Tigran-Hamasyan-Shadow-Theatre

Pianistul aremean, născut în 1987, este, într-adevăr, un copil teribil, iar când spun teribil mă refer în acelaşi timp la înzestrarea sa muzicală deosebită, dar şi la creaţiile sale ce par fi lipsite de reverenţa cuvenită faţă de tradiţiile jazzului. Shadow Theater (Verve Records, 2013) este cel de-al cincilea (deja) album al lui Tigran Hamasyan, album ce continuă direcţia stilistică trasată de discurile sale anterioare. O constantă a acestora, prezentă bineînţeles şi aici, este folclorul muzical armenesc, un adevărat trademark al pianistului. Dar cei care încă nu i-au ascultat muzica nu trebuie să se aştepte la prăfuitul deja ethno-jazz al anilor ’80, ’90 (care pe la noi mai era încă prizat şi în anii 2000, că doar – nu-i aşa? – trebuia să arătăm lumii ce băieţi deosebiţi suntem noi), ci la un nou tip de sinteză la care mai participă şi diverse genuri ale muzicii pop actuale. Astfel, dacă putem spune că, prin preferinţa sa faţă de folclor, Hamasyan este orientat spre trecutul unei tradiţii muzicale, el este deasemeni familiatizat şi cu cele mai noi tendinţe ale muzicii de club, albumul său având o importantă componentă electro (ce am putut eu detecta a fost dub-step-ul, dar cu siguranţă cunoscătorii vor regăsi mai multe curente şi subgenuri). Shadow Theater este de fapt echivalentul, fără prea mari diferenţe, albumului din 2008 al artistului, Red Hail, unde ingredientele principale erau folclorul şi rock-ul, acesta din urmă fiind aici înlocuit în mare parte cu muzica electro.

O sinteză mai puţin obişnuită aşadar, între vechi şi nou, între muzeu şi club. Luate separat, folclorul şi muzica electro s-au regăsit adeseori prelucrate în jazz, dar înglobarea ambelor sub pălăria jazzului este un lucru rar. Tigran Hamasyan îşi topeşte acest aliaj la temperaturi dintre cele mai înalte. Într-adevăr, pe lângă tehnica instrumentală ireproşabilă pe care o posedă, tânărul pianist cântă cu o energie surprinzătoare, imprimându-şi compoziţiile cu o forţă ce ţine pulsul ascultătorului la valori ridicate.

Hamasyan este un artist curios, în permanentă căutare de surse de inspiraţie, ce nu se sfieşte să absoarbă cât mai mult din oferta muzicală a civilizaţiei globalizate în care trăim. Un post-modern fără cusur, el este dispus, pentru a-şi individualiza şi vitaliza arta, să facă apel la genuri ale muzicii pop (cu sensul de popular) şi să le integreze unei muzici care a devenit între timp parte a culturii înalte. Totodată, nu pare a-şi face nici procese de conştiinţă referitoare la alterearea „fiinţei neamului” prin introducerea folclorului armenesc într-o ecuaţie unde muzica electronică de club, simbol al decadenţei contemporane, este elementul principal.

London Jazz Festival 2013 - Day 5

Toate cele spuse până aici nu ar trebui să vă facă să credeţi că albumul Shadow Theater ar fi o realizare de vârf a jazzului contemporan, dimpotrivă. Cu toate că posedă o serie de calităţi incontestabile, Tigran Hamasyan îşi ratează acest demers dintr-un motiv destul de simplu: pe cât este de mare capacitatea sa de absorbţie şi curiozitatea sa, pe atât de mare este şi dorinţa sa de a exprima în totalitate cele auzita şi filtrate de creativitatea sa. Şi dacă aţi fi tentaţi să credeţi că acest aspect ar fi marele atu al lui Tigran Hamasyan, ei bine, atunci vă înşelaţi. Muzica sa e prea plină de idei pentru a se mai putea articula într-un tot omogen, iar ideile sale nu au răgazul necesar să se dezvolte, se calcă pe bătături una pe alta, se aglomerează într-un galop frenetic. Hamasyan, cântă la pian, cu vocea, la orgă Rhodes, dă play la loopurile din laptop sau ciupeşte/loveşte corzile pianului, toate acestea cu o incontestabilă sete de a-şi exprima ideile muzicale, dar fără putinţa de a le duce pe fiecare până la capăt, de a le destina fiecăreia locul necesar.

Cu toate că e un album plin de dinamism, Shadow Theater a un album care are de-a face prea puţin cu jazzul, sau cel puţin cu ceea ce astăzi este denumit, bineînţeles cu un puternic echivoc, ca fiind jazz. Şi asta nu pentru că muzica sa ar face apel la stiluri ale muzicii „uşoare”, ci pentru că jazz-ul ajunge să se piardă printre construcţiile, uneori complexe, ale unei muzici care rămâne până la urma pop, oricâte artificii tehnice sau tehnologice ar fi folosite. În încercarea sa de a inova, Tigran Hamasyan ajunge să propună într-un final un bun album de muzică electro sau de rock progresiv, condimentat cu unele influenţe de jazz: intenţiile sale l-au adus probabil exact în direcţia opusă celei intenţionate. Liniile melodice ale vocii – nelipsită de pe acest album – sunt de cele mai multe ori terne, armonia e lipsită de subtilităţi, iar elementul de spontaneitate, improvizaţiile, lipsesc aproape cu desăvârşire. Muzica compensează parţial pe plan ritmic, unde găsim o mare diversitate de ritmuri folosite, dar, din nou, deşi ingenioase uneori, prea des alternate. Nici dimensiunea folclorică a muzicii nu prea reuşeşte să salveze mare lucru. Folclorul e aici doar un element decorativ, de suprafaţă, fără să ajungă să fie exploatat în profunzime. De fapt, Hamasyan se limitează, ca mulţi alţii, la a vehicula o serie de clişee din folclorul armean, pe care le adaugă colajului, şi-aşa prea aglomerat, muzicii sale.

Ştiu că sunt multe persoane care nu ar subscrie în niciun caz la cele afirmate mai sus (cel puţin în ultimele două paragrafe). Hamasyan are cu siguranţă publicul său, lucru îmbucurător de altfel, căci, poate, pornind de aici, mulţi vor fi dispuşi să îndrăznească şi mai departe în lumea jazz-ului. Pianistul armean are două mari avantaje: e foarte tânăr şi foarte talentat, deci are tot timpul şi mijloacele necesare să ne surprindă cu produse de o mai mare densitate. Momentan, putem spune că Shadow Theatre este una dintre cele mai importante realizări ale rock-ului progresiv din anul anterior, nu însă şi ale jazz-ului.