Soft Records 2010, SFTA-026-2

După o pauză prelungită, revenim în forță cu un album tare. Tare de digerat, bănuiesc, pentru ascultătorul obișnuit de jazz. Colaborarea lui Mircea Tiberian cu toboșarul Maurice de Martin are deja ani buni la activ. Contrabasistul Chris Dahlgren este însă, cred (ce-i drept nici nu m-am interesat) o prezență mai nouă în peisajul de jazz de pe meleagurile noastre. Titlul albumului, Intelligence is all around, îmi amintește de o emisiune de la Radio România Cultural de acum câțiva ani în care era invitat Mircea Tiberian. Pianistul se plângea într-un moment al emisiunii de calitatea intelectuală a muzicienilor de jazz de astăzi. Și dădea ca exemplu propunerea făcută de el altor colegi de breaslă de a realiza un set de piese inspirate de poemele lui Paul Celan. A fost surprins să afle că cei cărora li se adresase nu știau cine este poetul despre care le vorbea Tiberian. Defapt însă, titlul albumului este o parafrază după titlul cunoscutei piese Love is all around, completat în final de titlul piesei But very seldom to be found.

Albumul debutează energic cu prima compoziție, Nothing to lose, semnată de Mircea Tiberian. Piesa are aspectul unui preludiu, în primul rând datorită vivacității sale și în al doilea rând prin faptul că ilustrează maniera generală în care este concepută muzica acestui album: bogat aflux melodic, puternic cromatizat, predominanța disonanțelor, puternică versatilitate ritmică. Pe aceeași linie se desfășoară și următoarea piesă, Mu blues, remarcabilă demonstrație de colaborare într-o formulă de trio. Acest prime două piese m-au trimis cu gândul la muzica lui Ornette Coleman de pe albume ca The shape of jazz to come sau New York is now. Deși free, aceste albume nu renunță la melodie (mai bine zis melodicitate), ba chiar par a o îi acorda cea mai mare importanță. Același lucru se poate spune și despre această primă parte a albumului, în care explorările melodice nu trebuiesc văzute ca un experiment ermetic și poate gratuit.

Atmosfera se relaxează cu piesa Fi, unde dăm peste primele intervale consonante, chiar perfecte, ale acestui album. Este deja un mare salt stilistic, pe care însă cei trei muzicieni se străduiesc să nu-l facă a părea definitiv, în următoarea piesă, compoziția intitulată Mevlana, suprapunând sonoritățile intervalelor perfecte (cvarta, cvinta) cu disonanțe și pasaje cromatice. Urmează Coelenterate, remarcabilă pentru paleta sa armonică și piesa cu nume ciudat de pe acest album, Surdo and cuica vs. paino. Foarte masculină, această piesă își datorează vitalitatea întrebuințării arcușului la contrabas într-o formulă repetitivă cu un pronunțat caracter ritmic ce lasă impresia unui continuum. Albumul are o desfășurare simetrică, ultimele două piese fiind oarecum similare primelor două. Similare deoarece între ele există o anumită unitate de concepție. Însă aici găsim ceea ce nu se afla în perechea de început: sonorități experimentale, bruitiste sau chiar aleatorii. Melodicitatea este detronată aici, în locul ei primând ineditul obținut bineînțeles prin mijloace inedite, categorie la care melodia nu are cum să se încadreze.

Mai merită subliniat la acest album și maniera în care colaborează cele trei instrumente. Asistăm în permanență la o colaborare reciprocă, chiar și în momentele de solo al unuia dintre ei (de fapt, ideea tradițională de solo este aici abandonată). Cei trei știu întotdeauna să lase loc intervențiilor celorlalți, unele momente lăsând impresia unei partituri în care partea solistică trece pe la fiecare din cei trei instrumentiști. Surprinde la Dahlgren tonul soft, oarecum delicat, iar la de Martin virtuozitatea și versatilitatea. Nu am să mai repet părerile bune care le am și le-am mai formulat deja despre  Mircea Tiberian, am să adaug doar că acest context muzical îi oferă o mare libertate în construcția discursului și în frazare, calități relevate însă doar de o atentă audiție.