Image

Pentru ultima sa realizare discografică, saxofonistul Iordache a ales Clujul pentru primul concert de promovare a albumului. Aici a poposit în cafeneaua LAtelier unde, în afară de fumul gros de țigară și insuficienta aerisire, au loc concerte din diferite arii jazz-istice (diferite și nu prea, având în vedere oferta destul de sărăcăcioasă a spațiului autohton). Public numeros, raportat la un spațiu relativ restrâns, și o oră de începere a concertului ce nu a depășit-o decât cu jumătate de ceas pe cea trecută pe afiș. Așadar, premise cât se poate de bune.

Pentru albumul One Life Left, Iordache apelează la o formulă instrumentală mai extinsă, de șase instrumentiști. În afară de leader, în seara de 29 martie au mai fost prezenți în L’ Atelier și Petre Ionuțescu la trompetă, Zoltàn Réman la saxofon, Dan Alex Mitrofan la chitară, Uțu Pascu la bas și Tavi Scurtu la tobe. Sonoritatea trio-ului de alămuri a fost bine exploatată în aranjamentele pieselor de pe acest ultim album. O anumtă căldură și o bună omogenizare a timbrelor celor trei instrumente au fost unele dintre serii pentru trupa lui Iordache. În afară de acest plus de elaborare a orchestrației, o grijă similară s-a putut observa și în ceea ce privește compozițiile noi. Iordache a reușit să împrospăteze (pe unele piese) tradiționalele tehnici de swing, funk sau jazz-rock cu inventivitate ritmică și surprize melodice bine înveșmântate, așa cum spuneam, ce își fac apariția când te aștepți mai puțin. Dacă pe unii cititori îi interesează comparațiile, aș putea spune că una din formațiile la care m-a trimis cu gândul muzica lui Iordache sunt norvegienii de la Jaga Jazzist.

Printre piesele cântate în acest concert s-au numărat unele apărute și pe albume anterioare (de pe Dissipatin‘ din câte mi-am dat eu seama, dar probabil nu numai). Dintre piesele de pe One Life Left, piesele care întrunesc în cea mai mare măsură caracteristicile pozitive enumerate mai sus sunt Triangle, Suriname sau I Guess It’s Love (cu toate că, sincer să fiu, nu știu câte din piesele de pe noul album au fost cântate în acest concert). Însă, muzica prezentată, per general, a fost într-o anumită măsură inegală în sensul unor elaborări mai pretențioase de care s-au bucurat cele trei piese enumerate mai sus. De multe ori muzica a trenat  în momente previzibile de funk sau ceva de genu (de fapt, singurul gen care se mai ascultă/vinde la noi în țară, pe lângă standardele de restaurant). Ceea ce a fost constant de-a lungul serii au fost evoluțiile solistice ale instrumentiștilor. Construite cu grijă, poate cu prea multă grijă, acestea au fost mai degrabă școlărești, asta în ciuda faptului că natura pieselor ar fi permis o desfășurare mai generoasă a creativității. Nu l-am ascultat de foarte multe ori pe Iordache live, însă la ultima ocazie (într-o formulă în care nu o mai rețin) l-am remarcat pentru disponibilitatea de a ieși în afara cadrelor formale. M-aș fi așteptat să-și fi dezvoltat această capacitate, mai ales când e vorba de un live; am găsit însă acum un plus de rafinament în domeniul compozițiilor și al orchestrațiilor (o mutare inspirată totuși, având în vedere profilul ascultătorului obișnuit de jazz de la noi).