Junetrip-Aimna-cover

Cu doar câteva luni înainte de finalul anului de graţie 2013, categoria debut discografic se mai îmbogăţeşte cu încă un titlu: discul formaţiei clujene Junetrip, apărut la Soft Records şi intitulat Aimna. Sub titulatura de Junetrip s-au succedat mai multe componenţe instrumentale sau vocal-instrumentale de jazz, dar în final formaţia s-a stabilizat sub forma unui duo cu Cristina Moraru la voce şi Cristian Ciceu la chitară electrică (şi alte instrumente, mai mult sau mai puţin serioase). Pentru înregistrarea acestui prim album, cei doi au beneficiat şi de aportul percuţionistului Dominic Csergö (Kumm, Urma, Jazzybirds) pe un număr de 6 piese din totalul de 14 al albumului.

Într-un peisaj al jazzului autohton în care trupele tinere care asumă o direcţie stilistică personală, distinctă (nu neapărat originală) sunt mai degrabă excepţii, Junetrip îşi ia acest risc şi propune publicului o reţetă proprie, în care jazzul este doar unul dintre ingrediente. Într-adevăr, muzica de pe acest album se plasează simultan pe mai multe coordonate, una dintre ele, şi cea mai uşor de detectat, (pentru mine cel puţin) este cea a unui soft jazz (cu ritmuri de samba sau bossa nova), la care se adaugă influenţe pop, dar şi o importantă dimensiune experimentală, pe care orice catalogare i-ar restrânge inevitabil din caracteristici.

Privită în ansamblu, muzica albumului Aimna poate fi împărţită în două categorii distincte, relativ uşor de distins. Prima categorie este formată din 6 piese în înţelesul obişnuit al cuvântului, cu structuri clare, linii melodice şi versuri dinainte stabilite. Cealaltă categorie de piese, 8 la număr, este de fapt alcătuită din improvizaţii, puse la cale în momentul înregistrărilor (o practică de altfel caracteristică pentru muzica acestei formaţii). Distincţia dintre cele două tipuri de abordări este, cum spuneam, uşor de făcut datorită particularităţilor fiecăreia dintre ele. Piesele au linii melodice cantabile, uşor de reţinut sau fredonat, trasee armonice clare, sunt ingenios construite (unele, ca de exemplu Lolita FM,  chiar cu potenţial de hit) sau au o interesantă completare dintre voce şi chitară (precum în cameralul Paperboy). Improvizaţiile, pe de altă parte, prin atmosfera uneori onirică, alteori angoasantă, în orice caz foarte interiorizată, se plasează în opoziţie cu optimismul general al pieselor. Aici, Cristian Ciceu foloseşte, pe lângă chitară, la fel ca Don Cherry mai demult, diverse instrumente muzicale prin care improvizaţiile capătă culori specifice: pornind de la convenţionalul contrabas până la mai puţin întâlnitul psalterion sau un alt instrument, plasat undeva între obiectul artizanal şi instrumentul profesionist, al cărui nume îmi scapă (instrumentul respectiv este folosit pe prima şi pe ultima înregistrare a albumului, imprimându-i astfel acestuia ideea de ciclicitate).

O altă marcă distinctivă a albumului o reprezintă vocea (sau poate ar fi mai bine spus personalitatea vocală) solistei Cristina Moraru. Aceasta exploatează cu predilecţie registrul mediu-acut, în care vocea, deşi execută intonaţii îndrăzneţe, continuă să fie precisă. Se remarcă foarte uşor în evoluţia vocală a solistei un vibrato puternic, aplicat deobicei la finalul notelor, tehnică care, aplicată cu predilecţie în improvizaţii, reuşeşte să creeze uneori momente psihedelice. Solista îşi are propriul arsenal de tehnici şi efecte vocale, ce îl poate trimite cu mintea pe ascultător la Bjork sau la Maria Răducanu, dar deţine, pe deasupra, o sensibilitate şi o interiorizare caracteristice. Ar mai fi fost poate nevoie şi de o mai bună dozare a mijloacelor interpretative, sau de o mai mare varietate a manierelor vocale, care să imprime muzicii multiple dimensiuni.