shorter

În decursul carierei sale, albumul Beyond the Sound Barrier (Verve Records, 2005) reprezintă pentru Wayne Shorter un moment cheie, un moment ce marchează o nouă etapă în evoluţia sa muzicală (probabil ultima etapă, dacă avem în vedere vârsta respectabilă pe care Shorter o are). Pornit la drum sub aripa lui Art Blakey, consacrat ca membru în cel de-al doilea cvintet al lui Miles Davis şi faimos odată cu grupul din care făcea parte, Wheather Report, Wayne Shorter a evoluat, întotdeauna discret, pe un drum al cărui capăt nu se întrevede încă. Este cu siguranţă unul dintre cei mai originali şi substanţiali compozitori după Ellington sau Monk, încă de pe primele sale albume solo, cele realizate la Blue Note în anii ’60 (tot în aceeaşi perioadă compoziţiile sale se regăseau şi pe albumele cvintetului lui Davis, iar preocupările sale în această direcţie nu s-au estompat nici în perioada „electro”). Privite retrospectiv, toate aceste creaţii sunt linii congruente ale aceleiaşi personalităţi artistice.

Dacă am încerca să facem o periodizare a activităţii muzicale a lui Shorter, albumul Beyond the Sound Barrier (câştigător de Grammy în 2006) s-ar încadra într-o a treia perioadă, una acustică, şi, dacă ar fi să folosim o etichetă bună la toate, post-bop (prima perioadă fiind cea a cvintetului lui Miles Davis, iar cea de-a doua cea a Weather Report-ului). Asta doar la suprafaţă, pentru că Shorter rămâne acelaşi saxofonist ardent ca întotdeauna, nemaipunând la socoteală că o parte din piesele albumului de faţă sunt rearanjări ale unor creaţii anterioare. Acest album este prima realizare discografică a cvartetului pus pe picioare în 2000 de către Shorter, cvartet din care mai fac parte Danilo Perez (pian), John Patitucci (contrabas, mult mai frecventabil în această componenţă decât pe unele din albumele sale) şi Brian Blade (tobe).

Trebuie să recunosc, asemenea formaţii restrânse şi cu o continuitate ce depăşeşte un disc şi câteva sezoane de concerte, sunt preferatele mele. Nu produc poate rezultatele cele mai spectaculoase (asta pentru amatorii de „originalitate”), dar au cu siguranţă densitatea şi consistenţa necesare unui produs artistic de primă mână. Beyond the Sound Barrier este, totuşi, spre surprinderea mea, un album care nu se ascunde în spatele gloriei de odinioară a artistului şi care spune lucruri pe care încă nu ne-au fost date să le-auzim. Wayne Shorter continuă, completează şi amplifică de fapt direcţia începută în anii ’60 (şi care a fost parţial estompată în perioada fusion), o direcţie care era novatoare pe atunci, care între timp s-a „clasicizat”, dar pe care Shorter o preia şi o dezvoltă cu aceeaşi pricepere, reuşind să fie la fel de surprinzător acum ca şi atunci.

shorter2Albumul totalizează opt compoziţii, şi, deşi ele au fost înregistrate în concertele pe care acest cvartet le-a susţinut între anii 2002-2004, omogenitatea muzicii este admirabilă, asta şi poate pentru că, cu excepţia unei singure piese, restul compoziţiilor de pe disc îi aparţin lui Wayne Shorter. Beyond the Sound Barrier este străbătut de câteva scurte incizii melodice (asta pentru că aici melodiile, temele propriu-zise nu mai există), cu un impact puternic, din care muzica creşte şi se dezvoltă treptat. Nu vă gândiţi însă la o muzică plată sau repetitivă! Cei patru muzicieni reuşesc să ofere în permanenţă noi veşminte acestor frânturi de melodie, noi ritmuri, noi prefaceri. Muzica nu stă pe loc nicio clipă, fie că clocoteşte mocnit, fie că explodează când te aştepţi mai puţin. Interacţiunea dintre cele patru instrumente e un alt aspect al albumului care impresionează, acestea reuşind să construiască, printr-o admirabilă disponibilitate, texturi sonore complexe şi balansuri surprinzătoare cu o naturaleţe şi subtilitate ce aminteşte de marile partituri ale muzicii clasice. Wayne Shorter este aici actorul principal, rol pe care îl joacă însă în strânsă dependenţă de restul grupului. Am fost plăcut impresionat să găsesc un Shorter extrem de puternic şi de hotărât, atât pe sopran cât şi pe tenor, în ciuda vârstei înaintate pe care o are. Iar această forţă expresivă este redată cel mai convingător prin folosirea a foarte puţine note, supra-acute, bine reliefate ritmic şi la o considerabilă intensitate; e una din mărcile saxofonistului pe tot parcursul albumului şi una din caracteristicile ce îi deosebeşte muzica actuală  de cea a deceniilor trecute. Asta nu înseamnă că Shorter nu foloseşte şi restul registrului instrumentelor. Muzica sa pluteşte cu agilitate pe reliefurile sonore mereu în schimbare, pentru a izbucni vulcanic în momente pe cât de surprinzătoare pe atât de intense.

Şi ca să-mi exprim până la capăt încântarea pe care acest album mi-a provocat-o, aş mai adăuga şi faptul că, în opinia mea, Beyound the Sound Barrier şi Without a Net (următorul album al lui Wayne Shorter, apărut în 2013, care continuă şi amplifică unele aspecte ale precedentului disc) sunt printre cele mai novatoare apariţii discografice ale ultimei decade (ştiu că afirmaţia mea îi va dezamăgi pe cei care cred că noul nu mai poate fi găsit pe scena mainstream, ci doar în experimentele celor asupra cărora lumina reflectoarelor nu bate atât de intens). Dar de ajuns cu cuvintele de laudă. Promit că în postarea viitoare vă veţi bucura şi de o doză bună de critici…le am de multă vreme pregătite.