pi35_500

Povestea acestui album porneşte din anii de studenţie ai lui Rudresh Mahanthappa, când unul din profesorii săi îi dă o înregistrare cu un album semnat Bunky Green. Profund impresionat, tânărul muzician îl contactează pe mai experimentatul confrate, astfel debutând o lungă colaborare (pe lângă postura de muzician activ, dar nu foarte activ discografic, Bunky Green este recunoscut şi pentru activitatea sa pedagogică) din care albumul de faţă, Apex (Pi Records, 2010), este doar o materializare a unor proiecte muzicale mai recente.

Pe lângă cei doi alto-saxofonişti, la muzica albumului şi-au adus contribuţia şi Jason Moran (pian), François Moutin (contrabas), Damion Reid (tobe), iar, pe lângă aceştia, mai apare – cu titlul de special guest – şi Jack DeJohnette (pe primele două şi ultimele două piese ale albumului).

Asemănările şi, probabil, afinităţile dintre Mahanthappa şi Green nu pot fi puse la îndoială, şi nici nu ar fi putut fi altfel dacă ne gândim la lunga lor colaborare. Pe acest album, cei doi urmează  cu conştiinciozitate o singură direcţie (în general o direcţie mai apropiată de stilul lui Mahanthappa) cu toate că fiecare îşi rezervă câte o piesă în care să-şi expună, singuri, ideile muzicale (Mahanthappa – Playing with stones; Green – Little girl, I’ll miss you). În ceea ce priveşte diferenţele, acestea sunt detectabile la o audiţie atentă: frazarea – mai iregulată, preferând construcţiile ample la Mahanthappa, spre deosebire de una construită din unităţi mai mici, caracteristică lui Green – şi tonul – o anumită stridenţă în registrul acut îl deosebeşte pe mai tânărul interpret de partenerul său – sunt două aspecte importante unde diferenţele dintre muzicieni sunt cele mai vizibile.

Albumul impresionează în primul rând printr-o energie caracteristică, datorată interpretării muzicienilor, dar şi construcţiei pieselor (majoritatea fiind semnate de Mahanthappa). După un scurt preambul (Welcome), care ne introduce într-o atmosferă modală inspirată de tradiţiile muzicale ale Indiei, atmosfera este bulversată de Summit Play, cu ritmul său alert, tema formată din fraze scurte, intercalate la cei doi saxofonişti, concentrând tensiune melodică ce se descarcă armonic, pe acordul din finalul temei şi cu improvizaţiile sale dense, copleşitoare. După acest debut fulminant, următoarea piesă, Soft, pare să anunţe (măcar prin titlul ce îl poartă) un episod mai liniştit al albumului. Într-adevăr, temele au aici o desfăşurare mai generoasă, aici, spre deosebire de piesa precedentă, pianul şi cele două saxofoane fiind cele care se succed în prezentarea melodiei. Însă, chiar când te aştepţi mai puţin, formaţia aduce în prim plan un ritm rapid, care, repetat cu obstinaţie şi suprapus peste o scurtă formulă melodică, prilejuieşte un solo de saxofon care duce întregul traseu muzical spre paroxism. Playing with stones este momentul rezervat de Mahanthappa pentru sine, astfel că nu trebuie să ne mire că piesa are la bază atât ritmuri cât şi linii melodice de inspiraţie indiană. Tot de inspiraţie orientală se dovedeşte a fi şi Eastern Echoes, unde, în afară de titlu, stau mărturie pentru „orientalismul” său stau ritmul şi culorile specifice prezente în liniile melodice. Little girl, I’ll miss you este momentul Bunky Green al albumului. Piesa este un jazz-waltz imprimat de o discretă notă de melancolie şi în acelaşi timp segmentul cel mai „canonic” al albumului. Piesa următoare, Who?, ne aduce înapoi la clocotul anterior. Acelaşi ritm ameţitor, la care se adaugă o temă formată din frânturi melodice, de câte două note, ce se succed cu încăpăţânare în căutarea unui punct de sprijin. După Rainer and Theresia, unul din momentele lirice ale albumului, finalul aduce The Journey, o piesă care incorporează de fapt două piese: prima, caracterizată de aceeaşi energie specifică albumului, iar a doua un duo, la fel de dinamic, saxofon-tobe.

Audiţia albumului nu are cum să nu lase o puternică impresie ascultătorului dedat la îndrăznelile hard-bopului. În ciuda existenţei a două instrumente de suflat, muzica nu face uz de artificii de orchestraţie, ci mizează pe forţa fiecăruia dintre muzicieni (iar aici nu trebuie uitaţi şi ceilalţi membri ai formaţiei, în special Jason Moran, ale cărui intenţii, atât ca solist, cât şi cele din spatele soliştilor, au o importantă contribuţie la definitivarea întregului). Muzicienii nu fac rabat de la nimic ce ar putea amplifica expresia propriilor creaţii, mizând în special pe ritmuri pregnante, tăioase, şi pe sonorităţi aspre, unde accentul este pus mai degrabă pe expresivitatea exprimării decât pe frumuseţea acesteia. Improvizaţiile celor doi actori principali survolează cu fermitate orizonturile muzicale, nu de puţine ori ajungând, în permanenta lor explorare, pe tărâmurile mereu în schimbare ale free jazz-ului.