a aNu am făcut niciodată vreo statistică – şi n-am văzut nici pe alţii care s-o facă – din care să aflu care este relaţia dintre înaintarea în vârstă a muzicienilor (de jazz în special, dar nu numai) şi calitatea muzicii lor. Cred, totuşi, că nu greşesc prea mult dacă afirm că, în ceea ce priveşte zona pop-rock, o vârstă respectabilă aduce odată cu sine şi o „cuminţire” a artiştilor, care lasă de-oparte nebunia tinereţii şi se orientează spre ritmuri ceva mai domoale. Când vine vorba de  jazz, n-aş mai putea să fiu la fel de sigur: am întâlnit cazuri care se conformează ideii de mai sus, dar şi convingătoare infirmări ale acestei, până la urmă prejudecăţi. Ultimele apariţii discografice ale lui Wayne Shorter, de exemplu, vin să consolideze un nou stadiu în gândirea sa muzicală, lucruri asemănătoare putând fi spuse şi despre Charles Lloyd, dar şi despre Arild Andersen, ultimii doi prezenţi pe scena de la Gărâna din acest an.

Unul din lucrurile comune celor trei muzicieni de mai sus, şi poate un factor care contribuie decisiv la reuşita explorărilor muzicale intreprinse de aceştia, îl reprezintă o formaţie constantă cu care aceştia au lucrat, concertat şi înregistrat în ultimii ani. În cazul contrabasistului norvegian Arild Andersen, această formaţie este un trio, în componenţa căruia mai intră şi Paolo Vinaccia (tobe) şi Tommy Smith (saxofon tenor). Trio-ul are prima apariţie discografică în 2008, albumul numindu-se Live at Belleville, iar la Gărâna au putut fi auzite şi compoziţii ce urmează a fi imprimate pe un nou disc numit Mira.

Anii petrecuţi împreună, dar şi maturitatea sau inteligenţa muzicală, au stabilit între membrii acestui trio o comunicare cu totul specială, iar eficienţa acesteia a fost unul dintre factorii care au imprimat concertului de la Gărâna o intensitate maximă. Dincolo de calităţile individuale, indiscutabile, ale fiecăruia dintre muzicieni, uşurinţa cu care s-a purtat dialogul liber al ideilor a plasat muzica într-un spaţiu al imprevizibilului, plasat pe coordonate mereu variabile, dar în care ideile şi-au găsit expresia deplină. Fie că a fost vorba despre piese inspirate de un anumit ethos scandinav, fie de compoziţii mai dinamice de factură bop, fie, de ce nu, de prelucrări de muzici tradiţionale din Yemen, cei trei muzicieni au dovedit o profundă implicare în actul artistic. Momentele colective au avut o asemenea coerenţă încât te-ai fi putut gândi că muzica interpretată în acel moment ar fi putut fi citită dintr-o partitură gata scrisă. Fără a dori să impresioneze prin virtuozitate sau tehnici avangardiste, muzica trio-ului a reprezentat totuşi rezultatul unor strădanii de a extinde graniţele exprimării într-o astfel de formulă instrumentală.

a a2

Cu un bagaj tehnic consistent, Tommy Smith a reuşit să creioneze un spaţiu sonor dens, în care aglomerările de note sau folosirea registrului supra-acut au punctat momentele culminante ale unui discurs dinamic şi bine construit. În dreptul lui Arild Andersen ar fi deasemeni un întreg şir de calităţi de enumerat: măiestria cu care mânuieşte instrumentul, inteligenţa cu care îşi construieşte intervenţiile, deosebitul simţ ritmic, etc; ceea ce m-a impresionat, poate într-o mai mare măsură decât acestea, a fost uimitoarea colaborare muzicală cu Vinaccia. Andersen nu a avut (sau nu-mi amintesc să fi avut) solouri propriu-zise, ci mai degrabă momente de dialog cu tobele, momente cu o coerenţă surprinzătoare, în care ideile contrabasistului nu numai că au fost perfect intuite de toboşar, dar au fost şi completate în acelaşi timp. Cei doi muzicieni au fost în permanenţă împreună, iar desele ruperi de ritm, prezente atât la nivelul temelor dar mai ales în improvizaţii, combinate cu liniile melodice inspirate ale lui Andersen, au condimentat momentele contrabas – tobe, făcând din ele o permanentă provocare, atât pentru muzicieni cât şi pentru publicul prins în vârtejul acestei muzici.