llozd garanaPrima serie de concerte a ediţiei 2013 a festivalului de la Gărâna a început în forţă, cu doi artişti importanţi din jazzul cel de peste ocean: Bill Frisell şi Charles Lloyd. Frisell şi mai apoi Lloyd, şi nu împreună, chiar dacă cei doi au avut şi concerte comune. Fiind principalul motiv pentru care am ajuns anul acesta în Poiana Lupului, mă grăbesc să spun câteva cuvinte despre concertul lui Charles Lloyd.

Pe scena de la Gărâna, Charles Lloyd a fost însoţit de Zakir Hussain (tabla şi voce) şi Eric Harland (tobe şi pian). De fapt, această formulă instrumentală datează din anul 2006, când cei trei muzicieni înregistrau albumul Sangam (ECM). Dacă cu Harland mai colaborase şi pe albumul anterior (Jumping the Creek), iar acesta devine apoi membru permanent în cvartetul lui Lloyd, întâlnirea saxofonistului american cu percuţionistul indian Zakir Hussain a reprezentat un moment aparte în cariera celor doi, moment imortalizat pe discul Sangam. Aflat la confluenţa jazzului şi a muzicii tradiţionale indiene (mai precis, în varianta sa hindustani), albumul realizează un inspirat echilibru între cele două idiomuri muzicale, departe de eclectismul facil specific genului world music. De fapt, calităţile şi prospeţimea acestui disc au făcut ca proiectul Sangam să fie promovat în continuare de către componenţii săi, putând fi astfel admirat şi în 2013 la Gărâna.

Pentru acest concert, piesele interpretate se regăsesc, marea majoritate, pe albumul din 2006. Un aspect inedit al concertului au fost intervenţiile vocale ale lui Zakir Hussain, ample melopei în care micro-intervalele specifice muzicii indiene au asigurat actului artistic culori deosebite. Charles Lloyd a putut fi admirat interpretând la taragot (folosit pentru primul şi, îndrăznesc să spun, cel mai reuşit solo din acea seară), saxofon tenor şi flaut alto. Cu acest din urmă instrument, Lloyd a reuşit să obţină o sonoritate ce amintea de flautul indian, bansuri, completând astfel spaţiul sonor creat de tabla şi vocea lui Hussain. Tot din categoria mutări surprinzătoare au fost şi permutările lui Harland şi Lloyd pe la alte instrumente, toboşarul devenint uneori pianist, iar saxofonistul mânuind claviaturile (ceea ce nu a fost chiar neaşteptat), dar şi setul de tobe. Fără pretenţii de profesionalism, aceste „diversiuni” instrumentale şi-au dovedit eficienţa în sugerarea de spaţii armonice modale, în combinaţiile timbrale rezultate şi, nu în ultimul rând, în adăugarea unui nou element în tabloul indian, anume acel sunet de rezonanţă specific sitarului ce însoţeşte în permanenţă melodiile indiene.

hussain garana Cele două instrumente ritmice, deşi alăturarea lor poate părea oarecum forţată, şi-au împărţit judicios terenul, iar dacă au încercat să se încurce reciproc, au făcut-o cu siguranţă intenţionat. Combinaţia celor două instrumente a creat o textură ritmică densă, întocmai ca o plasă de siguranţă deasupra căreia Lloyd îşi putea executa în siguranţă acrobaţiile muzicale. Au fost surpinzătoare (inexplicabile chiar, în cazul lui Hussain) momentele de dialog dintre percuţionişti, dar şi precizia execuţiilor în unison.

Unul din lucrurile care îl face pe Charles Lloyd atât de apreciat este şi tonul caracteristic saxofonului său, ton pe care îl posedă încă din anii afirmării sale, şi tipul special de frazare, de care ne-am putut bucura şi la Gărâna. Deşi expansive şi pline de energie, intervenţiile lui Lloyd demonstrează o profundă elaborare interioară a ideilor muzicale, rezultatul finit, cel cuprins în solourile sale, părând a fi doar fragmente ale travaliului interior. Această interiorizare a muzicii sale a făcut posibilă reuşita dialogului cu muzica indiană şi cu reprezentantul acesteia, Zakir Hussain (de altfel, o anumită spiritualizare a muzicii sale poate fi regăsită pe parcursul întreagii sale evoluţii). Perfect echipat pentru orice situaţie – Charles Lloyd jonglează cu orice material melodic: pentatonii, moduri indiene sau aglomerări cromatice – saxofonistul american s-a străduit în permanenţă să dea cea mai desăvârşită formă ideilor sale muzicale. Dinamica specială care s-a constituit între membrii formaţiei şi între diferitele instrumente pe care aceştia le-au mânuit a constituit până la urmă premisa prin care complexitatea şi expresivitatea acestei muzici a putut fi transmisă nemediat.