Cluj, Festivalul de jazz studenţesc Jazz Napocensis. Prima seară de concerte a avut ca punct culminant concertul trio-ului format din Mircea Tiberian-pian, Liviu Butoi-sax tenor, sopran, sopranino, flaut şi Luiza Zan-voce. Datorită unor nesincronizări a colegilor săi de formaţie, pianistul Mircea Tiberian a delectat publicul prezent cu o „uvertură” formată din două momente muzicale (primul fiind piesa So symple). La reîntregirea formaţiei, repertoriul abordat a variat de la clasicul Gershwin – Sumertime, I Loves You, Porgy („probabil cea mai frumoasă melodie scrisă cu cinci sunete”, după aprecierea lui Mircea Tiberian) – până la compoziţii proprii ale protagoniştilor: Liviu Butoi – Colinda (inclusă şi pe albumul acestuia din 2004, Păsări), Luiza Zan – Like Water, plus încă un titlu sau două a căror nume autorul acestor rânduri nu le cunoaşte.

Formula Mircea Tiberian – Liviu Butoi este una deja consacrată în peisajul muzical autohton, atât ca duo, cât şi integraţi unor formaţii mai ample. Remarcabilă la cei doi este compatibilitatea, concepţiile estetice convergente, ce plasează rezultatul sonor sub semnul omogenului şi al unitarului. Ambii  muzicieni dezvoltă o manieră de interpretare bine individualizată, care îi face uşor reperabili pentru iubitorul de jazz, nu însă şi uşor de asimilat. Acest ansamblu a fost completat de Luiza Zan, cea care a reuşit să aducă un plus de feminitate sonorităţii, ale cărei linii melodice au menţinut echilibrată o balantă ce putea altfel înclina spre ermetism (prezent în concertele celor doi instrumentişti, fără însă ca acest adjectiv să aibă vreo nuanţă depreciativă). Solista a demonstrat o bună stăpânire a tehnicii şi o largă paletă timbrală şi de efecte, deasemeni disponibilitate spre improvizare, chiar dacă aceste momente au fost mai rare decât ne-am fi dorit. Punctele culminante au fost însă momentele solo ale lui Liviu Butoi, care, cu un arsenal melodic relativ redus, dar cu o capacitate de variaţie şi cu un simţ al structurării remarcabile, a ştiut să construiască momente de mare intensitate. Pentru aceasta, el a dozat inspirat momentele melodice cu cele de inspiraţie free, susţinut fiind de fiecare dată de efortul congruent al pianului. Mircea Tiberian a avut aceeaşi prezenţă discretă care îl caracterizează, discreţie ce trebuie înţeleasă ca o inepuizabilă inventivitate ritmică, armonică şi melodică, datorită lui discursul muzical căpătând în permanenţă noi tonuri şi nuanţe. Un alt aspect remarcabil la Mircea Tiberian, şi asta s-a putut observa cel mai bine în primele două piese de pian solo de la început, îl reprezintă  stăpânirea unui vast limbaj muzical cu care reuşeşte să se exprime într-o manieră organică. Multitudinea de stiluri şi stileme la care face referinţă nu reprezintă un amestec mozaicat, ci sunt mai degrabă sintetizate şi integrate unui stil propriu. Dacă originalitatea stilului este un aspect ce preocupă fiecare muzician, în cazul de faţă acest aspect capătă un plus de valoare tocmai datorită faptului că muzica sa reuşeşte să cuprindă o arie atât de largă de manifestări muzicale.