Image

Unul dintre cele mai importante evenimente ale sfârşitului de săptămână ce tocmai a trecut a fost, în afară de nunta vecinului nostru Árpi, concertul lui Ron Carter de sâmbătă, 12 mai, în cadrul ediţiei de anul acesta a Sibiu Jazz Festival. Concertul celebrului contrabasist nu a fost lipsit de peripeţii, membrii formaţiei fiind urmăriţi de ghinion în drumul lor către Sibiu. Însă cel mai mare ghinion, al serii şi al întreg festivalului de fapt, este domnul Konstantin Schmidt, organizator al festivalului, persoană căruia mă îndoiesc că-i place jazzul. Atunci cum de a ajuns să organizeze tocmai un asemenea festival? Cine ştie…cu toţii trebuie să facem câte ceva pe lumea asta, iar zeii i-au hărăzit domnului Schmidt să fie organizatorul unui festival de jazz. Şi să nu mai crezi că destinul e orb? Oricum, putea nimeri şi mai rău de atât…

Dar să revenim. La o vârstă ce depăşeşte 70 de ani, Ron Carter este o prezenţă impunătoare, atât fizic, dar şi în postura de band leader. Alături de el au mai urcat pe scenă şi pianistul Donald Vega, chitaristul Russell Malone şi percuţionistul Rolando Morales-Matos. Concertul acestei seri a avut ca punct de plecare albumul lui Carter din 2007 Dear Miles. Cei patru muzicieni au prezentat, pe lângă piese ce figurează pe acest album şi alte compoziţii, originale sau din repertoriul de standarde. Întreaga muzică a purtat amprenta jazzului anilor ’50-’60, ani în care Ron Carter a cunoscut consacrarea ca membru al quintetului lui Miles Davis.

Primul aspect asupra căruia aş vrea să mă opresc ar fi componenţa instrumentală. Înlocuirea tobelor cu percuţia a creat o ambianţă sonoră aparte, camerală, ce a pus în valoare delicateţea şi rafinamentul acestei muzici (de fapt, şi pe Dear Miles Ron Carter foloseşte percuţia, de data aceasta alături de tobe). Chiar dacă în primele minute ale concertului impulsurile ritmice ale percuţionistului au părut insuficient încadrate în ansamblu, pe parcursul concertului am putut asista la o veritabilă demonstraţie de inventivitate şi prezenţă de spirit din partea lui Rolando Morales-Matos.

Întreg repertoriul abordat în acest concert, ca şi maniera lui de interpretare, nu au surprins prin experimente inedite sau prin tehnici avangardiste. De fapt, nici nu cred că cineva s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Ron Carter și muzica sa trebuiesc a fi apreciate datorită echilibrului, bunei proporționări, subtilității și rafinamentului său. Farmecul acestui concert a constat în soluțiile, nu de puține ori surprinzătoare, folosite de cei patru muzicieni în abordarea unui repertoriu cu ale cărui sonorități ascultătorul de jazz este de multă vreme familiarizat. Un exemplu ar fi My funny valentine, piesă care trebuie să recunosc că nu m-a atras niciodată, dar viziunea lui Ron Carter mi-a mai schimbat puțin perspectiva. Cele patru instrumente au evoluat omogen, cu un bun balans al volumelor și al intervențiilor solistice. De la blues, swing, până la bossa sau latino, muzicienii au păstrat în permanență un suflu energic și o admirabilă acuratețe a interpretării. Ar mai trebui amintit că, în ciuda vârstei sale, Ron Carter își păstrează încă virtuozitatea și muzicalitatea care l-a consacrat, la fel ca și iscusința ca, prin subtile intervenții sau simple accente, să poată dirija întregul ansamblu în direcția dorită.

Muzica lui The Golden Striker Trio și a invitatului lor din acea seară s-a evidențiat și prin calitatea compozițiilor originale prezentate. Cu un larg spectru stilistic, de la Giant Steps și jazzul modal până la incisive piese de bop, piesele au beneficiat și de o ingenioasă orchestrație, resursele oferite de un astfel de trio fiind pe deplin exploatate. Toate aceste au fost înveșmântate, după cum spuneam, de o delicată sonoritate, din care au lipsit orice stridență sau neconcordanță, totul favorizând inventivitatea artiștilor.

P.S. După concert, bătând încă din picior pe ritm de swing, am mers nerăbdător la jam session, conform programului anunțat. Însă, odată ajuns acolo, am surpriza de a da peste o trupă de rock (cu influențe etno, sau ceva de genu) care îș executa conștiincioasă programul. Formația nu suna rău, pentru o trupă de rock, dar nu am putut pricepe ce căuta la jam session-ul unui festival de jazz. Oricum, toată gălăgia făcută acolo nu mi-a lăsat răgaz să înțeleg ciudata lor asociere cu ceva ce ar fi trebuit să fie o colaborare ad-hoc al unor muzicieni de jazz. Poate băieții ar fi vrut să cânte la Artmania, dar au încurcat festivalurile.