunțat la a se pune în permanență la încercare pe sine și pe auditoriul său. Dar pentru a evita o predică aici inutilă, aș spune doar că cei de la Sebastian Spanache Trio au pariat pe o muzică ce renunță, în bună măsură, la disonanță (fie ea folosită în construcțiile armonice sau în liniile melodice ale improvizațiilor), la folosirea contrastelor puternice de dinamică sau a accentelor excesive și în general la orice efect ce depășește o anumită barieră a agreabilului. Deși înzestrat deopotrivă cu tehnică și inspirație, Sebastian Spanache nu reușește să imprime intervențiilor sale un traseu clar al tensiunii și relaxării, evoluând constant doar pe un singur plan (sunt, bineînțeles, și momente în care muzica urcă constant spre un punct culminant, în Smoke and Mirrors sau în Meditation, dar acest lucru se datorează în mare parte și modului în care întreg grupul interacționează). Travaliul ritmic, unul din plusurile albumului, dă uneori senzația că e respectat cu prea mare strictețe, împiedicând desfășurarea spontană a muzicii. Toate aceste detalii riscă să plaseze muzica trio-ului într-o zonă de „easy listening” care, chiar dacă pe termen scurt poate avea ca rezultat apropierea publicului către acest gen muzical, pe termen lung s-ar putea să nu fie cea mai fericită strategie.

Dar să nu încheiem pe tonul acesta prea didactic, pentru că nu e cazul. Albumul celor de la Sebastian Spanache Trio, A Pasha’s Abstinence, trebuie ascultat cu atenție pentru că, cel puțin până acum, e unul dintre cele mai consistente discuri de jazz de anul acesta din România (la fel cum a fost și Humanized anul trecut). Ceea ce consider cel mai îmbucurător la activitatea acestor muzicieni este determinarea cu care ei își susțin propria viziune artistică și faptul că prin compozițiile lor se străduiesc să-și creeze o cât mai bine definită individualitate. Poate cele spuse acum vă sună banal, dar vă asigur că în țară nu sunt multe trupele (trupe propriu zise, și nu alăturări conjuncturale de muzicieni) care să lucreze atât de consecvent într-o direcție care să îi reprezinte. Cam același lucru l-au spus și cei trei muzicieni înaintea mea într-un interviu publicat online, dar faptul pentru care reiau această idee se datorează convingerii că existența unei trupe ca Sebastian Spanache Trio e un prim semn de normalitate pentru scena de jazz din țară.