viaggioAnii ’90 au fost dintre cei mai prolifici pentru Nicolas Simion. Pe lângă faptul de a fi ales drept înlocuitor al lui Jim Pepper în formaţia lui Mal Waldron, acesta îşi desfăşoară în paralel şi o susţinută activitate în calitate de leader al unor diverse formaţii. Trompetistul polonez Tomasz Stanko este unul dintre colaboratorii săi din acea perioadă, iar albumul Viaggio Imaginario (1999, Tutu Records) este unul din discurile înregistrate împreună de cei doi muzicieni.  În vremea apariţiei acestui album, Simion îşi desăvârşise deja mărcile care îl definsec ca artist, atât ca şi compozitor (influenţa folclorului, a muzicii clasice şi a tradiţiei bop) cât şi ca interpret (ton puternic, energie, echilibru). Colaborarea sa cu Tomasz Stanko îi găseşte pe amândoi într-o arie stilistică relativ comună (de fapt, spre deosebire de Simion, care îşi continuă şi astăzi aceeaşi linie de evoluţie, trompetistul polonez a fost mult mai versatil pe parcursul carierei sale, iar întâmplarea (sau cine ştie ce altceva?) a făcut ca direcţiile acestor muzicieni să se intersecteze în acei ani). La muzica acestui album mai contribuie şi Christian Muthspiel (trombon, piesele 1, 2, 5), Ed Schuller (bas), Peter Perfido (tobe), Angus Thomas (bas electric, piesa 5) şi Jamey Haddad (percuţie, piesele 1, 2, 4, 6, 9).

Viaggio imaginario se prezintă ascultătorului ca un „traseu” minuţios realizat, atât extensiv (albumul are nouă piese şi totalizează cu puţin peste 70 de minute), cât şi intensiv (compoziţiile fac uz de multiple tehnici şi influenţe stilistice, pentru a realiza modalităţi de exprimare cât mai diverse). Datorită prezenţei a două (sau pe unele piese chiar trei) instrumente de alamă, se crează interesante sonorităţi de fanfară, chiar şi pe piese în care linia melodică nu face referire la muzica tradiţională, precum în piesa ce dă titlul albumului, unde, o melodie meşteşugit alcătuită, intonată la unison de instrumentele de suflat, se pulverizează spre final în acorduri. Caracteristici asemănătoare prezintă şi Poem for Paula, melodia cu o evoluţie sinuoasă şi cu o dezvoltare neaşteptată fiind însoţită aici de o dinamică specială a ansamblului: începută într-un tempo lent, tema este intonată la unison de instrumentişti, sugerând aceeaşi sonoritate de fanfară, continuată apoi cu o improvizaţie colectivă a saxofonului, trombonului şi a trompetei, tensiunea astfel acumulată răbufnind în cele din urmă în soloul rapid şi energic al lui Simion.

Albumul conţine doar două piese care au la bază teme folclorice propriu-zise – Geamparale şi Jumpin’ Kalushary (aceasta din urmă reuşind să imprime unui joc tradiţional un groove „jucăuş”) – dar, de la un capăt la altul al său, o constantă trimitere la spaţiul muzicilor tradiţionale pluteşte discret. Fără a abuza de clişee folclorizante, acest tip de sonorităţi învăluiesc parcă pe ocolite muzica, făcându-şi simţită prezenţa prin intervale (In & Out Underground), triluri, moduri pentatonice sau prin frazarea saxofonistului. Flexibil şi echilibrat în concepţii, Simion evită balcanismele de duzină şi reuşeşte să ofere partenerilor săi un spaţiu de desfăşurare familiar, jalonat de indicatoarele bop-ului, funk-ului sau free-ului.

Albumul fiind înregistrat cu colaboratorii constanţi ai lui Nicolas Simion din acea perioadă, ansamblul nu are cum să fie decât unul bine rodat, în care fiecare intervenţie este pe deplin justificată (un bun exemplu este cel al lui Angus Thomas, unde basul său electric este folosit pentru efectul timbral, în Saint Nick’s Groove) – fie că este vorba de pasaje în unison sau de improvizaţii colective, de melodii lente cu aspect de cântec sau de tempouri de swing rapide. Momentele de improvizaţie aduc la lumină doi interpreţi – Nicolas Simion şi Tomasz Stanko – cu preferinţa pentru efecte onomatopeice comună, dar care în rest se distanţează unul de celălalt, primul prin densitate cromatică şi aglomerări sonore ce irump în efecte timbrale specifice instrumentului (la un moment dat, acest mod de construcţie a solourilor devine previzibil la Simion), iar cel de-al doilea prin dezinvoltura cu care parcurge spaţiile sonore în toate direcţiile posibile; de fapt, pentru solo-urile lui Tomasz Stanko cred că e mai potrivit a le asocia cu liniile (ample, în cazul de faţă) ce constituie o primă schiţă a unui desen, decât cu desfăşurarea lineară a unul solo obişnuit de jazz. Dar muzicieni sunt destui în jazz; nu strică şi nişte pictori.